În prima cateheză am contemplat începutul semnelor, care este programul lui Isus. Am notat că în In 2, 1-11 deja avem anticiparea finalului, a ceasului, când, pe cruce, Isus va schimba apa în vin, adică toate dorințele noastre, în sfârșit, vor deveni Dumnezeu, dorință după Dumnezeu…
Iar Dumnezeu, care este dar, se poate oferi numai dorinței…
Rugăciunea este un exercițiu al dezlegării dorinței…
Dorința nu produce nimic, dar primește totul…
Dumnezeu nu trebuie produs, pentru că El deja există, drept urmare El este doar obiectul dorinței, pe El doar putem să-L dorim…
Din aceasta cauză dorința este lucrul sublim al omului, și este mult mai importantă decât tot ceea ce omul face. Dacă omul face lucruri, înseamnă că știe să le facă, pentru că le fac toți… Dacă-i merge bine, omul face unele lucruri pe timpul zilei… Dacă nici măcar nu face acele lucruri, nu face nimic, căci după două, trei zile omul moare…
În concluzie, lucrurile pe care noi le facem nu sunt mărețe, importante, chiar dacă am construi fabrici, catedrale…
Lucrurile cele mai mari sunt puțin mai banale: sunt cele care ne permit să trăim…
În schimb, cu ajutorul dorinței, îl putem primi pe Celălalt și devenim ca Dumnezeu care-i primește pe toți. Cu ajutorul dorinței Îl primim pe însuși Dumnezeu.
Din această cauză toată prima parte a Evangheliei este o dezlegare, o eliberare a dorințelor: „Umpleți cu apă!” Din apă izvorăște viața, dar apa nu-i viața!
Umpleți până sus inima voastră cu dorința pe care Dumnezeu a pus-o în interiorul inimii voastre! Numai acestei dorințe El Se poate oferi, și poate veni la noi, cu multe echivocuri (neînțelegeri).
Evanghelia după Ioan este un joc de echivocuri. Echivoc înseamnă că unul înțelege un lucru, iar celălalt un altul… Se numește și înțelegere greșită.
Noi avem un limbaj diferit față de limbajul lui Dumnezeu. Noi avem limbajul dușmanului, al întunericului, iar Dumnezeu are limbajul luminii.
Dialogând noi cu El, mereu Îl înțelegem greșit… Dar de fiecare dată când îl înțelegem greșit, pricepem înțelegerea noastră greșită… Pentru că atunci când vorbim cu El pricepem că am înțeles greșit, căci Dumnezeu ne spune: „Lucrurile nu stau așa cum tu le-ai înțeles”… Și astfel, ajungem să ne înțelegem unul cu Celălalt.
Notăm că toate dialogurile lui Isus cu diferitele personaje sunt înțelegeri greșite, dar, până la urmă, Isus se înțelege cu interlocutorul său…
Spre exemplu, avem dialogul lui Isus cu Nicodim, pentru a-i elibera dorința…
Mai întâi, Isus a intrat cu biciul în templu pentru a ne transmite următorul mesaj: „Nu-L căutați pe Dumnezeu în modul vostru de a vă comporta în Templu”…
Iar un învățător al Legii merge la Isus, pe timpul nopții, apoi Nicodim va apărea ziua, la lumina soarelui, la apus, pentru a-I unge trupul lui Isus, la fel ca femeia din Betania…
Nicodim este un bătrân învățător al legii… Cine poate fi un bătrân învățător al legii? Este un dezamăgit absolut, pentru că omul care cunoaște legea, spune: „Legea nu mă ajută cu nimic”… Iar când ajunge la bătrânețe, spune: „În cel mai bun caz, mor”…
Acest om Îl întreabă pe Isus: „Ce trebuie să fac ca să am viața veșnică?”
Un bătrân învățător al legii, care are dorința după viața veșnică, nu-i un lucru mic…
Astfel urmează întregul echivoc…
– „Dacă nu te vei naște de sus…”.
– „Cum să fac să intru din nou în pântecele maicii mele, eu, care sunt bătrân?”
Căci în limba greacă avem un cuvânt care înseamnă „a se naște din nou” sau „a se naște de sus”…
Nicodim înțelege greșit: „Cum? Trebuie să mă nasc din nou? Eu sunt bătrân, nu pot să mă nasc din nou”…
Isus răspunde: „Există o naștere de sus”… Ea constă în „A-L privi pe Fiul omului”… Așa cum cine privea șarpele de bronz înălțat era vindecat, tot la fel, cine-L va privi pe Fiul Omului înălțat pe cruce – în mărire – va fi mântuit…
Din această înțelegere greșită izvorăște prima prevestire a Pătimirii lui Isus. Tocmai prin Pătimire va fi generat și va veni la lumină (se va naște din nou) și Nicodim…
Evanghelia lui Ioan este foarte bine alcătuită. Ea este o mare simfonie, în care toate temele ies la iveală (apar și reapar) la momentul oportun și, la urmă, răsună într-un singur sunet, dar evanghelistul deosebește fiecare temă în parte.
Prima temă fundamentală după Nunta din Cana… Un om care și-a pierdut dorințele, căruia i-a murit soția… Iar învățătorul Legii se întreabă: la ce-mi folosește Legea, dacă, până la urmă, și eu mor la fel ca cei răi?
Tocmai lui Nicodim îi este revelată dorința cea mai profundă a fiecărui om, cea de a se naște de sus.
Nașterea de sus, vom vedea că este din coasta străpunsă, tot la fel cum Eva s-a născut din Adam… Altfel spus, noi ne naștem din rana iubirii Celui care ne iubește… Iar bătrânul se întoarce să fie prunc: „Are nevoie să fie iubit pentru a trăi”… Și știe că tot restul nu-l ajută la nimic… Prin urmare, capitolul al III-lea, despre Nicodim, nu-i un lucru mărunt…
Capitolul al IV-lea ne prezintă întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană, o femeie care are multe dorințe: a avut șase bărbați…
„Bine ai zis… Numai că și cel pe care-l ai acum nu este al tău”.
Ea așteaptă al șaptelea bărbat…
Cine este?
Este Mesia: „Sunt Eu, cel ce vorbesc cu tine”…
Dialogul dintre Isus și samariteană este un joc de echivocuri pe tema apei. Apă, care este dorința după iubire, după viață…
Isus îi cere: „Dă-Mi să beau”.
Ea îi răspunde: „Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană? Pentru că iudeii nu au amestec cu samaritenii” (v. 9).
Isus răspunde: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (v. 10).
„Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” (v. 11)
Și așa mai departe, tot dialogul este plin de echivocuri. Iar la urmă, femeia cere: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (v. 15).
Lăsăm de o parte toate aceste întâlniri ale lui Isus cu diferitele personaje, dar aceste întâlniri sunt fundamentale pentru a dezlega, a elibera dorințele omului…
Tot în cap. al IV-lea, la sfârșit, avem slujitorul regesc, păgân, din Capernaum, al cărui fiu era bolnav. El este cel dintâi care are încredere în Cuvânt. Este cel dintâi care realizează dorința după Dumnezeu: se încrede în Cuvântul Domnului, credința pe care Adam n-a avut-o.
Noul Adam este acest păgân… El este o provocare frumoasă și pentru noi.
După cum adevărata mireasă este samariteana infidelă… Samaritenii, pentru evrei, erau mai răi decât păgânii… Ea a avut șase bărbați… Mai infidelă decât atât nu poate fi…
În capitolul al V-lea avem slăbănogul/paraliticul. Slăbănogul reprezintă omul care dorește să umble/călătorească, pentru că omul este ceea ce devine. Iar ceea ce devine depinde de drumul pe care-l străbate în viață…
A nu putea umbla înseamnă a fi blocați. E omul blocat, închis în interior… E lovit de o paralizie interioară… E omul care nu merge nicăieri. Stă la scăldătoare și așteaptă…
Isus îl întreabă: „Vrei să te vindeci?” Căci, dacă el nu vrea să se vindece, Isus nu-l poate vindeca…
Și-l ajută să umble…
El exprimă dorința de a recăpăta o viață vie, care călătorește. Umblă, străbătând drumul opus drumului lui Adam, care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Străbătând calea adevărată pentru a se întoarce acasă, unde omul poate locui, unde se simte acasă…
În cap. al VI-lea se subliniază că, pentru a face acest drum, omul are nevoie de „pâine”, de o viață nouă. De fapt, tema este a pâinii… Iar Isus însuși interpretează pâinea în mod euharistic: este „Trupul Meu”, iar vinul este „Sângele Meu”.
Cine nu mănâncă Trupul Meu și nu bea sângele Meu, nu are viață…
În acest moment se încheie echivocurile (înțelegerile greșite), fapt pentru care toți vor să plece, să-L părăsească…
Petru rămâne cu Isus nu pentru că a înțeles că așa trebuie, ci pentru că se întreabă: „Unde să merg în altă parte? Tu singur ai cuvintele vieții veșnice”. Apoi, „la momentul potrivit, voi fugi, căci, în împrejurarea Pătimirii, mi se va părea că Tu, Isuse, mă trădezi… Dar pe moment, stau cu Tine”.
În cap. al VII-lea, Isus se află în templu. E sărbătoarea corturilor. Tema este „lumina și apa”… Isus se definește „apa vie”: „Cel căruia îi este sete, să vină la Mine, râuri de apă vie vor curge din sânul său”. Și imediat după, Isus va spune: „Eu sunt lumina lumii”…
În acest loc apar disputele: „Cine te crezi? Cine pretinzi că ești?”
Lumina este adevărul.
Dar adevărul care eliberează omul, voi, iudeilor, nu-l aveți…
Ei obiectează: „Cum poți spune așa ceva, căci noi suntem fiii lui Avram”…
Isus le răspunde: „Nu sunteți fiii lui Avram, ci sunteți fiii satanei”.
Lumina, adevărul este că suntem fiii Tatălui numai dacă-L ascultăm pe Tatăl. În schimb, dacă nu-L ascultăm pe Tatăl, nu acceptăm că suntem fii, atunci trăim în întunericul minciunii și-L ucidem pe Fiul.
De fapt, ei decid să-L ucidă?
De ce?
Pentru că El se face egal cu Dumnezeu.
Exact: trebuie să fim ca Dumnezeu!
În cap. al IX-lea… Fiind Isus lumina lumii, în acest capitol avem orbul care vine la lumină, își recapătă vederea…
Orbul din naștere reprezintă întreaga umanitate, care niciodată nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar care, în sfârșit, Îl vede… Aici se încheie întâlnirile lui Isus cu diferitele personaje…
Începuse prima întâlnire cu samariteana care L-a întrebat: „Cine este Mesia?”
Isus îi răspunde: „Sunt Eu, Cel care vorbesc cu Tine”.
În acest loc, dialogul este următorul:
„A auzit Isus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (v. 35)
„El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” (v. 36)
„Şi a zis Isus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este” (v. 37).
„Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (v. 38).
Apoi, în cap. al X-lea, în curtea/staulul Templului, Isus ne spune că El este Bunul Păstor care scoate oile din staul… Pentru că oile în staul stau pentru a fi tunse, mulse și măcelărite… Pentru sacrificiul sfânt (jertfa sfântă)… Dar Isus le scoate afară din templu… Adică înlătură acest sacru măcel. Și spune: „Există multe staule”…
În Breviar era o rugăciune care cerea să fie „Un singur staul și un singur păstor”… Această rugăciune este opusul a ceea ce afirmă Isus.
Isus nu vorbește despre un singur staul. Isus nu vrea să existe niciun staul, căci în staul oile sunt tunse, mulse și măcelărite… sau vândute.
Isus vrea să fie o singură turmă. Adică toate să iasă din staul, să fie libere… Iar păstorul – care ar fi regele – este Mielul, adică unul dintre ele, care și-a dat viața, și exact din această cauză e păstorul, adică este modelul tuturor: El este Cel ce-și dă viața…
În timp ce pentru noi păstorul, care ar fi „împăratul-păstor”, este cel ce ne ia viața: cine omoară, acela e puternic… Atunci îl votăm pe el, căci dacă nu…
Atunci se propune adevăratul păstor, după chipul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl, pentru că scoate oile din toate staulele religioase…
Noi folosim expresia „O singură turmă și un singur păstor”, dar în textul grec nu există acest „și” ca și cum ar fi vorba de două lucruri diferire… Pentru că în Evanghelie păstorul este egal cu turma, și turma este egală cu păstorul…
Este tipic religioșilor/evlavioșilor să creeze staule, spre exemplu pentru a defini adevărul și a-l apăra… Căci dacă noi nu-L apărăm pe Dumnezeu, sărmanul, ce va face?
Din această cauză Dumnezeu trebuie să se apere de oamenii religioși, căci aceștia sunt cei ce-L blochează…
Cu ceilalți, Dumnezeu nu întâmpină mari dificultăți: de fapt, sutașul păgân e primul care are credință… Pare o glumă, o bătaie de joc… A doua persoană care are credință este samariteana, care a avut șase bărbați…
Iar noi, care suntem credincioși, discipoli, preoți…? Să sperăm că și noi ne vom converti…
Urmează învierea lui Lazăr… Isus care este învierea și viața.
Cine vede slava – cine trece de la egoism la iubire – are învierea și viața…
În cap. al XII-lea face o sinteză a tuturor temelor anterioare și încheie prima parte a Evangheliei … De fapt, primele 12 cap. ne prezintă întreaga viață a lui Isus, inclusă între două sărbători de Paște.
Odată cu cap. al XIII-lea, începe al III-a Paște, și Isus va fi ucis… Deci Evanghelia descrie cei doi ani ai misiunii lui Isus…
Capitolul al XIII-lea ne prezintă ultima zi a lui Isus, o prezentare care se extinde până la cap. al XIX-lea.
Capitolul al XIII-lea ne prezintă cina din timpul serii de joi. Iar seara zilei de joi aparținea zilei următoare, vineri.
Evanghelistul Ioan nu este în acord cu ceilalți evangheliști pe tema ultimei zile a lui Isus, pentru că teologia este mai importantă decât data evenimentelor… Ei știau că datele pot fi uitate… În orice caz, și pentru Ioan Isus moare în ziua de vineri…
Paștele cădea sâmbăta pentru Ioan…
Acum să vedem ceasul în care Isus își revelează/manifestă slava Sa.
Evanghelia, de la cap. al XIII-lea în continuare, nu ne va descrie nimic altceva decât numai ceea ce noi celebrăm în Euharistie. Și este ceea ce deja i-a fost sugerat lui Nicodim: „Contemplarea răstignitului ne ajută să ne naștem de sus” și aceasta este Euharistia… Apoi apa vie – care este cea a botezului – din episodul cu samariteana. În cap. al VI-lea avem discursul despre „Pâinea vieții”, Isus este cel ce ne dă viața, ne luminează viața și ne ajută să trecem de la moarte la viață…
Acum cap. al XIII-lea începe cu ultima cină, iar ultima cină este foarte lungă. Evanghelistul nu descrie instituirea Euharistiei, ci descrie ceea ce este Euharistia.
În loc să ne prezinte instituirea Euharistiei, ne explică Euharistia prin cuvintele lui Isus, Isus care ne lasă testamentul Său: mai înainte de a muri, Isus ne lasă toate dispozițiile Sale pentru ca să trăim ca fii și frați. Acesta este testamentul Său… Ne arată identitatea Sa de Fiu.
Și ne lasă testamentul prin discursuri lungi, până la cap. al XVII-lea. Apoi urmează povestirea Pătimirii lui Isus.
Textul despre spălarea picioarelor este prologul întregii povestiri a „ceasului lui Isus”, adică a Pătimirii, altfel spus, versetele noastre deja cuprind totul. Și-i tipic lui Ioan faptul că fiecare text (povestire) deja cuprinde totul, deși evidențiază un aspect…
Ioan este un autor foarte rafinat și, mai mult decât un scriitor, este un muzician. De fapt, el pune notele juste la locul just… Întreaga Evanghelie este o undă de sunete simfonice care intră progresiv, cu repetări infinite. Iar repetările niciodată nu sunt repetate, ci sunt variații pe aceeași temă, căci cel care ascultă le înțelege în mod nou. Fapt pentru care același cuvânt rostit din nou, la puțin timp după, are o altă semnificație, mai amplă…
Se citește spălarea picioarelor, Io. 13,1-20
1. Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Isus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.
2. Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă,
3. Isus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge,
4. S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el.
5. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.
6. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?
7. A răspuns Isus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta.
8. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Isus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
9. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul.
10. Isus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi.
11. Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toţi sunteţi curaţi.
12. După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?
13. Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt.
14. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora;
15. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.
16. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el.
17. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.
18. Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se împlinească Scriptura: „Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea”.
19. De acum vă spun vouă, înainte de a fi aceasta, ca să credeţi, când se va îndeplini, că Eu sunt.
20. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
Primul verset este ușa de intrare în toată povestirea Pătimirii. Vv. 2-3 sunt variații pe tema acestei porți de intrare.
În vv.4-5 ni se descrie ce face Isus, iar versetele care urmează sunt un comentariu la vv. 4-5.
La v. 5 scrie că Isus „S-a sculat de la Cină”, în limba greacă avem cuvântul izvorăște…
Faptul/evenimentul îl avem descris în vv. 4-5, el cuprinde șapte acțiuni și este repetat de șapte ori consecutiv, iar a opta oară scrie: „Fericiți voi, dacă vă spălați unii altora picioarele”.
În Evanghelia după Ioan, episodul spălării picioarelor (mai bine zis vv. 4-5) înlocuiește povestirea instituirii Euharistiei. Euharistia nu-i ritul, ci-i „Faceți aceasta în amintirea Mea”, adică faceți așa cum Eu am făcut! „Dacă Eu v-am spălat picioarele, tot la fel și voi vă veți spăla unii altora picioarele”…
Din text vom nota că Iuda este persoana cea mai luminată…
Isus este îngrijorat pentru Iuda, nu pentru Petru… Petru nu înțelege, însă Iuda a înțeles…
Ne oprim asupra acestor versete pe îndelete…
Repetăm faptul că după introducere (v. 1) avem descrierea gestului (vv. 4-5), apoi avem diferitele comentarii ale gestului, urmate de concluzie…
v. 1. Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Isus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.
„Iar înainte de sărbătoarea Paştilor”: este timpul în care se jertfește Mielul pascal… Isus dă „spălării picioarelor” tocmai semnificația Paștelui: trecerea de la robie la libertate; de la robia față de idoli, la slujirea lui Dumnezeu.… Adevărata trecere, adevăratul paște este spălarea picioarelor.
În această sărbătoarea se subliniază în mod constant că Isus „știe”, este deplin conștient că „a sosit ceasul Său”. Nu din întâmplare se subliniază. Iar „ceasul” este ceasul slavei, al măririi, al revelării lui Dumnezeu.
Și știe că a sosit ceasul „să treacă din lumea aceasta la Tatăl”. Paștele este trecerea din lumea aceasta la Tatăl.
Apoi, într-un alt verset, evanghelistul ne oferă sinteza întregii vieți a lui Isus: „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”.
În limba greacă avem cuvântul „esteiros”, care înseamnă până la împlinire, că-i iubește până la limita extremă, adică mai departe de atât nici măcar Isus nu poate merge… I-a iubit dincolo de orice limită, i-a iubit fără limite…
„Iubind pe ai Săi”… Evanghelistul folosește de foarte puține ori cuvântul iubire, numai de 36 de ori. Dar îl folosește doar în această a doua parte a Evangheliei.
Mai înainte, în loc să vorbească de iubire, vorbea despre lucruri (adică simboluri): aerul, apa, pământul.
De ce?
Pentru că tot ceea ce există pe pământ este simbolul unui singur lucru, al iubirii lui Dumnezeu care „Atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său l-a dat”. Și, odată cu Fiul Său, ne-a dăruit orice lucru…
Acum evanghelistul vorbește explicit despre iubire. De 37 de ori folosește verbul, adică nu vorbește despre iubire, ci despre a iubi.
Diferența dintre substantivul „iubire” și verbul „a iubi” este foarte mare, pentru că verbul a iubi exprimă o acțiune, însă iubirea ca substantiv este o idee.
Și continuă…
v. 2 Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă,
„Şi făcându-se [o] Cină”, aceasta nu-i cina pascală, ci de acum indică fiecare cină, fiecare mod de a trăi, de a sta împreună, căci în acest loc Isus celebrează ceea ce ceilalți evangheliști numesc instituirea Euharistiei.
Euharistia nu-i cea pe care noi o celebrăm la Liturghie, ci este cea pe care o trăim 24 de ore pe zi… mâncăm acea hrană și trăim prin acea hrană euharistică… Căci dacă noi mâncăm acea hrană, dar trăim exact opusul, „nu mâncăm Trupul lui Cristos, ci osândirea noastră”, afirmă apostolul Pavel…
Noi trebuie să trăim hrana pe care o mâncăm! Trebuie să Mă mâncați și să Mă mestecați pe Mine, adică să Mă asimilați, însușiți…
În schimb, dacă noi celebrăm Euharistia numai ca pe un ritual frumos, cu multe cădelnițe, tămâie și lumânări, dar odată ieșiți din Biserică nimic nu se schimbă, ci totul rămâne ca mai înainte… Să ne ferim să ne comportăm astfel…
Profetul spune: „Cine v-a spus să veniți să Mă călcați în picioare pe mine și pe alții, cu multă tămâie? Ori să vă bateți joc de mine? Eu vreau cu totul altceva: să vă spălați unii altora picioarele!
În zonele sărace din Africa, unde lumea umblă desculță și unde lipsește apa, se înțelege „spălarea picioarelor”, nu-i acel gest pe care-l fac preoții frumos îmbrăcați, în bisericile noastre…
Înțelegeți cât de ușor putem să ne batem joc de Dumnezeu… Și toate celebrările noastre sunt după lege, după reguli…
Vom vedea ce ornate avea Isus în timpul primei cine pe care a celebrat-o… Și era anticiparea crucii, loc în care El a celebrat Liturghia, și era fără ornate…
I-a iubit până la limita extremă în timpul acestei cine…
Dar ce a făcut?
„Când diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă”… Adică diavolul deja a decis. Pentru că decizia e a diavolului. Actorul principal al Pătimirii este Isus, dar contra-actorul (actorul negativ, potrivnic) este diavolul… Noi toți suntem de partea diavolului și suntem răscumpărați unul câte unul pe măsură ce înțelegem că facem jocul diavolului… Pe măsură ce înțeleg că Isus moare pentru mine, păcătosul… Jocul diavolului este cel al păcatului, al morții…
„Când diavolul, punând în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă”…
Cuvântul a vinde, a da, a preda… În limba greacă „paradidom” înseamnă tradiția… Și e cuvântul fundamental al Pătimirii și al tradiției, și înseamnă a preda, a da… Aceeași acțiune: „a vinde, a trăda” înseamnă a preda, a da…
Acțiunea pe care o face Tatăl este cea de a-L da/preda pe Fiul… Adică Îl trădează, Îl predă pe mâinile noastre.
Acțiunea Fiului este aceea că El se dă/predă pe mâinile noastre…
Acțiunea lui Iuda este că el îl dă/vinde pe Isus pe mâna arhiereilor…
Mâinile arhiereilor Îl predau pe Isus păgânilor.
Iar mâinile păgânilor cui Îl predau?
Crucii!
La urmă, de pe Cruce Pilat Îl dă pe mâinile lui Iosif din Arimateea. Iosif, care aștepta Împărăția lui Dumnezeu… Acum îl are în mâinile sale: este Trupul lui Isus dat, jertfit pentru noi.
Din predare în predare, prin cruce, plin de tot răul lumii, în sfârșit, noi primim împărăția lui Dumnezeu.
Și-i mereu același cuvânt folosit…
Când se vorbește despre „tradiție”, să nu confundăm tradiția cu documentele care se scriu și care, mai apoi, devin tradiție…
Pavel spune despre tradiție: „Eu vă transmit” – „tradiția” și „transmiterea” sunt același cuvânt – „ceea ce am primit: că Domnul Isus, cu o seară mai înainte de a muri, a luat pâinea, a frânt-o și a dat-o și a zis: Acesta este Trupul Meu, dat pentru voi”… Aceasta este Tradiția! Toate celelalte sunt tradițiile pe care e mai bine să le trădăm, dacă o trădează pe aceasta, a lui Isus!
A celebra Euharistia înseamnă a pătrunde în această „predare” a Fiului și a trăi prin Fiul, care se dă pe mâinile fraților.
v. 3 Isus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge…
Isus are deplina conștiință că are totul, căci „mâinile” indică puterea… Isus știe că are putere asupra oricărui lucru, pentru că toate sunt ale Sale…
Acum, autorul sacru ne prezintă culmea puterii pe care o are Isus, și este singura putere pe care o are Dumnezeu… Ce face Isus, știind că toate lucrurile sunt în Mâinile Sale?
Mai înainte de a ne spune ce face, autorul mai adaugă ceva, ca să trezească în noi un suspans și mai mare… Din punct de vedere literar, este o lucrare de artă: „şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge”… Pentru că Isus „a ieșit” ca să facă această lucrare… Și se întoarce la Dumnezeu numai dacă reușește să facă această lucrare, iar dacă nu, nu se întoarce, și înseamnă că nu iese de la Dumnezeu…
Ce face?
4. S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine [rămâne gol] şi, luând un ştergar [e haina robului, căci robul era gol și purta doar un ștergar], S-a încins cu el [ștergarul folosește pentru a sluji]… Așadar, singura haină a lui Isus este slujirea… Haina lui Isus este iubirea, care înseamnă a fi slujitorul celuilalt.
5. După aceea a turnat apă în vasul [se celebra Paștele. Marea Roșie cea adevărată este acest vas în care vor intra picioarele noastre] de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.
Interpretările acestui text sunt nenumărate: de la Botez, la Euharistie, la Exod… Autorul este atât de fin încât face aluzie la toate aceste evenimente…
Și ce a făcut?
A început să spele picioarele ucenicilor… Știind că vine de la Dumnezeu și că toate sunt în mâinile Sale… Ce are Isus în mâinile Sale?
Picioarele ucenicilor, pentru a le spăla!
„A spăla picioarele” este gestul robului…
Un evreu rob nu putea spăla picioarele unui alt evreu… Numai un rob păgân i le putea spăla… Sau este vorba despre gestul pe care soția îl făcea soțului și soțul îl făcea soției… și fiii părinților, și viceversa… Adică era un gest de slujire, semn al unei iubiri sublime și înseamnă: „Eu sunt robul tău, adică sunt al tău. Iar viața mea este în totalitate în slujba ta, la dispoziția ta”…
De ce picioarele?
În picioare avem întreaga noastră istorie, tot drumul nostru, întreaga noastră vagabondare, toate locurile pe care le-am vizitat. Și în fiecare loc se află toate relațiile pe care le-am creat… Altfel spus, sunt toate fugile noastre de Dumnezeu, de la Adam încoace… Toate slăbiciunile noastre…. Iar Isus le ia în mâinile Sale… Toate slăbiciunile noastre…
În aspectul „picioare” descoperim că toți suntem egali…
Și tuturor ne spală picioarele…
Apoi „le șterge”.
Cu ce?
Cu ştergarul cu care era încins…
Altfel spus, picioarele noastre sunt înfășurate cu haina slujirii Sale… Și-i singura Sa haină. De fapt El e gol, indicând că El este robul nostru.
Și ne șterge picioarele cu acest ștergar, iar picioarele noastre sunt înfășurate cu slujire…
Privind acest tablou, noi spunem: „Vedeți cât de mult s-a umilit Isus?”
Însă acest nu-i un gest de umilință. Cei care-l fac, îl fac ca un gest de mărire.
„Știind că a venit de la Dumnezeu și că la Dumnezeu se întoarce. Știind că a venit ceasul să reveleze mărirea… Știind că are totul în mâinile Sale. Știind că are toată puterea lui Dumnezeu…”. Puterea lui Dumnezeu, singura putere a lui Dumnezeu este aceasta a spălării picioarelor… Pe toate celelalte puteri le-am inventat noi. Deja satana ne-a sugerat întreaga imagine falsă despre Dumnezeu pe care noi o avem…
Privind spălarea picioarelor, înțelegem că Dumnezeu este diferit de felul în care noi ni-L imaginăm. El este aplecat să-mi spele picioarele…
Dar nu picioarele persoanelor grozave, pentru că dintre cei 12 unul l-a vândut, celălalt s-a lepădat, iar ceilalți au fugit… Astfel de picioare spală Isus…
În acest gest se revelează mărirea.
Notăm că toate cele șapte acțiuni sunt subliniate:
– S-a sculat (a înviat),
– S-a dezbrăcat de haine [ni le va lăsa când va fi răstignit pe cruce. Haina este identitatea persoanei: ne va lăsa identitatea Sa de Fiu și El va avea goliciunea robului, a realității noastre de ne-fii. Singura Sa haină este de a fi rob și se încinge pe El cu această haină],
– luând un ştergar,
– S-a încins cu el,
– a turnat apă în vasul de spălat,
– a început să spele picioarele ucenicilor,
– şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.
Ne spală și ne șterge și în acest moment ne naștem, din acest gest al Său.
Fiecare cuvânt este bine cântărit.
Avem șapte acțiuni.
Apoi avem toate „veșmintele liturgice”: un lighean, un ștergar, puțină apă, o pereche de mâini și multe perechi de picioare… Toate drumurile omului care „intră” în aceste mâini…
De la Adam încoace, tot drumul omului este o fugă de Dumnezeu. Și toate picioarele ucenicilor vor fugi de El. Și toate aceste fugi le ia asupra Sa… Și din această cauză a murit… Și-a dat viața din această cauză…
Puterea Sa este cea a Mielului lui Dumnezeu care ia asupra Sa răul lumii. Și se revelează ca fiind Dumnezeu. Dacă nu, ar fi și El ca noi…
Spălarea picioarelor nu-i doar o ceremonie frumoasă care trebuie făcută numai în Joia Mare.
Însă pentru a o celebra cum se cuvine e nevoie să contemplăm textul și să-l înțelegem… În aceste versete ni se revelează Dumnezeu. Acest fapt înseamnă a celebra Euharistia. Aceste versete sunt sinteza vieții Sale: „Iubindu-i pe ai Săi, i-a iubit dincolo de orice limită”. Spălarea picioarelor este iubire dincolo de orice limită, care ni-L revelează pe Dumnezeu, care ne revelează slava Sa.
Isus ne iubește dincolo de orice limită, pentru că iubirea n-are nicio limită… Dacă este limitată (condiționată), nu mai este iubire.
Isus rupe orice limită în a ne iubi.
Am putea să ne oprim aici… Aceasta este revelația lui Dumnezeu! Toate celelalte sunt povești inventate de noi și scrise în catehism… Sunt minți bolnave care descriu „Ființa perfectă”, care este adevărat că e perfectă, dar din cauza că a spălat picioarele… Domnul este atotputernic din cauza acestui gest, nu în felul în care noi credem că-i atotputernic… Cel care-i are la mână pe toți se numește satana…
Prin gestul Său, Isus răstoarnă toate imaginile noastre false despre Dumnezeu.
Acum înțelegem vinul care-i prezent la Nunta din cana, nu în Templu, ci este în iubirea care ajunge până aici: „I-a iubit atât de mult, iubindu-i…” Și exprimă totalitatea fără de sfârșit a iubirii infinite…
6. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne [kurios, în limba greacă, traduce ebraicul Adonai, și înseamnă Dumnezeu], oare Tu să-mi speli mie picioarele?
Eu, Petru, trebuie să-Ți spăl Ție picioarele… Pentru că, pe Cel mai mare, ceilalți Îl slujesc… [Dacă sunt preot, credincioșii sunt în slujba mea… Noi avem această gândire greșită…].
Tu să-mi speli mie picioarele?
Nu se poate…
Apoi, dacă Tu, Isuse, Te comporți așa, eu, Petru, ce trebuie să fac? Trebuie să spăl și eu picioarele?
7. A răspuns Isus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta.
Cuvintele „După aceasta, adică după aceste lucruri” apar din nou în momentul în care Petru se leapădă… Altfel spus, Petru va înțelege gestul spălării picioarelor numai după ce se va lepăda de Isus… Va înțelege că Isus i-a spălat picioarele și Și-a dat viața pentru el, deci nu el, Petru, și-a dat viața pentru Isus. La fel cum Isus și-a dat viața pentru Iuda și pentru toți ceilalți.
Petru va înțelege că și el este un om slab, la fel ca toți ceilalți. Și dacă uită acest adevăr, nici măcar nu-i Petru.
Petru ar fi spus: „Eu sunt urmașul Lui. Dacă El începe să spele picioarele, apoi eu va trebui să continuu să le spăl… Pentru că despre Isus scrie că «a început», iar eu e clar că ar trebui să continuu să le spăl… Deci nu-mi convine”…
Isus îi răspunde: : „Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta”, după ce te vei lepăda spunând: „Nu cunosc acest om. Căci eu cunosc un alt Cristos”.
8. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac [e foarte hotărât]. Isus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
„A avea parte” înseamnă moștenirea. Deci n-ai nimic de-a face cu Mine, care sunt Fiul…
9. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul.
Spală-mă pe o suprafață mai mare, căci vreau să am o parte/moștenire mult mai mare…
Problema este următoarea: dacă Isus îi spală picioarele, adică Se face rob, într-adevăr îi spală capul, adică modul de a gândi… și mâinile, adică modul de a lucra. Dacă nu, gândirea lui Petru mereu va rămâne cea a stăpânului, iar lucrarea va fi a celui care are sabia în mână… Și în Europa, din această cauză creștinismul este pe cale de dispariție…
Mulți preoți vorbesc de evanghelizare, spunând: „Trebuie să-i învățăm pe credincioși alfabetul credinței!”
De când aceasta este evanghelizarea?
Noi, preoții, suntem cei care trebuie să învățăm alfabetul credincioșilor… Să nu uităm că Cuvântul s-a făcut trup… El n-a vrut ca toți să se facă cuvânt…
10. Isus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi [prin cuvântul pe care l-ați ascultat. După Isus va spune că cuvântul ne curăță], însă nu toţi [Isus se gândește încontinuu la Iuda, căci Iuda reprezintă omul pierdut, și fix omul pierdut trebuie salvat].
Dar cel mai pierdut nu-i Iuda, ci e Petru, care crede că el nu-i pierdut. De fapt, Petru, și Iuda, și ucenicul iubit mereu apar împreună în povestirea Pătimirii făcută de evanghelistul Ioan…
De ce?
Pentru că Petru e cel care nu vrea să fie Iuda. El zice: „El e Iuda, însă eu sunt grozav”. Când înțelege că și el este Iuda, înțelege că e iubit gratuit și devine ucenicul iubit…
Petru este prototipul fiecăruia dintre noi, căci a înțeles că „Isus a murit pentru mine, nu pentru alții. M-a iubit pe mine. Și S-a dat pe Sine pentru mine”, așa cum spune apostolul Pavel.
11. Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toţi sunteţi curaţi.
12. După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele [Să notăm un aspect: Nu scrie că Isus și-a dat jos ștergarul… Căci de acum haina Sa definitivă este ștergarul], S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? [E întrebarea pe care ne-o adresează: Ați înțeles ce v-am făcut prin faptul că v-am spălat picioarele? E o întrebare adresată cititorului]
13. Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul [cel ce știe mai mult] şi Domnul [cel ce poate totul], şi bine ziceţi, căci sunt.
14. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele [v-am arătat puterea Mea tocmai spălând picioarele și v-am revelat iubirea… Am fost învățător spălându-vă picioarele], şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora;
Toată învățătura lui Isus este cuprinsă în „să vă spălaţi picioarele unii altora”…
Noi ne spălăm capul unii altora… Și Petru a cerut: spală-mi capul, căci și eu voi fi justificat să spăl mintea altora…
15. Că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.
Versetul corespunde îndemnului: „Iubiți-vă așa cum și Eu v-am iubit pe voi”, dar și îndemnului „Faceți aceasta în amintirea mea”.
Memoria vie a ceea ce El a făcut devine modelul nostru de viață, e modelul Regelui nostru. Astfel încât într-adevăr ne hrănim cu El și trăim prin El…
17. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.
Mai întâi zice: „dacă știți”… Ce bine, căci eu le știu… Apoi adaugă un alt dacă: „dacă le faceți”… E ușor să știm, să facem ca Isus e mai greu… Uneori, din neatenție, ni se întâmplă să fim și creștini… Într-un moment de slăbiciune, ni se întâmplă să spălăm picioarele…
Dar mereu știm că așa ar trebui să facem: este scris în Evanghelie!
Noi avem puterea sacerdotală… De fapt, în limbaj biblic, puterea înseamnă slujire… Singura putere divină este slujirea.
16. Adevărat, adevărat [Amin, Amin, înseamnă că Dumnezeu vorbește în mod personal. Dacă ar fi un profet, ar spune: Cuvântul Domnului] zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el.
18. Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales [și pe Iuda l-a ales, deci se gândește la Iuda, la fel cum i-a ales pe Petru și pe ceilalți]. Ci ca să se împlinească Scriptura: „Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” [aceste cuvinte sunt împlinirea Scripturii]. În următoarea cateheză vom vedea că în Iuda se împlinește Scriptura…
Scriptura este revelația lui Dumnezeu care vrea să izbăvească toți oamenii pierduți, iar Iuda este prototipul omului pierdut, al fiecăruia dintre noi… – printre altele, se numește Iuda lui Simon –…
Iar Petru va înțelege că e iubit la fel ca Iuda… Iuda e prototipul…
„Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea”.
Este o aluzie la textul din Gen. 3, 15: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. În această scenă, când Isus îi dă îmbucătura lui Iuda, este zdrobit șarpele, adică este învins satana, e învinsă imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, căci Dumnezeu este Cel ce-și dă viața pentru păcătoși, nu-i cel ce-i osândește.
Dacă unii preoți – cei care pretind că sunt drepți – îi condamnă pe păcătoși, ar trebui să-și amintească faptul că ei au fost chemați să-i dezlege, nu să-i osândească; să le spele picioarele, nu să le impunem legi…
Evanghelia este opusul legii. Legea există pentru cei care se cred grozavi, și-i ucid pe ceilalți în numele legii. Însă Evanghelia este pentru păcătoși.
Căci nu există niciun drept, iar cei care pretind că sunt drepți, sunt nebuni…
Drepții-L ucid pe Isus, nu păcătoșii. Cei ce se cred drepți, fratele mai mare-L ucide… Preoții, cărturarii și fariseii-L ucid: „Pe bună dreptate, în numele legii, pentru că El încalcă legea”.
De ce o încalcă?
Pentru că El iartă păcătoșii.
Tocmai! Pentru că Dumnezeu este iertare. „Toți Mă veți cunoaște, de la cel mai mic, la cel mai mare, pentru că voi ierta păcatele voastre”, este noua alianță (cf. Ier. 31,31-34). Dar noi încă am rămas la vechea alianță, deci încă nu L-am cunoscut pe Domnul.
Încă nu suntem teo-didacți, așa cum spune evanghelistul Ioan în cap. 6, citând versetul: „Toți vor fi instruiți, învățați de Dumnezeu”.
19. De acum vă spun vouă, înainte de a fi aceasta, ca să credeţi, când se va îndeplini, că Eu sunt.
Ce să credeți?
Că „Eu sunt”, care înseamnă JHWH.
Tocmai în gestul lui Iuda noi credem că Isus este Dumnezeu, pentru că este o Iubire mai mare decât orice rău și decât orice moarte! Și credem în noua alianță.
Astfel toți devenim teo-didacți, discipoli ai lui Dumnezeu, pentru că El ne învață direct în inima noastră cine este Dumnezeu, această dorință a noastră după iubire, dorință care-i intactă și-n cel mai mare răufăcător… Cu ajutorul acestei dorințe poate fi salvat și un practicant, dar e greu pentru că el are „datorii” de îndeplinit… Nu am timp, căci am treburile/datoriile mele… Urc la Ierusalim, iar dacă mă ating de tine, care ești rănit și pe jumătate mort, nu mai pot face slujbele mele… Dar samariteanul, care și el urcă la Ierusalim, și care știe că-i păcătos, se poate atinge liniștit și-l poate îngriji…
20. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
„A trimite”, în limba greacă înseamnă apostol… Iar printre apostoli se află Iuda. Deci, cine-l primește pe Iuda, Mă primește pe Mine… Căci despre Iuda vorbea…
Iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine, adică pe Tatăl.
Dacă noi excludem și un singur om, înseamnă că-L excludem pe Fiul, deci Îl excludem și pe Tatăl.
Isus le-a spălat picioarele tuturor!
Să citim încă o dată textul și să notăm că de șapte ori se vorbește despre „spălarea picioarelor”, și apoi mai repetă o dată, căci și voi trebuie să vă spălați unii altora picioarele… E o simfonie frumoasă, pe care o tot repetă, căci spune: „Poate că cei care ascultă vor rămâne cu ceva…”.
Vă invit să vedeți felul în care Isus ne privește pe noi, pentru că Evanghelia după Ioan nu ne povestește felul în care noi Îl privim pe El, ci felul în care El ne privește pe noi și ce face El pentru noi… Și face în direct…
Să fim atenți ce-I răspundem noi și ce ne răspunde El… Căci Evanghelia-i precum o piesă de teatru: întrebare/provocare și răspuns… Protagonistul este El, antagoniștii suntem noi care ne comportăm precum Petru, Iuda… Deși nu recunoaștem că ne comportăm ca Iuda, căci vrem să fim diferiți de Iuda… Dar vom vedea că și noi suntem ca Iuda…
Să-L contemplăm pe Domnul care ni se revelează, Își dă la o parte voalul (hainele) tocmai la Ultima Cină, când Își dă trupul Său pentru noi, pe mâinile noastre. Adevăr exprimat tocmai în gestul spălării picioarelor de evanghelistul Ioan pentru că toți deja cunoșteau cuvintele Euharistiei, fiind temelia Evangheliei…
Dacă Ioan, în loc de Euharistie, ne povestește „Spălarea picioarelor”, înseamnă că vrea să ne spună că Euharistia înseamnă cu totul altceva față de ceea ce noi am înțeles. De fapt, Ioan ne întreabă: „Ați înțeles ceea ce v-am spus/vestit?”. Și repetă de opt ori gestul spălării picioarelor, iar la urmă scrie: „Fericiți dacă vă veți spăla unii altora picioarele”…
Sursa: https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă
