PS Virgil Bercea: „Valeriu Traian Frențiu, părintele tuturor”

Episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost părintele tuturor îngrijindu-se atât de trup, cât și de suflet. În anii senectuții Dumnezeu l-a învrednicit să îmbrățișeze calvarul prigoanei comuniste pe care l-a purtat cu demnitate, asemenea unui pelerinaj spre Golgota Bisericii Greco-catolice, de la București la Dragoslavele, Căldărușani și în final la Sighet, unde avea să moară în faimă de martir al credinței catolice și al neamului românesc. Exemplaritatea vieții și scrisorile sale sunt dovada zelului său apostolic, pe care „l-a nutrit pururea pentru înaintarea și prosperarea diecezei și pentru mântuirea școlii române unite: scrie PSS Virgil Bercea episcop greco-catolic de Oradea în prefața cărții Episcopul Valeriu Traian Frențiu, de Silviu Sana și Tiberiu Ciorba, apărută la Oradea, în 2015, cu prilejul a 140 de ani de la nașterea Înaltului Prelat.

Patru ani mai târziu, cu 40 de zile înainte de ridicarea sa la cinstatea altarelor, Episcopia Greco-Catolică de Oradea, marchează aniversarea nașterii episcopului Valeriu Traian Frențiu printr-un moment omagial, care are loc miercuri, 23 aprilie 2019, de la ora 9.00, în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea. Omagiul, recurent în acest an Săptămâna Mare, cuprinde un parastas de pomenire a celui care a fost episcop mort pentru credință Valeriu Traian Frențiu și inaugurarea unei expoziții cu obiectele de cult personale, în cripta Catedralei din Oradea. Preasfințitul Valeriu Traian Frențiu, împreună cu ceilalți șase episcopi greco-catolici morți pentru credință va fi beatificat pe 2 iunie a.c., în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, care va fi celebrată de Papa Francisc pe Câmpia Libertății din „Mica Romă”.

„Suntem siguri că astăzi Preasfințitul Valeriu Traian Frențiu, alături de toți ceilalți episcopi morți pentru credință, ne binecuvântează de dincolo de zări, însoțindu-ne pe drumul către împlinirea unității și a mântuirii neamului românesc. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!”, încheie PS Virgil.

**** Cu acest prilej, vă propunem lectura unor pasaje din biografia episcopului Valeriu Traian Frențiu, publicate în cartea citată anterior:

«Înalt Preasfinţitul dr. Valeriu Traian Frenţiu – Episcop de Lugoj (1912-1922), Episcop de Oradea Mare (1922-1952) şi Administrator apostolic la Blaj (1941-1947) – a fost unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai Bisericii Române Unite într-o perioadă de timp marcată de cele două războaie mondiale şi de două „lumi”: Monarhia Austro-Ungară şi Regatul României. S-a distins ca preot printr-o pietate şi evlavie exemplară, iar mai apoi ca episcop, prin administrarea foarte bună a teritoriului Eparhiei de Oradea Mare.

Originile şi copilăria
Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la data de 25 aprilie 1875 în localitatea Reşita (judeţul Caraş-Severin) din părinţii Ioachim Frenţiu, preot, şi Paraschiva-Rozalia născută Demeter. La 23 mai 1875 primeşte sacramentul Sfântului Botez, primind numele de Valeriu Traian Adolf, slujba fiind făcută de protopopul de Bocşa, Mihai Gianu, naşii fiind Adelhaida şi Adolf Diaconovici. Tatăl său, Ioachim Frenţiu, era preot în localitatea Reşita Montană, iar mama, Rozalia, era casnică. Dumnezeu a binecuvântat familia Frenţiu cu încă două fete (Maria şi Lucreţia) şi un băiat (Cornel).

Primii ani de viaţă sunt caracterizaţi de mediul familial din care provine şi cum tatăl său era preot, întreaga educaţie a stat sub semnul chemării pe care Dumnezeu i-a rânduit-o. Tatăl său, Ioachim, îşi îndeplinea oficiul preoţesc într-o parohie unde majoritatea credincioşilor proveneau dintre muncitorii în industria de minerit şi din cea metalurgică. În mijlocul acelor credincioşi, dar şi printre preoţii din eparhie, Ioachim Frenţiu a dovedit un bun renume prin pietatea distinsă pe care o avea. La 5 ani rămâne orfan de mamă, sarcinile Rozaliei fiind preluate de sora cea mare, Lucreţia, care a stat aproape de Valeriu Traian în tot timpul vieţii.

Studiile
Studiile primare le face în Reşita. Apoi a continuat cu Gimnaziul din Reşita de unde s-a transferat la Gimnaziul Superior din Blaj, pe care îl termină în anul 1892. În anul 1890 îl găsim alumn al clasei a IV-a gimnazială a Seminarului din Blaj.

Modelul patern i-a dat tânărului Valeriu Traian impulsul de a urma vocaţia sacerdotală. Însă plecarea la studii de teologie la Budapesta s-a datorat calităţilor sale intelectuale şi spirituale, potenţialul său fiind valorificat în acest loc.

În 1895 audiază cursurile de teologie pastorală şi drept canonic din cadrul Universităţii de la Budapesta, fiind alumn al Seminarului Central din Pesta. Aici este al doilea loc de formare intelectuală a tânărului Valeriu Traian, unde prin cursurile de filosofie şi teologie ia contact cu ideile şi curentele teologiei catolice.

Studiile primare le face în Reşita. Apoi a continuat cu Gimnaziul din Reşita de unde s-a transferat la Gimnaziul Superior din Blaj, pe care îl termină în anul 1892. În anul 1890 îl găsim alumn al clasei a IV-a gimnazială a Seminarului din Blaj.

Modelul patern i-a dat tânărului Valeriu Traian impulsul de a urma vocaţia sacerdotală. Însă plecarea la studii de teologie la Budapesta s-a datorat calităţilor sale intelectuale şi spirituale, potenţialul său fiind valorificat în acest loc.

În 1895 audiază cursurile de teologie pastorală şi drept canonic din cadrul Universităţii de la Budapesta, fiind alumn al Seminarului Central din Pesta. Aici este al doilea loc de formare intelectuală a tânărului Valeriu Traian, unde prin cursurile de filosofie şi teologie ia contact cu ideile şi curentele teologiei catolice. Se pare că moştenirea pietistă a tatălui său s-a completat în acest loc cu noutăţile venite din Biserica romano-catolică, de aprofundare a devoţiunii faţă de Taina Sfintei Euharistii, întreaga sa viaţă fiind marcată de cultul Sfintei Împărtăşanii. Pe de altă parte, aici Valeriu Traian Frenţiu se formează şi ca un bun român – în ciuda politicii de deznaţionalizarea dusă de guvernul de la Budapesta – frecventând alături de ceilalţi studenţi societatea de lectură „Salba” a studenţilor teologi români. Îşi încheie studiile de teologie de la Universitatea din Pesta în 1898.

După hirotonire, întâmplată la 20 septembrie 1898, îşi continuă studiile de teologie la Viena, la celebrul Institut de Teologie „Augustinianum” din cadrul Universităţii vieneze, unde în 29 aprilie 1902 îşi apără cu succes teza de doctorat.

În timpul cât a stat la Viena, la rugămintea profesorului Augustin Bunea de la Blaj a copiat multe manuscrise din arhivele Curţii de la Viena, ajutându-l pe eruditul profesor blăjean la cartea „Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici”. De asemenea, Valeriu Frenţiu şi-ar mai fi dorit să stea la Viena pentru a studia arhitectura. Atât la Budapesta, cât şi la Viena, Valeriu Traian s-a distins printr-o evlavie deosebit de puternică şi o conduită clericală ireproşabilă. 

Sacerdotul
Primeşte sacramentul Sfintei Preoţii la 20 septembrie 1898, în Catedrala Episcopală din Lugoj, cu ocazia sărbătorii Naşterii Sfintei Fecioare Maria, fiind hirotonit preot celibatar de către episcopul său diecezan, Demetriu Radu. Conform documentului emis la hirotonire, Valeriu Traian a fost hirotonit pentru a-şi îndeplini datoria preoţească în capitala Imperiului, îndeplinind şi funcţia de preot militar pentru românii din garnizoana vieneză. Acest zel pastoral deosebit pentru mântuirea sufletelor l-a oferit soldaţilor români, credincioşilor catolici români aflaţi în nevoi spirituale. A celebrat în fiecare zi în biserica greco-catolică „Sf. Barbara”, unde evlavia şi devotamentul său deosebit a readus la Dumnezeu pe mulţi români, care vreme de 20-25 de ani nu s-au mărturisit.

În 2 aprilie 1904, datorită vacantării scaunului protopopesc al Orăştiei, Episcopul Vasile Hossu îl numeşte pe Frenţiu ca administrator protopopesc în locul preotului Iuliu Raţiu. Acestei perioade de probă, în care a dovedit reale calităţi pastorale, i-a urmat decretul de numire în funcţia de protopop, dat în 15 septembrie 1904. Primirea acestei demnităţi ecleziastice la numai 29 de ani, de a răspunde de un teritoriu ecleziastic întins, cu o coloratură confesională şi etnică diversă, era pusă pe seama calităţilor sale dovedite în timpul cât a lucrat în cancelaria episcopală, dar şi pentru că în perioada de provizorat „a ştiut a-şi câştiga inimile credincioşilor grijei lui concreduţi” fiind cu o „purtare preoţească amesurată spiritului Evangheliei şi aşezămintelor Sântei Mame Biserici”. Candidatul pentru funcţia de protopop trebuia să „exceleze în ştiinţă, pastoraţie şi purtare bună”, Valeriu Traian Frenţiu fiind ales dintre puţinii preoţi din eparhie care puteau face faţă la sumedenia de sarcini ce stătea în atribuţiile protopopului. Aici îşi începe activitatea pastorală, în atribuţiile sale intrând atât animarea vieţii spirituale a credincioşilor din Orăştie, cât şi inspectarea şcolilor primare şi a parohiilor din protopopiat.

Decretul din 15 septembrie 1904 stipula şi coordonatele misiunii preotului Valeriu Traian Frenţiu în districtul protopopesc al Cugirului. Zelul preoţesc manifestat în trecut, să-l păstreze şi în viitor faţă de biserică, şcoală şi parohia Orăştie şi să-l înmulţească. I se cerea apoi, pe de o parte să „zidească cu timpul Biserică şi casă parohială corespunzătoare recerinţelor” timpului, iar pe de alta „să conlucre în mod special spre binele şi folosul Sântei Mame Biserici Catolice şi a fiilor săi sufleteşti din parohia Orăştie încredinţaţi păstorirei sale, cărora le va premerge cu învăţătura şi exemplul păstoriului cel bun, care şi sufletul şi-l pune pentru turma sa”. În luna februarie a anului 1912 este numit vicar foraneu de Haţeg, cea mai importantă demnitate ecleziastică din Eparhia de Lugoj după demnităţile din Capitlul Catedralei, luându-i locul canonicului dr. Iacob Radu.

Episcopul
Prin mutarea lui Vasile Hossu la conducerea eparhiei de Gherla, scaunul episcopal de Lugoj a rămas vacant. Dorinţa Episcopului Vasile Hossu era ca în fruntea eparhiei să ajungă tot un preot de origine bănăţeană care cunoştea bine teritoriul ecleziastic, dar care avea şi calităţile necesare pentru îndeplinirea acestei înalte chemări. Candidaţii la scaunul episcopal de Lugoj au fost: vicarul capitular Ioan Boroş şi vicarul foraneu de Haţeg, Valeriu Traian Frenţiu, ultimul fiind favoritul episcopului care l-a şi recomandat guvernului de la Budapesta.

La 27 iunie 1912, Congregaţia Sfântului Oficiu raporta încheierea verificărilor menţionând că nu deţine date despre Valeriu Traian Frenţiu. Odată încheiate verificările în cadrul structurilor Sfântului Scaun, la 4 iulie 1912, Cardinalul Del Val comunica Nunţiului de la Viena faptul că Sfântul Părinte a fost de acord cu propunerea numirii lui Valeriu Traian Frenţiu pentru scaunul episcopal de Lugoj şi îi încredinţa cu această ocazie facultatea de a iniţia procesul canonic. La 12 noiembrie 1912, Împăratul Frantz Josef îl numea pe Valeriu Traian Frenţiu ca episcop greco-catolic de Lugoj.

Episcop la Oradea
Prin decretul Papei Benedict al XV-lea (1914-1922), din 17 ianuarie 1922, Valeriu Traian Frenţiu a fost numit Episcop pentru Eparhia de Oradea Mare pe scaunul episcopal rămas vacant după moartea tragică a Episcopului Demetriu Radu. Ceremonia de instalare a fost făcută în Catedrala Sf. Nicolae din Oradea în data de 4 mai 1922, urmată apoi de un Sinod Diecezan la care au participat preoţii din eparhie. Programul său de pastoraţie în eparhia de Oradea se rezuma la celebra propoziţie a Papei Pius al X-lea: „instaurare omnia in Cristo”.

La jubileul de 150 de ani de la înfiinţarea eparhiei de Oradea, în anul 1927, Valeriu Traian Frenţiu a primit din partea Sfântului Părinte Papa Pius al XI-lea facultatea de a purta Paliul Sacru. În anul 1938, la 25 de ani de la ridicarea la treapta arhierească, Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea i-a trimis o scrisoare de felicitare, recunoscându-i meritele şi realizările, cu această ocazie episcopul primind facultatea de a împărţi binecuvântarea apostolică şi indulgenţa plenară tuturor credincioşilor din eparhie.

În vara anului 1940, pentru a-l ajuta în administrarea eparhiei, Sfântul Părinte i-a trimis un episcop auxiliar în persoana preotului profesor dr. Ioan Suciu, episcop titular de Moglena, acesta numindu-l vicar general la 23 iulie 1940. Prin Dictatul de la Viena din 1 septembrie 1940, când partea Transilvaniei de Nord a fost cedată Ungariei, teritoriul eparhiei de Oradea a fost rupt în două. Până în 15 august 1941, Episcopul Frenţiu a rămas la Oradea continuând să-şi exercite atribuţiunile ierarhice. Însă atât autorităţile politice, cât şi cele bisericeşti maghiare l-au dispreţuit, refuzând chiar să-l invite la conferinţa episcopală din capitala Ungariei. La 15 august 1941 părăseşte sediul episcopal de la Oradea şi se mută la reşedinţa din Beiuş, administrând partea din eparhie rămasă în România. Se reîntoarce la Oradea în luna februarie 1947, odată cu terminarea mandatului de Administrator Apostolic la Blaj.

În 4 mai 1947, la sărbătoarea omagială dedicată celor 25 de ani de episcopat la Oradea, Episcopul Frenţiu a primit din partea Sfântului Părinte binecuvântarea apostolică pentru el şi întreaga eparhie, precum şi facultatea indulgenţei plenare. Sărbătoarea a fost o adevărată manifestare a credinţei catolice şi de afecţiune către episcop din partea credincioşilor, clerului şi a autorităţilor locale.

La sugestia Sfântului Scaun, dar şi datorită sănătăţii sale precare, Episcopul Frenţiu acceptă numirea unui nou episcop auxiliar. 

La 18 septembrie 1948, la sărbătorirea celor 50 de ani de preoţie (20 septembrie 1898-20 septembrie 1948), Sfântul Scaun i-a acordat titlul de „Arhiepiscop ad Personam” şi Autograful Sfântului Părinte Papa. În scrisoarea din 10 noiembrie 1948, Nunţiul regent O’Hara anunţa pe Cardinalul Tisserant, prefectul Congregaţiei Bisericilor Orientale următoarele: „[…] Am avut satisfacţia de a-i înmâna personal documentul, cu ocazia unui prânz dat Episcopilor din România la 7 octombrie şi am putut constata bucuria profundă, acompaniată apoi de îndelungi aplauze din partea celorlalţi, cauzată de bunăvoinţa Sf. Părinte. Prelatul şi-a propus să-i mulţumească Sanctităţii Sale, dar la puţin timp după aceea a fost arestat şi nu a  putut să o facă; a fost ultima satisfacţie înainte de începutul Calvarului său”.

În 4 mai 1947, la sărbătoarea omagială dedicată celor 25 de ani de episcopat la Oradea, Episcopul Frenţiu a primit din partea Sfântului Părinte binecuvântarea apostolică pentru el şi întreaga eparhie, precum şi facultatea indulgenţei plenare. Sărbătoarea a fost o adevărată manifestare a credinţei catolice şi de afecţiune către episcop din partea credincioşilor, clerului şi a autorităţilor locale.

Educaţie şi şcoală
Preocuparea sa faţă de educaţie şi şcoală rămâne constantă şi după venirea la conducerea Eparhiei de Oradea. În toamna anului 1922 deschide Seminarul teologic şi în anul 1924 odată cu finalizarea clădirii începute de Episcopul Demetriu Radu, îl mută în noua clădire, teologia greco-catolică din Oradea primind rangul de Academie Teologică. În 1924 cursurile Academiei sunt deschise la 26 octombrie, Academia având 52 de studenţi.

Pentru formarea seminariştilor, din anul 1931 episcopul a implementat „vilegiatura de vară” prin care, în lunile iulie şi august, studenţii teologi erau ţinuţi la Beiuş unde organizau diferite activităţi de formare spirituală, intelectuală şi umană (excursii, băi de soare şi apă, jocuri, coruri şi predici în biserica parohială, exerciţii spirituale). Pentru a-i cunoaşte, dar şi pentru a-l simţi ca un adevărat părinte, episcopul a fost întotdeauna aproape de seminarişti, vizitându-i la examene, cursuri, vilegiatură, iar la sărbătorile mari, aceştia îl vizitau la Palatul episcopal. Astfel, studiile temeinice, viaţa spirituală intensă şi tendinţa spre celibat sunt caracteristicile educaţiei tinerilor seminarişti din Eparhia de Oradea, în perioada Episcopului Frenţiu.

Preparandia din Oradea, şcoala care pregătea învăţătorii români de la sate, era în anul venirii lui Valeriu Traian Frenţiu la Oradea, într-o situaţie destul de delicată. Sediul – fixat pe vremea lui Demetriu Radu în anul 1908 – era ocupat de o altă şcoală românească de stat (Liceul „Emanuil Gojdu”) şi din vechiul corp profesoral mai erau doar patru profesori şi foarte puţin elevi. Mai mult, şcoala se dorea a fi etatizată de către autorităţile române. În anul 1928, se ridică încă un etaj la clădirea veche a Seminarului, loc unde vor fi cazaţi elevii internişti ai şcolii normale.

Prin contractul din 24 septembrie 1932 încheiat între Episcopia Unită de Oradea şi Statul Român, şcolii i-au fost recunoscute meritele trecutului pe teren cultural românesc şi a fost trecută cu drepturi depline în rândul şcolilor secundare confesionale. În sprijinul elevilor normalişti din internatul orădean, în anul 1926 episcopul Frenţiu i-a adus pe călugării „Fraţii Şcolilor Creştine” care se vor ocupa de educarea acestora, spiritul lor de abnegaţie şi priceperea lor suplinind golul creşterii în familie. În anul 1934, la jubileul de 150 de ani ai şcolii, Episcopul Frenţiu menţiona despre învăţătorii formaţi în această şcoală:

„De aci au plecat povăţuitorii neamului nostru în număr total de 3669 sau pe an câte 25, nu numai în satele din judeţul Bihorului, ci şi spre Nord în toate satele din judeţele Sălajului şi ale Sătmarului până în Maramureş şi spre Sud în judeţele Arad, Timiş-Torontal şi Caraş-Severin, iară spre Vest până la Tisa, până unde a răsunat graiul românesc”.

Şcolile de la Beiuş au intrat în atenţia episcopului Frenţiu în ciuda greutăţilor ivite de pe urma Reformei Agrare din 1922. În anul şcolar 1923/1924 a încredinţat conducerea internatului de fete, surorilor din ordinul Notre-Dame care se ocupau cu educaţia şi instrucţia fetelor. În anul şcolar 1924/1925, internatul Liceului de băieţi a fost încredinţat călugărilor ordinului Asumţionist, în aceeaşi vreme trecând şi gospodărirea internatului în mâinile surorilor Oblate Asumţioniste. La Carei, şi-a dat acordul pentru înfiinţarea unei şcoli normale diecezane pentru fete.

În privinţa Colegiului Pontifical român „Pio Romeno” din Roma, episcopul Frenţiu a sprijinit constant acest loc de formare spirituală pentru studenţii teologi români. A binecuvântat biserica Colegiului şi a acordat treptele minore la seminarişti. A adus veşminte preoţeşti şi i-a ajutat pe toţi alumnii din eparhie care studiau în Roma. Atunci când Statul Român a refuzat să mai acorde subvenţiile pentru seminariştii români, Valeriu Traian Frenţiu a susţinut cauza acestui Seminar, cerând Ordinariatelor ca fiecare parohie să trimită suma de 2000 de lei pentru a se strânge suma de 1.500.000 lei.

Viaţa spirituală, vizitele pastorale
La Oradea, Valeriu Traian Frenţiu a fost un sprijinitor al liturghiei zilnice pentru popor, indiferent de oră, preoţii fiind trimişi să suplinească şi în alte parohii. Deschiderea capelei în reşedinţa episcopală are loc ca urmare a distincţiei primite în 1920, de „Conte Roman, Prelat de casă al Sfinţiei Sale Papa şi asistent la tronul Pontifical”, prin această demnitate Sfântul Părinte acordându-i facultatea de a celebra zilnic Sfânta Liturghie în capela sa privată, facultate care a dat-o mai departe preoţilor din eparhia sa.

În anul 1925, pentru o mai uşoară difuzare a dispoziţiilor cancelariale, dar şi pentru a pune în mâna clerului şi a credincioşilor o revistă de cultură religioasă, a înfiinţat revista „Vestitorul”, care a apărut până în toamna anului 1940, de două ori pe lună. Prin intermediul revistei, pastoralele, circularele şi diferite dispoziţii ale Episcopului au ajuns mai rapid la preoţi şi credincioşi. Pastorale sale, date la toate sărbătorile mari, au condensat în ele întreg tezaurul credinţei din cuprinsul cărora se desprinde propovăduirea adevărului veşnic: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, mângăierea şi întărirea credincioşilor, ataşamentul faţă de Tron, dragostea faţă de patrie şi popor şi fidelitatea faţă de Sfântul Scaun şi succesorul Sfântului Petru, Sf. Părinte Papa.

Grijuliu faţă de mântuirea sufletelor credincioşilor săi, Valeriu Traian Frenţiu a încurajat înfiinţarea reuniunilor de pietate. Face acest lucru pentru a-i apropia pe credincioşi de împărtăşania deasă şi pentru a dezvolta cultul Sfintei Împărtăşanii: „Să ne întărim sufletele cu singurul şi cerescul nutremânt, cu acela pe care ni l-a lăsat Domnul ca prin testament, înainte de moartea Sa pe cruce, cu Sf. Euharistie” („P.F., I.P.S. Sa Episcopul Frenţiu şi Reuniunile de pietate” în Vestitorul nr. 2/14 ianuarie 1938, p. 23)» [Episcopul Valeriu Traian Frențiu, Silviu SANA – CIORBA Tiberiu, Editura Universității, Oradea, 2015, 13-65] .

Pe 28/29 octombrie 1948 a fost arestat şi dus în lagărul de la Dragoslavele, apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani. În 1950 a ajuns în Penitenciarul de la Sighet, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952, în jurul orei 6.00. Preotul Alexandru Raţiu descria exemplaritatea ierarhului în perioada de detenţie astfel:
„Evlavia lui, reculegerea la Sf. Liturghie şi răbdarea au fost edificatoare pentru toţi. Nu l-am văzut trist, dezolat sau disperat niciodată. Pe faţa lui senină domnea calmul omului de rugăciune, a arhiereului optimist în destinul său şi al Bisericii”.