Textul biblic
6 În timp ce se afla Isus în Betánia, în casa lui Símon Leprosul, 7 s-a apropiat de el o femeie care avea un [vas] din alabastru cu mireasmă de mare preţ şi i-a turnat pe cap pe când el stătea la masă. 8 Văzând aceasta, discipolii au fost cuprinşi de indignare şi spuneau: „Pentru ce această risipă? 9 Căci s-ar fi putut vinde scump şi să se dea săracilor”. 10 Dar Isus, observând aceasta, le-a spus: „De ce necăjiţi femeia? Ea a făcut un gest frumos faţă de mine, 11 căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna. 12 Turnând această mireasmă pe trupul meu, a făcut-o pentru înmormântarea mea. 13 Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea”. 14 Atunci, unul dintre cei doisprezece, care se numeşte Iúda Iscarióteanul, s-a dus la arhierei 15 şi le-a zis: „Ce-mi daţi ca eu să‑l dau [pe mâna] voastră?”. Ei au fixat pentru el treizeci de arginţi. 16 Şi de atunci căuta momentul potrivit ca să-l dea [pe mâna] lor.

Meditaţie
«Ea a făcut un gest frumos faţă de mine», spune Isus despre femeie. Singura acceptată de el fără rezerve, această femeie e singura care face ceva pentru cel care s-a făcut totul pentru toţi. În el, cel mai mic dintre fiii oamenilor, îl recunoaşte pe Domnul său. În drumul lui spre cruce, ea răspunde la iubirea lui cu tot atâta iubire. Din vasul său se revarsă o mireasmă ce va cuprinde întreaga Evanghelie. Cu aceasta va înmiresma trupul Domnului pe cruce şi chiar şi în mormânt. Prin înviere, se va face resimţită pretutindeni unde va fi vestită Evanghelia.

Casa din Betania, cândva plină de lepră, acum răspândeşte mireasma vieţii. Prin însăşi natura sa, mireasma se dăruieşte tuturor, fără a ocoli pe cineva, se răspândeşte ca jertfă bine-primită, asemenea lui Dumnezeu. Numele Mirelui e «mireasmă revărsată» (Cântarea Cântărilor 1,3), prezenţă plăcută şi plină de bucurie. Simţul mirosului percepe îndată această mireasmă ca fiind plăcută şi atrăgătoare. Ea reprezintă noua creaţie, în care Creatorul şi făptura cea nouă trăiesc în iubire reciprocă, într-o dăruire ce învinge moartea (Cântarea Cântărilor 8,6). Ucenicii nu înţeleg, ba chiar dezaprobă gestul femeii, însă mai târziu îşi vor aminti de acesta şi vor povesti tuturor. Acum doar Isus o înţelege, aşa cum ea îl înţelege pe el.

Reies de aici două moduri diferite în care omul îşi poate administra bunurile. Pe de-o parte îl avem pe Isus şi pe femeie, model de iubire ce revarsă bună-mireasmă, risipeşte, cheltuie, împlineşte o faptă bună şi e o vestire vie a Evangheliei. De cealaltă parte sunt ucenicii, reprezentând egoimul, care trădează, dispreţuieşte, se indignează. Primul mod reprezintă economia lui Dumnezeu, proprie lui Isus şi femeii; cel de-al doilea mod de administrare reprezintă economia potrivnicilor lui Isus, care se înstăpânesc pentru a ucide. Cele două economii se fac simţite prin două feluri de mirosuri: unul atrăgător, mireasma vieţii, şi altul respingător, duhoarea leprei.

Isus, Fiul care s-a făcut cel mai mic între fraţi, se îndreaptă spre cruce ca să-şi dea viaţa. Din trupul său, la fel ca din vasul de alabastru, va izvorî mireasma lui Dumnezeu, care se va face simţită tuturor, chiar şi celor mai îndepărtaţi, străini de neam (cf. 27,54). Biserica, asemenea femeii, îl recunoaşte în el pe Hristos şi Domnul, nu doar cu vorba, asemenea lui Petru, ci cu fapta, nu în urma unui succes, ci în însuşi «ceasul măririi sale».

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Matteo
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA