Am primit cartea în dar, o carte impresionantă a unui autor puțin cunoscut – singură explicație la primirea darului: un mare pictor din Exil, ardelean, de aceeași credință ca noi …
Puțin cunoscut, în pofida articolelor publicate de Maria Zintz în 2012 la Oradea în volumul omagial dedicat Domnului Aurel Chiriac, și tot la Oradea, articolul Anei Blandiana în numărul din mai 2015 al revistei „Familia”. Pe plan național au mai fost și două filme documentare realizate de Televiziunea Română tot după 1989, semnate de Mihaela Cristea și Mariana Bădan. Prezențe sporadice deci, la intervale mari.
Priveam coperta, mă provoca, citeam titlul, repriveam, reciteam, gândeam, căutam taina. Nu intuiam legătura dintre imaginea picturii: o crucificare pe Statuia Libertății – imaginea pânzei intitulată Yalta -, și textul ce se aștepta citit.
Și am început cititul, în ordinea știută, lăsând deoparte întrebările, călăuzită de cuvintele introductive: „Victor Cupșa, mărturisitorul”, al Dl. Profesor de la „Universitatea Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Basarab Nicolescu, și „Cuvântul autorului”.
Dacă Victor Cupșa este denumit „mărturisitorul”, cum spune Profesorul Basarab Nicolescu, înseamnă că lucrarea conține dezvăluirea unor gânduri și sentimente intime ale lui, ale autorului.
Cartea pe care o prezentăm este deci opera unui scriitor, în același timp și pictor, și nu unul oarecare, ci „un mare pictor din exil”, aflăm din primul rând al prefeței. Câteva date esențiale din viața pictorului s-au simțit necesare: a urmat „Facultatea de Medicină Veterinară” din Arad (1950-1955), în paralel, cursurile „Școlii de Desen și Pictură de la Oradea” – a devenit cetățean al municipiului -, aici și-a făcut ucenicia sub îndrumarea sculptorului Iosif Fekete, care cu anii îi va deveni prieten pe termen lung. Prieteni i-au fost și Coriolan Hora, Aurel Pop și mulți alții.
În 1962 are prima expoziție personală la București, Galeria Magheru. I se decernează un premiu care îi dă dreptul să participe la ”A IV-a Bienală a Tinerilor Pictori” de la Paris; decide să rămână în Franța și în 1977 obține cetățenia franceză.
Între 1967 și 1968 creează conceptul de „metaobiect”: Expozițiile personale se succed an de an însoțite de studii majore despre opera sa, detalii pot fi găsite pe www.victorcupșa.com
În „Drum prin tablouri” Victor Cupșa” mărturisește pentru a încerca să-și înțeleagă destinul”. Mărturisirile nu sunt cuprinse într-o ordine cronologică, textele vorbesc despre rostul artei în societatea contemporană, despre regimul comunist din România și crimele făcute, despre anii care au urmat Revoluției din 1989, despre oameni, munți și cai, cu care găsește comunicarea perfectă, dezamăgit fiind de oameni. Despre trăirile personale vorbește cu o tristețe profundă, „simțindu-se străin în țara în care s-a născut și în țara care l-a adoptat”. Ca îndreptar de conduită i-a avut pe părinți, un martir și un sfânt: Iuliu Maniu și Iuliu Hossu”.
În comunismul românesc, pentru a rămâne în sfera umană, a descoperit lumea artelor, a poeziei, a muzicii, „la contactul lor, totul devenea suportabil”; universul marilor valori era vital, cu atât mai mult cu cât relațiile dintre oameni se pierdeau.
În „Cuvântul autorului” Victor Cupșa precizează specificitatea cărții sale: volumul este alcătuit din texte cu observații determinate de fapte curente sau sinteze ale unei perioade trăite și gânduri asupra profesiunii. Tot ce a simțit și scris vine din răstimpurile apăsătoare ale vieții, în care „te regăsești părăsit în pauzele devastatoare induse de perioadele pustii, perioadele de îndoială, de repunere pe tapet a întregului mediu înconjurător”, cu crizele intelectuale, artistice, sociale sau politice ale grupului uman din care face parte.
Cartea a apărut în 2012 la editura Lettropolis sub forma unei cărți numerice purtând titlul „Cahiers d’atelier”. În 2014 a apărut versiunea pe hârtie, „Chemin a travers tableaux” (Drum prin tablouri).Volumul de față conține „completări și adăugiri”.
La intrarea în conținutul volumului, cititorul este întâmpinat de maxima „A distinge soarele de lună nu e probă de clarviziune, a auzi sunetul tunului nu dovedește auz fin”, aleasă ca motto al cărții pentru a-i releva ideea centrală. Maxima aparține lui Sun Tzu, strateg militar, scriitor și filozof în China antică (544î. Cr. – 496 î. Cr.), căutat în secolul al XX-lea pentru opera sa capitală „Arta războiului”, care depășește titlul atingând o problematică umană individuală și socială largă, pe care o privește în complexitatea ei și o analizează.
Această privire înspre sine și înspre afară, urmată de profunde analize, constituie specificul cărții. Spre această privire este chemat cititorul ca să treacă și el pragul de pe care poate „distinge soarele de lună” și, alături de pictorul-scriitor, să știe ce a însemnat în trecutul trăit jertfa, curajul, onoarea, idealurile înalte, iubirea, ura, cruzimea nedreptatea și absența libertății. Iar în anii care au urmat eliberării, să fie conștient de neputința omului de a crede în rațiune și adevăr.
Cuprinsul cărții are în vedere Europa secolului al XX-lea, secol dominat de ideile a două regimuri totalitare; nazismul și comunismul. S-a învățat ura, ura de clasă, care a generat suferință și moarte. Pentru că atunci când Dumnezeu este negat, „totul va fi permis omului, sau mai exact omul își va permite orice. Aici suntem. Am ajuns! Totul, adică masacre, genocide organizate pe un criteriu oarecare, de rasă, de clasă, de religie, de etnie, de interes, doar așa, pentru <frumusețea gestului>, din capriciu, pentru că deține puterea. Ce și cine îi va mai putea opri, în virtutea cărei morale, în virtutea cărei rațiuni, a căror legi, a cărei credințe?” (Victor Cupșa, „Drum prin tablouri”, Editura Junimea, Iași, 2019, p.63).
În acest timp, neexistând condițiile de care au beneficiat înaintașii, spune autorul, era foarte greu unui tânăr să-și formeze personalitatea.
Numeroase pagini din volum tratează tema picturii, pictura fiind vocația vieții sale, a profesiunii de pictor ce impune muncă și dăruire totală: „Nu cred că există o altă activitate umană care să poată ajuta mai mult înțelegerea mitului lui Sisif decât o face practica picturii”, o afirmă fără echivoc.
Dar lumea s-a schimbat și odată cu ea și concepția despre pictură, s-a tins spre libertatea absolută a pictorului, la ruperea de rădăcini, la o înnoire continuă până când pictorul „a pierdut pensulele și șevaletul” și pânza a devenit o marfă. Sacrul a fost eliminat din artele plastice, de altfel, din toate activitățile moderne, ca să lase loc egocentrismului. Victor Cupșa a cunoscut o perioadă dură, când ideea renunțării la pictură era puternică, dar l-au salvat „rădăcinile”, adică „felul clasic de a înțelege arta, o viziune coerentă de care eram legat prin învățământul primit, prin cultură, prin gust și tradiție” ( Op.cit., p.262).
Și totuși, nu e vorbă de o reîntoarcere, ci de o reînnoire prin materialele folosite și a felului de a concepe utilizarea lor. O pictură cu sens, pentru că „nu am putut niciodată accepta ideea lipsei sensului, sau necesitatea de a-l elimina”.
După perioada „meta-obiectelor”, ținând seama de limbaj, pictura sa se situează aproape de ariergardă, cum spune pictorul însuși în mod ironic … Sunt pânze în care pasta nu este o materie inertă, ci creează „o suprafață vibrantă, investită cu o încărcătură emoționantă reală”, cu putere de a transmite un mesaj uman.
Lui Victor Cupșa și oricărui pictor cu har, pictorului de azi, le-au rămas ca resurse sigure „auto-controlul, absoluta onestitate față de sine și față de ceilalți”, față de Pământ și Cer, ceea ce pictorul Victor Cupșa o spune pentru sine prin cuvintele: „Nu pot concepe pictura altfel decât ca pe un act de credință”.
Privind timpul în care i-a fost dat să trăiască, Victor Cupșa mărturisește cu amărăciune: „Mi-a fost dat să trăiesc într-un secol care, pentru prima dată în istorie, a instituționalizat ura (…) Este pentru prima dată când ura a fost ridicată la rang de doctrină, planificată și pusă în practică la rece și la nivel statal”. O ură de profesioniști care a făcut să se nască în sufletul omului frica, o frică ce s-a generalizat și s-a desfășurat de-a lungul mai multor decenii..
În secolul în care știința a cunoscut o dezvoltare fără precedent, încât a schimbat fața lumii, sub aspect etic involuția a atins nivele nebănuite; s-au nimicit valori care fac ca o societate să fie societate. Noua lume amintește barbaria, pentru că a distrus mai ales oamenii, „pe unii prin asasinare, pe alții prin mutilare intelectuală și morală. Nu o vom afirma niciodată destul”, spune apăsat de deznădejde Victor Cupșa. Și își amintește cum, la Paris, intelectualii dezorientați, când auzeau de crimele din Estul Europei, păstrau „o tăcere grea de sensuri pe care o ascult și o aud de ani de zile”.
În România s-a distrus o civilizație prin desființarea instituțiilor care au stat la baza ei: învățământul prin Reforma învățământului din 1948, care „a declarat latina și greaca veche limbi inutile, învățarea lor pierdere de timp, sechele ale educației reacționare”. Limba și cultura țării au fost rupte de baza lor și efectele nu aveau cum să întârzie, iar viitorul pictor și-a dat seama pentru prima dată” că s-a petrecut ceva extraordinar de grav pentru structura intimă, cu integritatea sufletească a poporului român, ceva atât de grav încât, pentru moment nu-i putem percepe dimensiunile; efectele vor fi pe măsură (Op.cit.,p.160)
În același an, 1948, a fost scoasă în afara legii Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică …
În adevăr, efectele nu au întârziat, a apărut Omul nou. Îl avem și acum: viclean, vulgar, fără cuvânt, fără idealuri înalte, mincinos, rău, incapabil de a gândi și de a-și vedea măsura proprie, orgolios, fără memorie, creator de istorie falsificată …
„Mi-a fost adesea greu să respir aerul secolului”, ne destăinuie Victor Cupșa … Atunci, cultura, arta și muzica: J. S. Bach, Schubert, Brahms, Beethoven îi aminteau că lumea aceea visată de suflet există totuși – a fost „marea cârjă” care m-a ajutat să-mi <traversez veacul>„. O alta a fost Hortal, calul său pursânge arab, lui îi povestea cele mai tăinuite gânduri … La moartea lui Hortal, scriitorul Victor Cupșa dă literaturii noastre unele dintre cele mai frumoase pagini antologice.
Tăria și rezistența în viață a pictorului Victor Cupșa a fost și este Biserica sa, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Din 1948, de la suprimarea Bisericii sale, gândul nedreptății făcute Bisericii Greco-Catolice nu a încetat, „gând care îl porți cu tine oriunde te-ai duce”, nici tristețea de a vedea izolarea de Europa și Roma credinței … . „Acțiunea începută în decembrie 1948 este unul din actele comunismului care m-au marcat pe termen lung”, mărturisește cu amărăciune. Cunoscând adevărata istorie, subliniază importanța acestei Biserici în viața spirituală și culturală a țării: … Rolul Bisericii Greco-Catolice la Unirea din 1918 a fost covârșitor, toată lumea de bună credință o știe …”.
Și totuși, „La întoarcerea din exil în 1990, am găsit o situație tragică. Nu-mi recunoșteam Ardealul: amnezie simulată, agresiuni repetate cu violențe fizice grave, rea-credință și tot felul de alte manifestări pornite dintr-o ură încurajată de oameni în sutană care nu ar fi trebuit să o facă. Rolul lor ar fi trebuit să fie la antipod” (Op. cit.p.328).
Autorul amintește pe toți Episcopii Bisericii Greco-Catolice Martiri, „ … exemple de cinste, de tărie spirituală și forță de caracter cum puține cunosc, ar fi timpul cred, ca devenind conștienți, să ne apreciem valorile la prețul just. Să ne impregnăm și să învățăm” (Op.cit.,p.336).
La Blaj, la 2 iunie 2019, Papa Francisc a beatificat pe cei șapte Episcopi: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, ale căror fapte și amintire „ne obligă să-i merităm”. Bucuria Sărbătorii ne-a rămas pentru totdeauna în suflete, afirmă pictorul-scriitor, dar și conștiința că” faptele și memoria lor ne vor obliga să-i merităm”.
Victor Cupșa nu uită nici pe preoții umili ai satelor care, atunci când nu au murit prin închisori, au murit „în liniștea asurzitoarei indiferențe”.
Rândurile înșiruite nu pot să-i ascunde durerea din suflet …
Cartea Cardinalului Iuliu Hossu, „Credința noastră este viața noastră” a devenit pentru mine un îndreptar și carte de căpătâi”, ne mărturisește autorul. Întâlnirea dintre Papa Ioan Paul al II-lea și Cardinalul Alexandru Todea, „Întâlnirea unui Papă (sfânt) și a unui Cardinal (martir) este una din imaginile cele mai puternice, cele mai emoționante din cele care mi-au fost date să trăiesc” (Op.cit.p. 192).
Privind situația de astăzi a Bisericii Greco-Catolice, repararea nedreptăților se impune, pentru că rănile ascunse nu se vindecă, iar arhiereii care au greșit față de Biserica Greco-Catolică „trebuie să regrete și să repare”.
„Cantitatea nemăsurată de rău, de răutate și de ură de care am avut parte”, și mai există încă, trebuie să înceteze. Astăzi rolul intelectualilor este de mare răspundere, ei sunt chemați să explice „că nu se poate clădi nimic pe minciună, pe necinste și pe ură”, iar Biserica, înaintea oricărei alte instituții, ar trebui să fie exemplu de cinste, de bunăcuviință” și să nu uite că propovăduiește iubirea aproapelui.
Pe Martirii „împrăștiați în peisajul transilvan „nu avem voie să-i lăsăm să se piardă, ne spune autorul, nici pe cei ale căror rămășițe zac prin gropile comune din „Cimitirul Săracilor „din Sighet. Numai astfel vom reînvăța solidaritatea dintre noi, care poate fi puternică, indiferent de religia pe care o avem.
După citirea cărții „Solstițiul de iarnă”, Ana Blandiana făcea aprecieri în cuvinte pe care le găsim potrivite și cărții prezentate, „Drum prin tablouri”. Indiscutabil, și aceasta este o carte grea, și ea „presupune concentrare”. Adăugăm și o trimitere permanentă a cititorului contemporan la trăirile personale, începând cu a doua jumătate a secolului trecut până în anul 1989 și în anii care au urmat. „Este un fel de compendiu (…), o carte exhaustivă, un rezumat al unei lumi înaintând spre sfârșitul lumii”, spunea tot poeta. Mai puțin adevărat însă în cazul cărții prezentate, depinde din ce unghi o citim. Valorile umaniste ale lumii sunt nepieritoare, se pot regăsi și relua ca bază a unui viitor. Victor Cupșa are în cartea sa o pagină în care vorbește despre frumusețea și înălțimea sufletească a unor eroi din Iliada, cu nouă secole înainte de Cristos!!!
Autorul, prezent în paginile cărții, condamnă o lume cu sufletul pierdut, dar apără „frumoasele timpuri de altădată”, frumoase prin cantitatea de lumină, nu de întuneric și suferință.
Deasupra paginilor pline de umbră și absență umană, găsim nu speranța, ci încrederea în posibilitatea îndreptării, desigur, depinde de alegerea noastră … Aici este dificultatea …
Încheiem prezentarea volumului „Drum prin tablouri” a pictorului Victor Cupșa, dar nu ne despărțim de carte, dorim să revenim și sperăm să o putem face.
Profesor Otilia Bălaș
