Miercuri în săptămâna a 2-a după Paşti – Ioan 5,17-24

Textul biblic
¹⁷Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu!”. ¹⁸Pentru aceasta, iudeii căutau şi mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că distrugea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu. ¹⁹Aşadar, Isus a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel. ²⁰Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari decât acestea, ca să vă miraţi. ²¹După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă celor cărora vrea [să o dea]. ²²De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, ²³pentru ca toţi să-l cinstească pe Fiul aşa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinsteşte pe Fiul, nu-l cinsteşte pe Tatăl care l-a trimis. ²⁴Adevăr, adevăr vă spun că cine ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis are viaţa veşnică şi nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă.

Meditaţie
Discursul lui Isus în faţa acuzatorilor săi descrie relaţia dintre Tatăl şi Fiul, problemă de viaţă şi de moarte. Prin cuvinte simple şi sublime, pe cât de comune pe atât de misterioase, Isus descoperă identitatea lui Dumnezeu, care e şi identitatea profundă, ascunsă a omului, chipul şi asemănarea sa. Ignorarea acesteia duce la suferinţa de a nu şti cine suntem. Trebuie să ţinem cont de faptul că întotdeauna, orice concepţie cu privire la Dumnezeu e o concepţie privitoare la om şi invers, se oglindesc reciproc.

Isus afirmă, cu autoritate divină, că cine îl ascultă pe el are viaţă veşnică. Cel care se încredinţează Fiului intră în aceeaşi legătură cu Tatăl, acceptă realitatea sa de fiu şi trăieşte ca atare: îi iubeşte pe fraţii săi şi a trecut de la moarte la viaţă (1Ioan 3,14). Prin acest discurs, evanghelia doreşte să înfăptuiască şi în cititor vindecarea celui ce reînvie, îşi ia patul şi umblă. Lucrarea pe care a înfăptuit-o Isus pe marginea scăldătorii e semnul faptului că aceste cuvinte, ascultate şi contemplate, primite şi gustate, acţionează în noi.

Ceea ce îl ţine pe om captiv e faptul că nu îşi cunoaşte şi nu îşi acceptă identitatea de fiu. Necunoaşterea acestui lucru dă naştere răului său personal: îl face să-şi refuze propria origine şi propria finalitate, să ignore de unde vine şi încotro se îndreaptă. De aceea, duce o existenţă suspendată în gol, insensibilă şi absurdă, asemeni celui ce vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri. Astfel înţeleasă, viaţa e cu adevărat ceva rău. Conştientizarea limitelor sale, în loc să devină principiu de înţelepciune, devine pentru om teroarea senzaţiei de nulitate. Omul, devenit sclav al fricii de moarte pentru tot restul vieţii (Evrei 2,14), se avântă spre abisul de care se teme cel mai mult.

Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, a venit pentru a ne reda adevărul care ne face liberi: condiţia noastră de fii, uniţi cu izvorul vieţii. Eram îndepărtaţi, asemeni lui Adam, ca să ne săpăm fântâni crăpate, care nu pot ţine apa (Ieremia 2,13). Părăsindu-l pe Tatăl, ne-am pierdut condiţia de fii.

În relaţia Tată-Fiu se descoperă cine este Dumnezeu şi cine este omul. Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, a venit să ne restituie chipul pierdut, care e acelaşi cu chipul lui Dumnezeu, făcându-ne conştienţi de acea relaţie ce face posibilă viaţa. El ne spune că oricare ar fi experienţa noastră negativă în această privinţă, pentru toţi există o paternitate pozitivă, ce răspunde dorinţei noastre înnăscute: «Chiar tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la sine (Psalmi 27,10)».

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA