V-ați dat seama cât de mult spațiu ocupă Ultima cină în Evanghelia după Ioan: de la cap. 13 la cap. 18, iar apoi începe Pătimirea.
De ce?
Pentru că întreaga Evanghelie nu vrea să facă nimic altceva decât să explice Euharistia, cu care ne hrănim și prin care trăim, adică Pâinea, care este Trupul Său dat pentru noi, după cum vedem privind CRUCEA.
În cap. 13 am văzut că Euharistia constă în spălarea picioarelor și în dăruirea vieții (îmbucăturii) pentru Iuda, adică pentru oricine este pierdut.
În cap. 14, deoarece încep discursurile de rămas-bun, ni se prezintă cum trebuie să fie viața noastră după ce El pleacă… Așadar, El ne îndeamnă: „Nu vă fie frică; vă voi trimite Spiritul; merg să vă pregătesc un loc; e mai bine pentru voi ca Eu să plec; Spiritul vă va spune tot adevărul, vă va conduce; vă va da puterea să-L purtați în voi și să-L mărturisiți; pentru puțin nu voi fi cu voi, apoi Mă voi întoarce la voi, dar într-o altă formă” și, în fond, noi, ucenicii, vom ține în lume locul Său…
În cap. 15 am văzut această unire strânsă între noi și El, unire care-i viața mistică a creștinului credincios și care-i singurul mod posibil de a trăi: în unire cu Fiul suntem noi înșine, adică suntem fii și suntem frați. Și aceasta este viața veșnică…
În afara acestei vieți, suntem în afara noastră, în afara adevărului nostru…
Numai în unire cu Fiul aducem rodul fraternității care se multiplică la infinit, adică misiunea…
În cap. 16 se lărgește discursul, subliniind că va urma întoarcerea, din nou vorbește despre darul Spiritului… Sunt variații pe aceeași temă…
Ne oprim la cap. 17, unde vedem întreaga moștenire pe care Isus ne-o lasă. Adică, mai înainte de a pleca din această lume, Isus ne lasă moștenirea Sa: pacea Sa, bucuria Sa, spiritul Său. De fapt, în cap. 17 intrăm în „încăperea comorii moștenirii Sale”… Acest capitol este o rugăciune a lui Isus adresată Tatălui.
Adevărata comoară pe care ne-o lasă este însăși relația Sa cu Tatăl! Ne face să participăm la viața Treimii. Și ne face pe noi una cu El, așa cum El este cu Tatăl… Și una între noi.
Acest capitol este sinteza întregii vieți a lui Isus, dar este și prevestire a darului pe care ni-L va face prin Pătimirea Sa, cel de a-L putea striga pe Dumnezeu „Abba”, Tată; și de a reconstrui umanitatea unică, umanitatea creată în totalitate în Fiul…
Textul este un dialog alcătuit din 500 de cuvinte.
Isus se adresează Tatălui, numindu-L de șase ori „Tată”, așteptând ca fiecare să-l strige Tată pentru a șaptea oară, căci astfel paternitatea sa va fi completă…
Iar în fundal avem descrisă misiunea Fiului, deci sensul misiunii: „Ca toți să devină fii, iar Dumnezeu să fie totul în toți, iar paternitatea Sa să fie completă”…
Dacă unui tată îi lipsesc fiii, e un tată nenorocit, atât el, cât și fii săi…
Așadar, în cap. 17 avem și tema misiunii, acel mare dar pe care ni-l face.
Textul este compus precum o simfonie: tema este una, dar are variații continue… Începe cu tema „slavei Tatălui” pe care El a revelat-o lumii, care-i aceeași slavă a Sa de Fiu, și care-i aceeași slavă pe care El ne-o transmite nouă… Și-i aceeași slavă pe care noi trebuie să o transmitem întregii lumi.
În acest capitol, cuvântul cel mai folosit este cel mai puțin notat și se pare că e aproape un cuvânt negativ: „lumea… lumea”… „Păzește-i în lume; trimite-i în lume”… În fundal avem lumea, adică întregul univers care este creat în Fiul de Tatăl, și de Fiul în Tatăl…
Și este misiunea noastră pe care o vom îndeplini… După cum Isus și-a îndeplinit misiunea Sa stând în unire cu Tatăl și ne-a revelat slava Tatălui (vom vedea din primele versete care este misiunea Sa), tot la fel este și misiunea noastră: prin unirea între noi „lumea va crede”…
Ne întrebăm care ar fi strategiile pentru a evangheliza… Strategia este următoarea: comuniunea dintre noi mărturisește că există Tatăl și că noi suntem fii. Nu există niciun alt mijloc…
Împărțim capitolul în patru părți…
Mai întâi ne vom opri asupra primelor cinci versete… Aceste versete constituie preambulul: Isus își ridică ochii la cer și-i cere Tatălui să arate în El slava Sa…
Se citește Io. 17, 1-5
1. Acestea a vorbit Isus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte [Tată]…
Cuvintele pe care le-a spus Isus lui Natanael la începutul Evangheliei: „Vei vedea cerul deschis”…
Cerul deschis va fi coasta lui împunsă, în care toți avem acces la Tatăl.
Isus deja ridică ochii la cer și spune: „Tată”.
„Tată”, abba în limba ebraică, indică primul murmur al pruncului, care face ca tatăl să fie tată, și fiul să fie fiu. Și e singurul cuvânt „abba” rostit de fiu și-l exprimă pe tatăl, adică exprimă în totalitate esența lui Dumnezeu. Și o exprimă Fiul, care-l exprimă pe Tatăl.
Acest cuvânt, „abba”, este repetat de șase ori, așteptând să fie rostit și de gura noastră pentru a șaptea oară…
Când Isus ne-a învățat să ne rugăm, ne-a spus să rostim: „Tatăl nostru”…
„Al nostru” înseamnă al Său și al meu, dar când spun „Tatăl nostru”, dacă nu mă gândesc la întreaga lume, cu toate persoanele cele mai perverse din lume, cu toți dușmanii mei, nu mă rog Tatălui, căci El este Tatăl tuturor…
Puterea misiunii noastre (de persoane consacrate) este această conștiință/cunoaștere că suntem frați cu toți oamenii, pentru că Dumnezeu este Tatăl tuturor, chiar și al celui pe care eu îl cred nenorocit.
Aceasta este misiunea. Și e diferită de cea de a face mari spectacole, evenimente, pentru a ne arăta „mușchii”: cât suntem de puternici, și cât sunt de slabi, nevaloroși ceilalți…
Este această conștiință a fraternității, care la urma urmei este iubirea.
„Tatăl”… am putea spune și „mama”, dar mama exprimă „iubirea necesară”. Tatăl însă este „prima iubire liberă”… și care există numai dacă o exprimi, căci dacă nu, nici măcar nu-l vezi pe tatăl…
Mama?
Încă din pântecele ei ești acolo, în ea…
Tatăl?
Iubirea nu-i numai cea necesară, ci este și liberă, căci dacă nu este liberă, nu este iubire.
„Tatăl” exprimă libertatea relației… O libertate care este și distanță, dar și unire…
Să fim conștienți că a spune „abba”, tată, este fundamentul existenței noastre: Îl facem pe Dumnezeu să existe pe pământ, existăm noi ca fii, iar dacă în Tatăl „nostru” includem întreaga omenire, noi reprezentăm întreaga umanitate care-L recunoaște pe Tatăl. Și aceasta este misiunea noastră în lume.
Pentru că lucrăm (ne comportăm) în funcție de felul în care-L recunoaștem pe Tatăl…
De șaptesprezece ori se repetă cuvântul „a da”.
Tatăl este Cel care dă; El este dar.
Ce mi-a dat Tatăl?
Mi-a dat darul să fiu fiu, căci fără acest dar, eu n-aș exista; apoi mi-a dat universul; apoi mi s-a dat pe Sine…
Ce aș vrea să-mi dea în plus?
Dumnezeu este dar, și fiecare dar cuprinde darul de sine, și este comuniune. Fiecare dar este dar de Sine, altfel este o minciună.
1b. a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
„A venit ceasul”, vom vedea că este vorba despre ceasul crucii…
„Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. Adică arată-ți slava ta în Fiul.
Care este slava Tatălui?
Este cea a crucii, cea de a-și da viața. Aceasta este slava Tatălui.
Fiul? Face această cerere ca om, căci nu este ușor nici pentru Isus – ca om – să-L slăvească astfel pe Tatăl: dându-Și viața într-o lume potrivnică, care-I ia viața…
Evanghelistul Luca notează că Isus, în grădină, a asudat sânge… În schimb, în Evanghelia după Ioan nu avem nici agonia și nici schimbarea la față, pentru că Ioan vede că totul s-a întâmplat pe CRUCE. Ioan vorbește doar de tulburarea lui Isus înaintea lui Iuda, înaintea morții lui Lazăr, iar apoi această temă o avem și-n capitolul doisprezece, unde doar amintește de agonie și de schimbarea la față…
În ce sens? În sensul că, în timp ce Isus este tulburat pentru că a sosit acest ceas…, imediat un glas din cer spune: „L-am preaslăvit și imediat îl voi preaslăvi”…
Evanghelistul Ioan pune mai întâi agonia lui Isus și numai după schimbarea la față…
„Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”…
„Slava/mărirea”, kavod în limba ebraică, exprimă greutatea, consistența, soliditatea…
Și avem „slava/mărirea deșartă”, adică greutatea goală, care-i opinia pe care alții o au despre noi… Iar noi avem nevoie de această slavă [adică avem nevoie ca alții să aibă o părere bună despre noi]… La urma urmei, greutatea noastră este iubirea pe care alții o au pentru noi.
Dar pentru că această iubire nu se vede, vrem să o cumpărăm… Prin urmare, căutăm să atragem privirea (aprecierea) altora și suntem sclavii privirii lor, dorind ca ei să ne privească cu ochi buni și să spună: „Acest om este o persoană importantă”…
Cum adică sunt important?!
Sunt important pentru părinții mei… Căci adevărata noastră importanță constă în ceea ce suntem, nu în ceea ce cerșim de la alții!
Din această cauză tema fundamentală în aceste versete va fi revelarea marelui dar pe care Fiul ni-l oferă: „Iubirea cu care Tatăl Mă iubește pe Mine este aceeași iubire cu care Eu vă iubesc pe voi”… Isus ne descoperă că ne iubește cu aceeași iubire a Tatălui față de El… Altfel spus, ne vestește că intrăm să facem parte din Treime; suntem părtași Treimii…
Dacă întreaga Evanghelie ne arată palatul Împăratului și dacă odată cu Ultima Cină intrăm în „camera comorii” palatului împărătesc, rugăciunea din versetele noastre nu mai este comoara, ci este un singur diamant prețios, care-i mai mare decât universul… și care-i însuși Dumnezeu, în Care suntem incluși (scufundați) în lumină și-n iubire…
Aici ne învârtim în cercuri pe variațiile slavei și ale iubirii.
2. Precum I-ai dat [Fiului] stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Care este puterea pe care Tatăl i-a dat-o Fiului?
Cea de a da viață veșnică!
Puterea Fiului este cea de a da viață veșnică!
Iar viața veșnică este iubirea Sa dispusă să-Și dea viața…
3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
În acest loc, atunci când vorbește de „preaslăvire/slavă”, vorbește despre cruce, de momentul în care va ști să-Și dea viața în mod necondiționat dușmanilor săi. Iar la picioarele crucii va face unitatea între dușmani și prieteni și toți vor deveni una, în Fiul.
„Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte”…
„Acum”: acest ceas este acum!
„Cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”.
Este vorba despre slava veșnică a Fiului egal cu Tatăl. Și exact această slavă Fiul ne-o comunică…
Aceasta este tema…
Acum să vedem continuarea temei…
7. „Arătat-am numele Tău [iubirea ta, în limba greacă] oamenilor pe care Mi
i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit” (Io. 17,6).
„Arătat-am iubirea Ta”… Iată ce este slava: este iubirea!
Programul vieții lui Isus este acela de a arăta iubirea Tatălui oamenilor.
Și cum a arătat-o?
Prin iubirea Sa de frate… Astfel încât să înțelegem că este și Tatăl nostru.
