„Consacrările” din universul devoțional catolic nasc nedumeriri între creștinii de alte confesiuni. În ce privește consacrarea la Inima Neprihănită a Mariei, legitimarea acestui gest începe cu momentul în care Isus, pe Cruce, îi spune Mariei: „Femeie, iată fiul tău”, iar ucenicului iubit: „Iată mama ta. Și din acel ceas, discipolul o luă în ale sale”. Isus deschide aici un tip nou de viețuire, o intimitate care „rănește” inimile, îndreptându-le, prin Maria, înapoi către Mântuitorul.
Papa Ioan Paul al II-lea comenta: Încredințându-se Mariei într-o manieră filială, creștinul… o primește pe Mama lui Hristos «în casa sa» și o aduce în tot ceea ce constituie viața lui interioară”. Plecând de la Hristos și întorcându-se la Hristos, gestul consacrării, odată asumat de om, îl pune într-o legătură de tip mamă-fiu.
Rugăciunea „Sub tuum praesidium” este și în acest caz purtătoare de adânci semnificații teologice, o splendidă mostră din secolul al III-lea a unei credințe mariane vii. De fapt, ea este chiar o consacrare, un refugiu „sub îndurarea” Mariei, al cărei ajutor este cerut cu un simț de neclintit al certitudinii. Apoi, la Ioan Damaschinul în sec. al VIII-lea, găsim explicit: „ție, Mare Doamnă, îți consacrăm mințile, sufletele, trupurile noastre” – forma verbală folosită acolo fiind participiul „anatheménoi”, ce desemnează actul de a pune ceva deoparte pentru un uz sacru. Nu este nevoie așadar să urcăm foarte mult pe axa timpului. Deja din timpuri patristice există ideea de a te consacra nu doar lui Dumnezeu, ci și Mariei.
Marele campion al acestei devoțiuni este indiscutabil Louis-Marie de Montfort care explică că în acest gest „noi ne consacrăm în același timp Mariei și lui Isus. Ne dăruim Mariei fiindcă Isus a ales-o ca mijlocul perfect de a se uni cu noi și de a ne uni cu el. Ne oferim lui Isus fiindcă el este scopul nostru ultim.” În zilele noastre, exemplul lui Ioan Paul al II-lea a marcat o întreagă generație, prin fervoarea și frecvența referințelor mariane din teologia sa. De fapt, motto-ul său pontifical era „Totus Tuus”, împrumutat de la Montfort și dezvoltat în această formulă: Marie, sunt cu totul al tău și toate ale mele sunt ale tale. Te iau pe tine în toate ale mele. Marie, dăruiește-mi inima ta.”. Cu altă ocazie, Papa spune că „inima Mariei a fost deschisă pe Golgota prin cuvintele «Iată fiul tău». Inima lui Isus a fost deschisă imediat după aceea de sulița ostașului. De fapt, aceeași iubire deschide inima lui Isus și inima Mariei către lume”. Acest univers interior al Papei și-a găsit expresia în numeroasele consacrări publice la Inima Neprihănită a Mariei în diverse contexte din timpul pontificatului său.
Sintetizând, consacrarea la Inima Neprihănită a Mariei înseamnă întoarcerea la izvorul de viață de pe Golgota, adică la însăși inima lui Isus. Maria, unindu-se total cu destinul Fiului ei, este parte din același izvor de viață divină. Ne dedicăm ei pentru că știm că ea este o cale privilegiată, un ajutor neegalat de nicio altă făptură. Consacrarea are astfel un prim sens mistic, de participare la viața divină prin intermediul celei care este Mama lui Dumnezeu în universul terestru. Iar un al doilea sens este moral: a te consacra ei înseamnă a te „înscrie la școala Mariei”, a practica virtuțile ei. Participarea mistică și sporirea în virtuți au loc prin spovadă, împărtășanie, fapte bune, oferirea micilor jertfe pentru cei apropiați și pentru restul lumii.
Consacrarea e ca un jurământ de credință. Întâmplător, acesta e sensul inițial al termenului latinesc „sacramentum”. Gestul este analog unui sacrament, ca sigiliu pus asupra vieții interioare printr-un semn exterior, purtător de har. Știm ce înseamnă să te consacri unei profesii, unei persoane, unei cauze. Asumând un astfel de legământ cu Maica Domnului, intrăm sub o protecție de o tandrețe inefabilă și de o natură indestructibilă. Căci în brațele ei, pentru întreaga eternitate, este Fiul ei, Emanuel, „Dumnezeu cu noi”, Dumnezeu în noi.
Pr. Alin Vara
