Nu trebuie vreodată să cădem într-o ispită fideistă, propovăduind un creștinism anti-rațional, fără contact cu posibilitățile gândirii umane. Dar există uneori momente în istoria Bisericii când ritmul Spiritului se accelerează, făcând un salt dincolo de orizontul rațiunii, pentru a ne trage pe toți într-un tărâm pe care nu-l bănuiam, un tărâm nu irațional, ci supra-rațional: dincolo de adevărurile pe care putem noi să le găsim, dar în continuitate cu acestea. E adevărat, acest salt e înfăptuit prin intermediul unor minți strălucite care, în măsura în care se folosesc de datele tradiției, într-o măsură și mai mare inovează și le depășesc pe acestea din urmă, trecând teologia peste frontierele cunoscute.

Un astfel de moment a fost Conciliul Ecumenic din Efes (431), în contextul căruia s-au confruntat mai multe opinii asupra Maicii Domnului. Intensitatea dezbaterilor era alimentată din convingerea tuturor orice decizie va avea un impact direct asupra dogmelor centrale ale acestei încă tinere religii. Din pietate și din bunul-simț filosofico-teologic prevalent pe atunci (dar și astăzi), unii spuneau că Maria putea fi numită Născătoare doar a lui Isus sau cel mult a lui Hristos. Ni se poate părea un truism sau o banalitate, dar nu este. Căci a fi spus asta ar fi însemnat că Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Cuvântul, ar fi fost separat de natura umană a lui Hristos. Ba chiar că ar fi existat în același subiect care a umblat pe pământ, Isus Hristos, două persoane distincte: Isus din Nazaret și Fiul lui Dumnezeu. Întruparea ar fi devenit astfel o conjuncție laxă între Dumnezeu și om, o asociere fragilă, și nu cu adevărat o asumare intimă a omenescului de către Persoana Fiului. Sesizând pericolul, tabăra care mai târziu va fi numită „ortodoxă” afirma că era nevoie de o explorare mai profundă, urmată de o definiție mult mai radicală: și anume că Maria este Născătoare de Dumnezeu. Pericolul nu era că s-ar fi putut rosti vreo blasfemie, vreo absurditate filosofică sau vreo sugestie despre o posibilă „întinare” a Dumnezeului-Spirit prin contactul cu materia, ci că s-ar fi putut cădea într-o ambiguitate conceptuală care ne-ar fi golit religia de orice conținut soteriologic, adică de orice însemnătate pentru viețile noastre. Dacă Isus Hristos a fost cu adevărat Dumnezeu-Fiul întrupat, atunci el a fost așa din momentul conceperii, prin unirea a două naturi, divină și umană, în același Subiect, Fiul lui Dumnezeu. Unul este actorul mântuirii noastre, Logosul întrupat, Cuvântul etern al tatălui, devenit om dar rămas Dumnezeu, care s-a născut, a trăit, a murit și a înviat pentru păcatele noastre. Cele două naturi au fost de la început inseparabile dar și neamestecate. Dumnezeu a suferit pe Cruce, dar ca om, unind pentru totdeauna în sine toate datele naturii umane, mai puțin păcatul, care era un gol metafizic, o aberație ce nu aparținea în mod substanțial naturii umane.

Astfel că, brusc, dintr-o dezbatere hristologică, pe firmamentul teologiei și al istoriei spiritualității mai apare, alături de Isus Hristos, încă cineva: Maria, Mama lui, cea care îl naște pe Dumnezeu în timp, devenind sălaș creat al necreatului, mamă a celui fără de mamă, originea trupească a celui fără de origine. Titlul consacrat atunci a fost Theotokos, care însă, fascinant, era deja folosit în devoțiunea populară. Rugăciunea Sub tuum praesidium („Sub îndurarea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu…”), folosită în mai multe confesiuni chiar și astăzi, este atestată într-un papirus egiptean din secolul al III-lea. Deci cu aproximativ două sute de ani înainte de definiția solemnă de la Conciliul din Efes, poporul se ruga Maicii Domnului folosind titlul de „Născătoare de Dumnezeu”. Și desigur, un document e doar un vârf de aisberg; căci nu putem ști de când exista de fapt această intuiție între creștini. Atestarea scrisă e doar o manifestare a ceva deja existent.

Pentru a începe să înțelegem acest adevăr, totuși, șocant, e bine să mergem întâi de toate la Sfânta Scriptură.[1]Există o temă recurentă acolo, o preocupare constantă a omului biblic care își găsește o împlinire neașteptată în Sfânta Fecioară: Chivotul Legământului ca loc al prezenței lui Dumnezeu. Aflăm pentru prima dată despre el atunci când în poporul ales se pune problema, după revelația de pe Muntele Sinai și redactarea divină a Decalogului, a construirii unui sanctuar în care să locuiască Dumnezeu, un loc la care israeliții vor putea să revină permanent pentru ajutor, închinare, mângâiere. Atunci, Dumnezeu le poruncește să construiască Chivotul. Era vorba de un cufăr din lemn „care nu putrezește” (lemn de acacia, considerat sfânt în Orientul Mijlociu al vremii), ferecat cu aur curat, un fapt care sublinia și mai mult sfințenia absolută a acestui obiect. În fapt era atât de sfânt, încât oamenii nu aveau voie să-l atingă! Cea mai simplă definiție a lui era ca loc de unde Dumnezeu urma să grăiască cu Israel, în care urma să-i întâlnească. El conținea tablele cu cele zece porunci, un vas de aur cu mana oferită evreilor în pustiu și toiagul înmugurit miraculos al lui Aaron. Iar Chivotul, împreună cu Lăcașul sau Cortul Mărturiei, formau sanctuarul în care „norul” slavei se cobora din cer: un „simbol real”, un eveniment cu aparențe materiale ca purtător al supranaturalului, al lui Dumnezeu însuși. Era vorba de însuși Dumnezeu care se făcea prezent în mijlocul poporului ales.

Istoria Chivotului continuă, și merită urmărite câteva detalii care se vor reîntâlni, împlinindu-se, în viața Mariei. Regele David poruncește ca Chivotul să fie urcat la Ierusalim. Pe drum, Uza, observând că Chivotul era în pericol să cadă din cauza unei mișcări greșite a boilor, întinde mâna și îl sprijină. Dumnezeu se mânie și îl omoară pe loc pe Uza. David, înfricoșat, strigă: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” (2 Sam 6:9) Așa că îl trimite în casa lui Obed-Edom în Gat, unde rămâne trei luni, iar Dumnezeu binecuvântează casa gazdei. Auzind aceasta, David prinde din nou curaj și aduce Chivotul la Ierusalim. Pe drum, David începe să danseze, bucurându-se extatic: „David juca din răsputeri înaintea Domnului.” (2 Sam 6:14) Nimic nu e întâmplător în Biblie, în special când e vorba de pasaje stranii. Vom vedea imediat de ce.

Ultima dată aflăm despre Chivot în cartea a doua a Macabeilor (2:4-8), ce relatează o tradiție conform căreia profetul Ieremia, în preajma ocupării regatului Iuda și a distrugerii Ierusalimului de către armatele babiloniene (586 î. Hr.), ar fi luat chivotul și cortul mărturiei și le-ar fi ascuns în muntele Nebo, la răsărit de râul Iordan. Imediat, chiar pentru companionii lui Ieremia, urma prețioaselor obiecte se pierde rapid. Se spune apoi că Chivotul avea să reapară doar când Domnul se va fi milostivit și va fi adunat iarăși poporul, iar slava Lui și norul se vor fi arătat din nou, adică atunci când Dumnezeu avea să fie din nou prezent între oameni. Interesant este că în secolul I, în vremea lui Isus, evreii nu își făceau iluzii în legătură cu natura Templului: știau că norul slavei părăsise Templul înainte să fie distrus de babilonieni în secolul VI î. Hr. și că în încăperea care, în teorie, era cea mai sfântă, „Sfânta Sfintelor”, nu se afla nimic: nici Chivotul, nici nimic altceva, un fapt confirmat de doi istorici contemporani, unul evreu și altul roman, Flavius Iosephus și Tacitus.

Autorii Noului Testament vor observa niște conexiuni care, chiar și luate individual, sunt remarcabile. Luate împreună, ele alcătuiesc un tipar de neeludat. Brant Pitre alcătuiește o listă a acestor paralele. Mai întâi, Luca relatează aceste cuvinte ale îngerului Gabriel către Maria, în momentul Buneivestiri: „Spiritul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va adumbri” (Lc 1:35). Verbul tradus prin „adumbri” este episkiazo. Este același verb folosit și în Exod, în traducerea în greacă (Septuaginta), când aflăm că „Norul slavei Domnului adumbrește Cortul mărturiei” (Ex 40:34-35, LXX). Sugestia lui Luca este frapantă: Norul slavei Domnului, care a adumbrit Chivotul și apoi a sălășluit în Templu până când l-a părăsit în preajma invaziei babiloniene, acea prezență absentă după care suspinau de sute de ani evreii, se întorsese! Și unde? În Templu? Într-un oraș? Asupra vreunui om faimos, puternic? Nu, în Maria, o fecioară necunoscută dintr-un sat necunoscut, dintr-o provincie marginală din Israelul istoric, care la rândul lui era o provincie marginală și violentă a Imperiului Roman. 

Pitre continuă cu o listă de legături între relatarea vizitei la Elisabeta și diverse aluzii veterotestamentare la Chivotul legii: 1. David „s-a ridicat și a pornit” spre ținutul muntos al lui Iuda, ca să aducă „chivotul lui Dumnezeu” (2 Samuel 6:2) – Maria „s-a ridicat și a pornit” spre ținutul muntos din Iuda, ca să o viziteze pe Elisabeta (Luca 1:39); 2. David recunoaște că nu e vrednic să primească la el Chivotul și exclamă: „Cum să intre Chivotul Domnului la mine?” (2 Samuel 6:9) – Elisabeta recunoaște că nu e vrednică s-o primească pe Maria spunând: „De unde mie aceasta, să vină mama Domnului meu la mine?” (Luca 1:43); 3. David „sălta din răsputeri” înaintea Chivotului pe când era adus „în strigăte de bucurie” (1 Samuel 6:12, 14-15) – Ioan „a săltat de bucurie” în sânul Elisabetei la auzul glasului Mariei, iar Elisabeta a strigat „cu glas mare” (Luca 1:41-42); 4. Chivotul a rămas în ținutul muntos „trei luni”, în casa lui Obed-Edom (2 Samuel 6:11) – Maria a rămas în ținutul muntos, în casa Elisabetei, „trei luni” (Luca 1:56).

Ca și în alte capitole din viața de credință, și acesta poate să treacă neobservat, ca o simplă serie de coincidențe sau, cum ar spune unii bibliști, ca felul în care Luca „își construiește narațiunea” (cu sugestia implicită că totul e o invenție). Avem o tristă capacitate de a trece prin viață amorțiți, cu simțurile anesteziate. Multe miracole trec pe lângă noi. La fel putem păți și cu aceste texte. Dacă însă le acordăm măcar câteva clipe de reflecție, e posibil să simțim o vagă răscolire interioară, căreia trebuie să-i dăm curs, dându-ne voie să fim curioși, neliniștiți.

Lectura evidentă este însă una singură: că Maria este percepută în tradiția Noului Testament ca noul Chivot al unei Legi noi. Dar e un Chivot care îl depășește infinit pe primul. Căci, da, este tot un loc al prezenței lui Dumnezeu. Dar această prezență este de această dată desăvârșită, întrupată, materială. Este prezență în Persoană, o uluitoare asumare a unei vulnerabilități totale, ca făt în uter și apoi ca bebeluș neajutorat. Și tocmai această capacitate de a se face vulnerabil arată de fapt atotputernicia lui Dumnezeu, transcendența lui absolută, adâncul unui infinit al potențialităților în care chiar și sălășluirea dumnezeirii în carne, în fiziologie, în afecte și psihic, este posibilă.

Iar în cartea Apocalipsei, explică tot Pitre, la turnura dintre capitolele 11 și 12 găsim acest pasaj: „Și s-a deschis templul lui Dumnezeu cel din cer și s-a arătat Chivotul legământului în templul lui și au fost fulgere și glasuri și tunete și cutremur și grindină mare. Și un semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveșmântată în soare și luna sub picioarele ei și pe capul ei o cunună de douăsprezece stele. Ea era însărcinată și striga în durerile facerii și se chinuia să nască.” (Ap 11:19-12:2). Cum diviziunea în capitole este mult mai recentă decât textul biblic, deci nu este parte din intențiile autorilor, avem toate motivele să citim împreună aceste rânduri. Același verb, ophthe, „s-a arătat”, este folosit pentru ambele vedenii. Se observă astfel o asociere între acest nou Chivot al legământului, aflat, iată, în cer, deci într-o proiecție eshatologică, și femeia înveșmântată în soare, pe care reflecția ulterioară a identificat-o în general cu Maria care îl naște pe Mesia. Și cum lui Ioan îi plac simbolurile duale care desemnează aceeași persoană – „balaur” și „șarpe”, „copilul de parte bărbătească” și „Mielul” – avem un puternic argument pentru a concluziona că Chivotul și Femeia sunt chipurile aceleiași persoane: Maria, Născătoarea de Dumnezeu, locul în care Dumnezeu a venit să locuiască între „ai săi”, în universul creat.

Și a venit să locuiască nu doar în ea, ci și, prin ea, în întreaga omenire, „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor 15:28). Omul, ipostas creat, reflectând direct chipul divin și făcut pentru a oferi un ipostas creației, va reprimi acest chip divin prin Hristos.

Dar Hristos, Mântuirea noastră, a venit prin Maria, făcând astfel din ea colaboratoarea singulară, privilegiată, la această operă. O Co-Mântuitoare. O Co-Redemptrix.

Pr. Alin Vara

[1] Voi prezenta în continuare o exegeză biblică bazată în mare parte pe analiza lui Brant Pitre, Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei, traducere de Monica Broșteanu (București: Humanitas, 2020), pp. 50-74.