Episcopul Vulcan „avea credinţa fanatică şi persistentă” că şcoala şi cartea „pot face minuni” şi acest miracol îl dorea la români. Preocuparea pentru şcolile confesionale, săteşti şi pentru „Seminarul Teologic” este permanentă, dar Episcopul dorea mai mult, dorea o şcoală care să se identifice cu viaţa neamului său: „întru folosul şi cultura naţiunii române, lipsită cu totul de ajutor şi cultură”. Această şcoală avea să fie Gimnaziul din Beiuş, deschis în toamna anului 1828: „Care lucru cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu Preaînalta îngăduinţă a Preaînaltului Împărat care acum stăpâneşte, l-am săvârşit cu mare cheltuială în episcopescu oraş Beiuş …” (Azi, Colegiul „Samuil Vulcan”).

         Exact acum 192 de ani, pe 6 octombrie 1928, iluministul Samuil Vulcan, o personalitate proeminentă a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi a culturii româneşti, cu deosebire din nord-vestul Transilvaniei, înființează la Beiuș  Gimnaziul superior greco-catolic, cu 4 clase, semnând Literele fundaţionale pentru Gymnasium Minus.

         Liceul din Beiuş a fost şi el una din „fântânile darurilor” pe care Biserica Greco-Catolică o oferea tuturor, indiferent de confesiune şi naţionalitate: „pentru toţi fiii noştri … după putinţă să li se frângă sfânta pâine şi a-i cuprinde la învăţătură”, cum spunea Episcopul Petru Pavel Aron la deschiderea, la Blaj, în 1754, a primei şcoli sistematice în limba romană de pe tot cuprinsul românesc.

         În actul de fondare, şcoala de la Beiuş înființată de ierarhul Samuil Vulcan era gimnaziu cu patru clase (Gymnasium Minus), iar la 6 februarie 1835 este completat la şase clase (Gymnasium Maius). În anii şcolari 1851/52 – funcţiona clasa a VII-a, 1852/53 – clasa a VIII-a, iar în vara anului 1853 este organizat primul Examen de Bacalaureat, de Maturitate.

        „Las și leg pentru școlele înse-și pe vecie edificiul ridicat cu spese proprii din temelii cu un tract în însuși opid, așezat în fața reședinței dominale și a Bisericii gr.cat., care afară de recerutele auditorie (sale de propunere) va mai putea să tindă locuință comodă la doi sau trei învățători, lăsându-se clasa normală primă împreună cu învățătorul în statul și edificiul vechiu al școlii până aci triviale. Fiecare clasă, atât normală, cât și gramaticală o va conduce un profesor așa, ca materiile răspunzătoare clasei, și desemnate peste tot Regatul Ungariei să le esaurizeze cu cea mai mare desteritate … Spre a cărora credință și mai mare întărire dau și subștern pentru Altisimă ratificare aceste Litere Fundaționali subscrise cu mîna-mi proprie și întărite cu Sigiliul meu Episcopal. Dat în Oradea Mare, din 6 oct. Anul unamieoptsutedouăzecișiopt.”

         Rând pe rând episcopii Eparhiei de Oradea s-au preocupat constant de cultură și educație și au continuat ca centrele educaționale să se dezvolte și să fie cu adevărat „fântâni ale darurilor”.