Prin urmare, Isus ne vestește fraternitatea noastră…
Iezuiții spun că principalul mijloc apostolic nu-i niciunul dintre lucrurile pe care le facem noi, ci este faptul de a ști să trăiești în comunitate…
Dacă în trecut oamenii erau constrânși să trăiască în comunitate, știm că în zilele noastre fiecare urmărește propriul interes și, în cel mai bun caz, dialoghează cu computerul… În schimb, este importantă fraternitatea cu persoanele cu care tu stai: în această fraternitate noi și alții putem înțelege că trăiește Tatăl…
Din păcate, în zilele noastre omul este dispus să facă lucruri eroice numai să nu stea cu alții. Dar nu aceasta este calea… Căci noi trebuie să-L vestim pe Tatăl, iar pe Tatăl Îl vestim în fraternitate…
Este adevărat că apostolul nu trăiește în mănăstire, dar e nevoie de persoane care trăiesc în mănăstire fraternitatea…
Fraternitatea este fundamentală și-i important să o vadă și ceilalți…
Să ne amintim că Isus i-a trimis „doi câte doi”, pentru că acolo unde sunt doi, acolo este și al treilea… Unde este doar unu, este numai Tatăl, care L-a pierdut pe Fiul, care deja a fost ucis… Iar acesta care merge singur, caută pe alții pe care să-i ucidă, adică pe care să și-i supună…
„Arătat-am iubirea Ta oamenilor”… Aceasta este toată misiunea lui Isus: să ne arate iubirea Tatălui! O iubire care ne izbăvește/eliberează de toate imaginile noastre false despre Dumnezeu, pe care toate religiile le au, și de toate delirurile după putere pe care le avem, pentru ca să avem prestigiu…
Însă nu! Iubirea ne face fragili, slabi, vulnerabili înaintea întregului rău, umili, solidari cu toți… Iubirea este caracteristica lui Dumnezeu; delirul după putere este însușirea satanei…
Slava nu-i cea pictată de Bernini… Dacă Dumnezeu nu trimite trăsnete, nu le trimite pentru că are un mare defect: este răbdător, milostiv, îndelung-răbdător… zicând: „Sper că vor înțelege că nu aceea este slava Mea”.
Cea a lui Bernini reflectă stupiditatea omului, care este slava regilor din această lume…
Ai Tăi erau…
Isus spune că oamenii, ucenicii, „erau ai Tăi”, deci nu spune „sunt ai Mei”…
Și Mie Mi i-ai dat…
Iar Eu Îți mulțumesc că Mi-ai dat acești frați…
Pentru că atunci când se naște un frate, este un „cuțit”, spune un proverb… De la Cain încoace…
Ai Tăi erau… Și Mie Mi i-ai dat…
Un om devine fiu când are un frate… Mai înainte de a avea un frate, se simte unic, simte că el este dumnezeu… Dar când apare un frate, spune: dar el este diferit de mine; el este nenorocit, însă eu sunt grozav… De ce trebuie să-l iubesc? Pentru că, pentru noi, întotdeauna celălalt este cel rău. Nu este așa?
Trebuie să-l iubesc pentru că e fiu!
Tatăl îl iubește pentru că este fiu, nu pentru că este grozav…
Și Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit…
În realitate, în ceasul CRUCII toți vor fugi, dar Isus privește puțin dincolo de CRUCE… Privește cu optimism: „vor păzi cuvântul Tău”…
Chiar și privindu-ne pe noi sau Biserica, Isus spune: „cuvântul Tău l-au păzit”… Și este adevărat că l-am păzit, căci cel puțin încă nu l-am ars…
„A păzi” nu înseamnă doar a păstra, a nu distruge Biblia, ci și a respecta cuvântul, adică a-l practica…
7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;
8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
E o simfonie în care se repetă aceleași teme în mod variat…
Capitolul poate fi citit în întregime… Acum mergem mai departe.
Ce cere Isus pentru ucenici?
9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume [mereu Isus vorbește de „lume”. În continuare vom vedea motivul pentru care Isus nu cere, nu se roagă pentru lume… Pentru că unirea noastră în fraternitate va converti lumea. Isus îi are pe ei înaintea Sa, pe cei doisprezece, deci se roagă să fie uniți ei] Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte [„sfânt” înseamnă diferit], păzeşte-i în numele Tău [care este numele Tău, dacă Tu îi păzești în sfințenia ta?], în care Mi i-ai dat, ca să fie una [iată rugăciunea lui Isus pentru noi. În limba greacă este la neutru, nu la masculin ori la feminin; „una”, adică o singură realitate] precum suntem şi Noi.
Altfel spus, suntem chemați să fim între noi una așa cum una sunt Tatăl și Fiul…
Toți suntem fii în Fiul; toți avem același Spirit; iar Dumnezeu este totul în toți, dacă noi începem să fim uniți între noi… E acest a fi „una” între noi așa cum una sunt Tatăl și Fiul…
Tatăl și Fiul sunt „una” nu asemenea unui amestec (ghiveci), ci sunt una într-o relație reciprocă de iubire…
Dacă noi suntem una, misiunea noastră este cea de a vesti iubirea Tatălui…
12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Isus este cu gândul mereu la Iuda. Pe de altă parte, întreaga Biblie povestește istoria fiului pierdut, adică a lui Adam care s-a îndepărtat de Dumnezeu și a lui Dumnezeu care merge să-l caute…
Isus a dat îmbucătura numai lui Iuda. Iuda este deja anticipare a mântuirii universale… Căci Isus i-a dat mai întâi Împărtășania tocmai celui care va înțelege ultimul, pentru că încă trăiește ca un pierdut… până când nu conștientizează darul primit…
În acest loc tema se schimbă…
13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
Iată de ce ne vorbește: ca să avem bucuria Sa în noi, adică bucuria completă…
Prin aceste cuvinte, Isus vrea ca noi să avem bucuria Sa în noi.
Și care este bucuria Sa?
Ca să fim una, așa cum El și Tatăl sunt una…
14. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume [nu se lasă generați de lume], precum Eu nu sunt din lume.
15. Nu Mă rog ca să-i iei din lume [auziți că vorbește mereu de lume? Lumea este grija Sa. Isus este izbăvitorul lumii: i-a salvat/izbăvit pe cei doisprezece și, prin unirea celor doisprezece, „ca toată lumea să cunoască”, va fi finalul versetelor, „că Dumnezeu este Tată”], ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.
„Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean”.
16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.
Iar adevărul este că noi nu suntem din lume, adică nu ne generează (naște) lumea și poftele/concupiscențele ei, ci iubirea Tatălui…
Adevărul este că toți oamenii sunt generați de iubirea Tatălui!!!
Adevărul este și că cel mai pierdut dintre toți este cel mai iubit dintre toți… Căci singurul pierdut și părăsit este Isus pe cruce… Și care s-a pierdut, pentru ca niciun om să nu mai fie pierdut…
Căci după cel din urmă pierdut, acum se află Fiul care spune Abba, în numele tuturor…
18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
„A trimite” înseamnă apostol… În spate avem tot conceptul vieții apostolice…
Isus este primul apostol! Iar Fiul în mod necesar este apostol, adică este trimis fraților, căci dacă nu, nu este fiu.
Din această cauză ar fi bine să învățăm comunitățile că fiecare este apostol… Nu doar episcopii și cardinalii sunt apostoli, căci de multe ori ei stau închiși în biroul lor…
Adevărul este că fiecare este apostol, trimis să vestească fratelui, aproapelui [și-i lucrul cel mai greu], iubirea Tatălui…
Biserica se va răspândi în lume nu prin prozelitism, ci prin această misiune de iubire, de fraternitate…
19. Pentru ei Eu Mă sfinţesc [sfințirea va fi CRUCEA, adică Isus devine ca Dumnezeu care-Și dă viața] pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi [să fie sfinți, adică diferiți, așa cum este Dumnezeu, în adevăr; în adevărul lui Dumnezeu care este iubire] întru adevăr.
Acum se schimbă registrul: nu mai vorbește de apostolii de atunci, ci de noi, cei care citim…
20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.
În acest verset Isus se roagă pentru noi…
Evanghelia după Ioan nu are rugăciunea Tatăl nostru, dar are acest capitol al șaptesprezecelea în care găsim toate temele din rugăciunea Tatăl nostru…
Cum vrea Isus să fim?
21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Pare complicat.
Cum putem fi una?
„După cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine”… Tu, Părinte ești în Mine pentru că Eu Te iubesc… Iar Eu sunt în Tine pentru că Tu Mă iubești… Este această unitate: de a fi unul în celălalt în iubire reciprocă…
Aceasta este unitatea: în diversitate! Nu-i unitatea bazată pe norme, decrete… care distruge Biserica și care omologhează/uniformizează totul după normă… După unii liturgiști nici măcar nu te poți așeza, dacă nu te așezi după normă (regulă)…
Suntem teribili… Am luat toate riturile păgâne, uitând substanța: ca noi să fim una…
Care este scopul lui a fi una?
Există două scopuri:
– „după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una”;
– „ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”… Altfel spus, lumea va crede, dacă noi suntem una… „în noi”, adică în Tatăl și în Fiul. Așadar, noi suntem părtași Treimii.
Dacă noi ne-am da seama de greutatea acestor cuvinte rostite de Isus, nu ne-am îngrijora de prostii, deci nu am mai spune: „Vezi acel nenorocit de frate?”… Aș înțelege că și el este ca mine și că suntem una în Tatăl…
Și-i frumos că este așa, căci dacă toți ar fi perfecți, eu n-aș mai putea sta/încăpea în Treime… Dar așa încape și aproapele…
Așadar, avem această generozitate, milă infinită. Această generozitate reușim să o arătăm destul de bine față de așa-zișii penitenți, pentru că le oferim mila lui Dumnezeu în sacramentul spovedaniei…
Temelia unității noastre nu stă în faptul că suntem grozavi, simpatici… Să recunoaștem că toți suntem delincvenți, lași, la fel ca ucenicii, care până la Ultima Cină se certau cu privire la cine să aibă puterea… Să nu ne smintim că goana după putere se găsește și-n Biserică: e greșită, dar ea există… Și se află și-n noi…
„Ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”
Ce L-a trimis să facă?
Să reveleze iubirea!
22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
„Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o”…
Care este slava Mea?
Este cea de a Te iubi pe Tine și frații.
Această slavă am dat-o lor…
Este singura slavă pe care o avem.
Să le lăsăm de-o parte pe toate celelalte… Și funcțiile… Căci singura slavă a Fiului este cea de a-i iubi pe frați cu aceeași iubire a Tatălui… Și această slavă ne-a dat-o tuturor!
Apoi repetă:
„Le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”.
23a. Eu întru ei şi Tu întru Mine…
Ei să fie una între ei. Dar în ce fel? Așa cum Noi suntem una între noi: Tatăl și Fiul, adică în iubire reciprocă. Aceasta este adevărata unitate.
Când un om iubește, îl are pe celălalt în interiorul său.
Tatăl care-L iubește pe Fiul, Îl are în interiorul Său pe Fiul. Iar Fiul care-L iubește pe Tatăl, Îl are în interiorul său pe Tatăl, pentru că cel pe care-l iubești Îl ai/porți în inimă, în centrul vieții tale…
Această unitate stranie în care unul este în celălalt, și toți suntem în Dumnezeu, în Fiul, care ne iubește, și toți suntem în Tatăl care-L iubește pe Fiul.
Este mișcarea, curgerea, circularea vieții Treimice, inepuizabilă. Și de aici trebuie să ne luăm puterea și bucuria noastră…
Dacă nu, de unde o luăm? Din rezultatele noastre? Din eforturile noastre? Nu!
Ci ne luăm puterea și bucuria din această viziune.
Și e o viziune frumoasă pentru că îmbrățișează întreaga lume.
Cuvântul cel mai folosit în aceste versete este „lumea”, lumea care trebuie mântuită.
De ce?
23b. ca ei să fie desăvârşiţi întru unime,
Trebuie să fim desăvârșiți în „unime”, adică în Dumnezeu. Altfel spus, să fim în totalitate în Dumnezeu. Dacă nu, tot ceea ce nu-i în Dumnezeu se pierde, se risipește…
Și mai avem un scop… De ce?
23c. şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
Ca prin misiunea mea, lumea să înțeleagă că Tu, Părinte, îi iubești așa cum Mă iubești pe Mine. Aceste este scopul întregului discurs…
Prin mărturia noastră de unitate lumea să înțeleagă, toți din lume să înțeleagă că sunt iubiți așa cum este iubit Fiul, cu iubirea absolută, unică și totală a Tatălui, indiferent cine ar fi.
Și cei pe care noi îi excludem sunt iubiți cu această iubire și chiar sunt cei dintâi iubiți…
Dacă ar veni Isus în biserică, L-am exclude, mereu; sau L-am ține răstignit pe cruce… Căci am ucis mulți oameni, chiar și-n numele lui Cristos: vrăjitoarele care erau niște sărmane… Și numai după 3-4 secole am cerut iertare… Ar fi mai bine să cerem iertare pentru relele pe care le facem acum, decât să cerem iertare pentru păcatele altora…
Pe cât de mulți excludem? Nu-i acceptăm pe cei care nu sunt din mișcarea noastră… Îi excludem pe cei care nu gândesc ca noi, pe cei care nu sunt în regulă…
Ar fi bine să avem un orizont puțin mai larg și puțină generozitate…
Dumnezeu are o fantezie mai mare decât a noastră… Dacă El ar fi vrut să creeze lumea așa cum o facem noi, ar fi creat o lume alcătuită din clone, dubluri, roboți… Însă Dumnezeu, care este infinit, are o fantezie infinită…
În fiecare persoană, chiar și-n cea mai ciudată [căci persoanele ciudate și antipatice sunt cele care seamănă cel mai mult cu mine, căci așa cum sunt eu este suficient unul singur, căci doi la fel ar fi prea mult, ar înseamnă că-mi ia unicitatea. În schimb, ne-a creat pe toți diferiți, iar când se întâlnesc două persoane cu asemănări profunde, se ceartă și mai mult pe asemănările profunde… Însă nu trebuie să uităm că suntem fiii lui Dumnezeu, deci să acceptăm acest adevăr].
Să vedem finalul care din nou armonizează toate temele:
24a. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, „Voiesc”… Acesta fapt Îl vrea Fiul [fie voia Ta, care este cea a Tatălui], ca toți fii să fie împreună cu Mine, în Fiul…
24b. ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.
Fiecare dintre noi, în Fiul, este iubit mai înainte de întemeierea lumii.
Dumnezeu ar fi creat întregul univers și numai pentru o singură persoană… Doar că e mai bine să fim mai mulți, căci altfel cum ne-am putea juca ori certa?
25. Părinte drepte,
„Părinte drepte”… Este a cincea oară când Îl numește „Tată”.
25. b lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis [ca fiu].
26. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău [de Tată] şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.
Acesta este sfârșitul: scopul este mereu repetat: „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei [adică ei să se simtă iubiți așa cum Mă simt Eu iubit] şi Eu în ei [de ce? Pentru că, dacă se simt iubiți, știu să-i iubească pe frați, pe Fiul și pe Tatăl]”.
Să contemplăm aceste versete…
Vedem deschiderea infinită a misiunii, care-i cea față de lume, dar care este foarte limitată, că se referă la persoana care-mi este aproape (Eu îi am doar pe acești doisprezece, și atât. Și toți sunt așa și așa. Și doar atât am reușit să fac… Cei doisprezece au făcut mai mult decât El, căci deja Isus a prevestit: „Veți face lucruri mai mari decât ale Mele”)… Și totuși, acesta este spiritul. Și este marea comoară pe care Isus ne-o lasă: relația Sa cu Tatăl, pe care o deschide tuturor și care, prin mărturia noastră de unire cu frații, se răspândește în lume… Și este singura armă pe care o avem…
Arma noastră nu sunt nici banii, nici operele de artă, nici politica, nici nunții, nici episcopii, nici papii, nici măcar noi, care „dacă n-am fi așa cum suntem”… ci arma noastră este lucrul cel mai banal care-i încredințat fiecărui „fiu al omului”…
Fiului Omului este singurul titlu pe care Isus și L-a dat Sieși… Fiul omului este cel mai mare divizor comun al fiecărui om… Adică este acel lucru care noi n-am vrea să fim, pentru că fiul omului… Dacă tu îi iei unei persoane tot ceea ce are, tot ceea ce a învățat, inteligența sa, istoria sa, ce îi rămâne?
E fiu, căci în mod obligatoriu este născut de cineva…
Dar în întreaga noastră viață ne străduim să nu fim fii, ci să spunem: „m-am făcut singur”… Vrem să adăugăm ceva la „fiul omului”. În schimb, esența noastră divină este să fim fiul omului… Fragilitatea noastră: trăim numai dacă suntem primiți… La fel ca Dumnezeu, pentru că iubirea are nevoie să fie primită. Și în asta stă puterea noastră, nu în celelalte lucruri de prestigiu și de putere pe care le adăugăm noi… Acelea sunt o prostie…
Aceste versete sunt o introducere la rodul Pătimirii.
Iată cele patru părți…
vv. 1-5
vv. 6-19
vv 20-23
vv 24-26
Sursa: https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă
