Paraclisul Maicii Domnului este, alături de Acatist, principala rugăciune mariană din ritul bizantin. În greaca veche, Paráklisis înseamnă „cerere”, „implorare”, „rugăciune”, „chemare în ajutor”, dar și „mângâiere”. Plurivalența termenului de „paraclis” este grăitoare: o simultaneitate bi-direcțională, între cererea care pleacă de la om și răspunsul Cerului. Implori și ești imediat mângâiat. Rugăciunea este deja arvună a izbăvirii.

Paraclisul Maicii Domnului sau „Canonul de mângâiere cel mic către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care se cântă la toată amărăciunea și asupreala sufletului” a fost cel mai probabil scris de Sfântul Teostirict Mărturisitorul, pe când se afla la mânăstirea Pelekete, în vremea urgiei iconoclaste din Bizanțul secolului VIII. Înțelegem imediat că acest călugăr scrie acest cânt pe fondul unei tragedii personale și istorice care amenința la un moment dat să anihileze Biserica Răsăritului în forma ei tradițională, marcată de reprezentări estetice ale supranaturalului. Urmând structura Utreniei (rugăciunea de dimineață), Paraclisul complet include recitarea Psalmului 142 și a Psalmului 50, Tropare, Canonul cu cele nouă cântări, Imnuri, Ectenie și dezlegare.

Textul este un veritabil manifest poetic al dogmelor care au fost discutate mai sus, repropuse în cheia unei rugăciuni profund personale. Unicitatea Mariei în peisajul ierarhiilor cerești apare deja prin formularea „numai pe tine nădejde te-am câștigat”. Însă ea, desigur, nu lucrează singură, căci atunci când suntem asaltați „de multe ispite” și sufletul se umple „de multă supărare”, noi cerem ca ea să ne ofere pace „cu liniștea Fiului și Dumnezeului” său. Este o îndrăzneală sfântă în formulările Paraclisului, o tandră scrutare a limitelor formulărilor de credință. Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea teologică nu le poate cuprinde în întreaga lor adâncime. Nu e de căutat aici o armonie perfectă și o exactitate dogmatică fără cusur, ci un abandon de sine pe aceste căi ale spiritului zdrobit. Doar din acest lăuntru sufletesc se pot înțelege Paraclisul și întregul univers devoțional față de Maica Domnului.

Ea poate fi astfel numită și invocată ca „mijlocitoare și acoperământ” al vieților noastre, întrucât o recunoaștem ca „vistierie de vindecări neîmpuținată și nesecată”. Împărăția cerurilor este comuniune a Sfintei Treimi și a tuturor ființelor pe care Dumnezeu le cheamă din neant pentru a se bucura de El și pentru a-și împărtăși unele altora această bucurie. Și atunci nu este nimic copilăresc sau greu de crezut în această sălășluire a prezenței lui Dumnezeu, în intensități și forme diferite, în fiecare dintre aceste ființe, dar cu precădere în această Fecioară, devenită Mamă a Logosului și a tuturor ipostasurilor umane. Această maternitate universală și această amploare a iubirii, primite în dar de la Creator, sunt recunoscute aici în formularea: „O, Doamna mea Preabinecuvântată, folositoarea neamului omenesc”. Că a existat dintotdeauna un aspirație umană către o perfecțiune feminină, care lua fie chipul Fecioriei, fie chipul Strălucirii Frumosului, fie pe cel al Fecundității, este cert. Și la fel de certă este ușurința cu care mai apoi, după ce Evanghelia a ajuns în diversele culturi ale lumii, Maria a fost recunoscută ca sursa acelor imagini vagi, Lumina care purifica tot ce era umbră și eroare în acestea din urmă. Ea a căpătat astfel chipul reprezentărilor acelor culturi, iar culturile au căpătat… Inima ei neprihănită.

Nu e nimic nefiresc nici în faptul că rugăciunea finală a Paraclisului cuprinde o sfâșietoare recunoaștere a păcatelor față de ea: „te-am mâniat pe tine și pe cel născut cu trup din tine”. Referința absolută este Fiul ei, însă asocierea dintre ei doi este indisolubilă. Este divino-umanitatea ca bază ontologică și destin eshatologic al creației. Ajungând la ea, ajungi și la El; iar reciproca e perfect echivalentă. Această victorie a lui Dumnezeu, manifestată în unirea dintre creat și necreat, este cea care îmi permite să rostesc nu doar că „am îndrăznit să aleg la tine, să ceri de la Fiul tău iertarea păcatelor mele”, dar și să o numesc „izvorul îndurărilor”, „mângâierea celor ce plâng”, „căutarea celor pierduți”. Este un simț interior, confirmat de nenumărate ori de-a lungul marelui fluviu al Tradiției, care ne arată că „nimeni care a nădăjduit în tine, prin tine îmblânzind pe Dumnezeu, nu este părăsit.”

Ceea ce înseamnă că în realitate lucrurile sunt foarte simple, iar imaginația literară, artistică și religioasă din istoria culturilor își primește o confirmare care este simultan și o purificare: da, în vremuri de restriște, de exil interior, de aparentă victorie a monștrilor vizibili sau invizibili ai acestei lumi, putem să ne punem sub ocrotirea unei Doamne. Putem să adormim în brațele unei prezențe feminine care nu ne judecă. Iar telefonul acela binecuvântat, pe care într-o zi nu voi mai putea să-l dau mamei biologice fiindcă nu voi mai găsi pe nimeni la capătul celălalt, va putea fi oricând „redirecționat” către cea care nu întârzie niciodată cu răspunsul. Viața e Basm, narațiune care se încheie strălucitor, după o călătorie plină de aventură din care Regina nu lipsește niciodată – atentă, neînfricată, mângâietoare.

Pr. Alin Vara