Episcopul Samuil Vulcan – 260 de ani de la nastere,

„

1 august 1758 – 25 decembrie 1839

260 de ani de la nastere

„Ocrotitorul întregii culturi românesti”.

Nicolae Iorga

„Nu poti cladi un viitor pe ingratitudinea fata de trecut. Numai cel ce are ce comemora, acela are si ce apara”.

Dr. Constantin Pavel

Dieceza Greco-Catolica de Oradea s-a bucurat de a fi avut un cler deosebit de instruit, „cu studii superioare absolvite, cu contacte si legaturi cu lumea europeana, cunoscatori a mai multor limbi straine” si cu o cultura umanista de largi orizonturi.
Episcopul Ignatie Darabant era prieten si adept al corifeilor Scolii Ardelene si al idealurilor acestora, sustinatorul lor. Oaspeti ai Preasfintiei Sale, „erau primiti cu drag si bunavointa” la resedinta sa: „Sincai cu temperamentul sau tumultos si franc” si Clain „cu vorba domoala si fantezie retinuta”. La Oradea Sincai si-a terminat opera „Hronicul românilor si a mai multor neamuri”, la Oradea s-a pastrat opera si tot la Oradea a fost valorificata prima data.
Gheorghe Sincai evoca „cu surpriza si uimire”, preocuparile culturale ale canonicilor oradeni si ramâne profund impresionat de gândirea si orientarea înaintata a Episcopilor Ignatie Darabant si Samuil Vulcan. Episcopul Ignatie Darabant avea vederi largi si era „sprijinitor al culturii”, iar Canonicul Samuil Vulcan, care îl seconda în toate actiunile, fiindu-i si vicar general, „avea pregatit pentru tiparire un bogat volum de cuvântari dogmatico-morale”. Sincai îsi amintea ca ori de câte ori îl vizita pe protopopul Oradiei, George Farcas, îl gasea „citind si scriind”.
În acel timp, Oradea era „centrul de actiune si interes al românilor din diferite provincii ale Imperiului […] Oradea reprezentând punctul cel mai apropiat de legatura cu Capitala Ungariei, unde se va stabili, începând din acea perioada, pentru o bucata de timp, centrul cel mai activ al culturii românesti din Imperiu, prin ostenelile fructuoase ale unor benedictini (corifeii Scolii Ardelene n.n.) ai scrisului nostru” (Mircea Tomus, „Gheorghe Sincai”, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1965, p.114). Este perioada în care „Tipografia Universitatii” din Buda edita marea majoritate de carti pentru minoritatile conlocuitoare; pentru sectia româna, raspunderea era data Episcopilor greco-catolici. Începând din 1803 si ani de-a rândul, revizori, cenzori si corectori au fost numiti eruditii corifei ai Scolii Ardelene, acolo s-au tiparit si o parte din operele lor.
Toti Episcopii Diecezei Greco-Catolice de Oradea – un lant neîntrerupt – „au marturisit credinta Bisericii, au trait si unii au murit pentru ea …”, în acelasi timp, au fost spirite deschise, sustinatori ai culturii si creatori de cultura. Unul dintre acestia este iluministul Samuil Vulcan, o personalitate proeminenta a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica si a culturii românesti, cu deosebire din nord-vestul Transilvaniei.
Evocându-l azi, la 260 de ani de la nastere, simtim nevoia sa reamintim adevarul marturisit de Nicolae Iorga: „În Ardeal nu e un manunchi, ci o pleiada, nu e un predicator în pustie, cu câtiva ucenici razleti, ci profeti serbatoriti se încunjura de ucenici întelegatori si devotati, cari repeta cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru altii, scot dintr-însul adevaruri noua […] De aceia curentul Scoala Ardeleana nu înceteaza, nu slabeste ” (George Ivascu, „Istoria literaturii române 1”, Editura Stiintifica, Bucuresti,1969, p.297).
Din rândul acestora face parte si Episcopul Samuil Vulcan. Si daca adesea în istorie s-a simtit o anumita ambiguitate, o oscilatie între Orientul bizantin si Occidentul european, prin Biserica Greco-Catolica si produsul ei, Scoala Ardeleana, privirile s-au îndreptat numai spre Roma, de care ne simtim legati prin origine, spiritualitate, Biserica si limba. Samuil Vulcan este un reprezentant al acestor idei si idealuri si esenta spiritului european si-a pus pecetea pe întreaga lui viata si activitate.
Samuil Vulcan vine din zona Blajului, s-a nascut la Veza, la 1 august 1758, într-o familie saraca si umila. Tot la Blaj a urmat liceul, la terminarea caruia va deveni student al „Seminarul Teologic” din Oradea. Dupa un an, a fost trimis sa studieze Teologia la Institutul „Sfânta Barbara” din Viena. În 1784, dupa absolvire, va fi numit prefect de studii la Seminarul oradean, iar din anul urmator, 1785, va fi prefect de studii la Agria si vicerector al „Seminarului Teologic” din Lemberg – timp în care si-a desavârsit cunostintele. A fost hirotonit preot de catre Episcopul Moise Dragos (1777-1787) al Oradiei.
Grija pentru un cler temeinic pregatit s-a manifestat în Biserica noastra imediat dupa Unirea de la 1700, când Episcopul Atanasie Anghel nu mai admite sa fie hirotoniti preoti de catre alti episcopi, „unde afara de cetit si de cântare nu se poftia alta învatatura”. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, un om exigent ca Petru Maior afirma cu satisfactie despre preotii nostri: „toti sunt învatati si întru stiinta teologiceasca procopsiti”. Având în vedere toate acestea, nu suntem surprinsi ca Samuil Vulcan a fost ales ca profesor de limba româna al viitorului împarat Francisc I si consilier intim al Împaratului Austriei.
Episcopul Ignatie Darabant îl cheama pe Vulcan la sine, îl numeste canonic si în scurt timp vicar general.
Ignatie Darabant este Episcopul care a început zidirea Catedralei „Sfântul Nicolae” si care, la moartea sa, si-a lasat întreaga avere pentru terminarea constructiei si burse pentru studentii teologi. Catedrala a terminat-o însa urmasul sau, Samuil Vulcan.
Cei doi au lucrat împreuna, Samuil Vulcan s-a bucurat de valoroasa experienta în conducerea Episcopiei a predecesorului sau, dar si acesta a recunoscut noua forta a tânarului preot, care i-a atras atentia prin „figura impunatoare, cu trasaturi severe si gesturi disciplinate, încununata de aristocratia unei culturi bogate, om cu solide resorturi de ordin moral …”. Format în Biserica Apuseana, Samuil Vulcan este cult, vorbeste în mod curent româna, germana, franceza, italiana, maghiara, probabil si polona, si limbile clasice, ebraica, latina si greaca. Pretuia virtutile morale, cu deosebire omenia, curajul, rabdarea si barbatia în fata mortii, si considera ca nu este suficient sa nu faci raul, ci trebuie facut binele în folosul societatii. Doctrina lui se bazeaza pe doi piloni: primul, credinta în Dumnezeu, în Biserica Sa si pe efortul pentru catolicizare – pentru români însemnând revenirea în Biserica Catolica de care „au fost rupti în veacurile trecute si care le garanteaza propasirea lor morala si culturala”. Al doilea pilon, culturalizarea poporului.
Dupa moartea Episcopului Ignatie Darabant, la 31 octombrie 1805, întrebari nelinistitoare în legatura cu viitorul Episcop strabat Dieceza. Cuvântul lui Samuil Micu Clain le cuprinde: „De-ar da Dumnezeu Bisericii din Oradea ca episcop un om iubitor de eruditie si de învatatura, care sa sprijine cultura si stiinta neamului nostru”. Cu numirea lui Samuil Vulcan, aveau sa se împlineasca toate sperantele. Canonicul Ioan Corneli îi scria lui Sincai: „Facându-se numirea noului episcop, noi cei care pâna acum am plutit între speranta si teama, ca si ajunsi în port, deja ne linistim pe îndelete. Anume, de la Ilustritatea Sa nou numitul domn Episcop putem sa fim încredintati în viitor de toate cele bune pentru noi, ca de la un barbat distins si iubitor înainte de toate de cultura nationala si de oamenii de stiinta” (Mircea Tomus, ,,Gheorghe Sincai”, p.171).
În Catedrala din Blaj, la 25 octombrie 1806, Samuil Vulcan este sfintit Episcop pentru Dieceza de Oradea prin punerea mâinilor de catre Episcopul Ioan Bob. La Sarbatoarea Sfintii Apostoli Petru si Pavel, 29 iunie 1807, a fost instalat la Oradea.
Este timpul când, dincoace de Carpati, Biserica Greco-Catolica, animata de ideea „reînvierii natiei prin cultura”, este angajata în spiritul iluminist iozefinist în construirea de biserici si înzestrarea lor cu carti bisericesti în limba româna, cu înfiintarea de scoli chiar în catunele îndepartate, cu pregatirea temeinica a preotilor si a învatatorilor si raspândirea culturii în popor, cu traducerea si tiparirea de carti în limba româna, dar cu litere latine, carti care apar neîntrerupt sub teascurile tipografiilor din Blaj si Buda. Acesta este si timpul realizarilor masive ale eruditilor Scolii Ardelene.
Centrul de lumina al tuturor marilor realizari pentru Biserica, cultura si poporul român va deveni „Curtea Episcopala” din Oradea. Samuil Vulcan a stiut sa se înconjoare de canonici exceptionali, preoti învatati si cu o receptivitate uimitoare. E suficient sa amintim pe Ioan Corneli, care îi va fi sfatuitor lui Alexandru Dobra, devenit Episcop al Diecezei de Lugoj, sau lui Ioan Alexi, primul Episcop al Diecezei de Gherla, autorul unei apreciate gramatici românesti. Dieceza de Oradea a cunoscut sub pastorirea Episcopului Samuil Vulcan o dezvoltare remarcabila. Datorita Bulei „Imposita humilitati Nostrae” a Papei Pius al VII-lea, Episcopul reuseste sa obtina alipirea a 72 de parohii românesti – din Satu Mare si Maramures – de la Episcopia Greco-Catolica de Muncaci. Prin zelul sau apostolic în fiecare an au crescut parohiile Diecezei, dar si credinta.
Episcopul Samuil Vulcan a aparat Biserica Greco-Catolica de atacurile nedrepte ale celor care erau împotreiva Unirii. În Dieceza sa a interzis lucrarea „Carte sau lumina” a lui Maxim Peloponeziacul, datorita continutului anticatolic. Acesta era discipolul Patriarhului Meletie Pigas (1590-1601) din Alexandria, cunoscut adversar al Bisericii Catolice si al Unirii de la Brest (1596). În schimb, Vulcan a facut cunoscuta cartea „Floarea Adevarului” (1750), prima carte româneasca „întocmita si tiparita de Scoala Ardeleana”, opera colectiva a calugatilor de la Blaj, în frunte cu Episcopul Petru Pavel Aron. Cartea cuprinde explicarea celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700. Deci, Scoala Ardeleana si-a facut intrarea în istorie prin marturisirea credintei catolice, a devotamentului fata de Biserica Greco-Catolica si prin apararea ei … Si aceasta istorie a continuat neîntrerupt, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Parinte Ioan Paul al II-lea sa afirme: „Drumul Bisericii Greco-Catolice din România nu a fost niciodata usor, dupa cum demonstreaza vicisitudinile sale. În decursul veacurilor i s-a cerut acesteia o dureroasa si grea marturisire de fidelitate fata de exigenta evanghelica a unitatii. Ea a devenit astfel în mod special Biserica martorilor unitatii si iubirii” (Scrisoarea Apostolica a Sfântului Parinte Ioan Paul II, la al Treilea Centenar al Unirii Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei”).
Mergând pe linia lui Darabant, Episcopul Vulcan cultiva prietenia cu Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior – este si primul autor al biografiei lui Gheorghe Sincai. Prin grija si întelepciunea lui Samuil Vulcan, acestia au cunoscut, la Oradea, dragostea si întelegerea si au fost ajutati si încurajati sa-si realizeze proiectele. Si carturarii ortodocsi au gasit adapost si ajutor la Episcopul Vulcan: Moise Nicoara, Dimitrie Tichindeal, dr. Ioan Molnar Piuarul si dr. Pavel Vasici, care, plin de recunostinta, va spune: „A-l lauda pe el înseamna a da soarelui lumina”.
Cu ajutorul moral si material al Episcopului, s-a tiparit primul dictionar al românilor, „Lexiconul de la Buda (1825), în buna parte opera lui Samuil Micu, care mentiona: „Sa scriu aceasta carte m-a îndemnat dragostea pentru cultura si stiinta neamului meu, ca sa aiba si el un dictionar, de care nici o natie nu e lipsita …”.
Vulcan creeaza la Episcopie „un adevarat institut de documentare pentru toate problemele vietii românesti”, în care biblioteca personala a Episcopului „constituie întâiul institut stiintific românesc”, având ca obiectiv „patrunderea în trecut si faurirea pe viitor a drumurilor de înaltare ale neamului”. Astfel, Episcopul Vulcan formeaza la Oradea „un fel de academie, cea dintâi academie de studii privitoare la trecutul românesc”. Tot Samuil Vulcan a înlaturat literele chirilice atât de straine românilor si a introdus literele latine. Despre Episcopul Samuil Vulcan, Nicolae Iorga va spune: „El a servit aici o misiune, careia si-a jertfit tot ce-a avut mai bun într-însul”.
În ceea ce priveste învatamântul, Episcopul Vulcan „avea credinta fanatica si persistenta” ca scoala si cartea „pot face minuni” si acest miracol îl dorea la români. Preocuparea pentru scolile confesionale, satesti si pentru „Seminarul Teologic” este permanenta, dar Episcopul dorea mai mult, dorea o scoala care sa se identifice cu viata neamului sau: „întru folosul si cultura natiunii române, lipsita cu totul de ajutor si cultura”. Aceasta scoala avea sa fie Gimnaziul din Beius, deschis în toamna anului 1828: „Care lucru cu ajutorul lui Dumnezeu si cu Preaînalta îngaduinta a Preaînaltului Împarat care acum stapâneste, l-am savârsit cu mare cheltuiala în episcopescu oras Beius …” (Azi, Colegiul „Samuil Vulcan”).
Liceul din Beius a fost si el una din „fântânile darurilor” pe care Biserica Greco-Catolica o oferea tuturor, indiferent de confesiune si nationalitate: „pentru toti fiii nostri … dupa putinta sa li se frânga sfânta pâine si a-i cuprinde la învatatura”, cum spunea Episcopul Petru Pavel Aron la deschiderea, la Blaj, în 1754, a primei scoli sistematice în limba romana de pe tot cuprinsul românesc.
Elevilor saraci, Episcopul Petru Pavel Aron si Mitropolia din Blaj le daruia vestitii „tipai”, pâine gratuita, ajutor pentru a-si putea continua studiile. Modelul Blajului l-a preluat si Samuil Vulcan pentru elevii Gimnaziul întemeiat de el.
Preotul si istoricul Ioan Georgescu scrie despre Samuil Vulcan: „ … fu trimis de Dumnezeu pentru a aduce lumina poporului românesc resfirat prin vaile celor trei Crisuri si pe sesul întins al Câmpiei Ungare …”. Foarte multi intelectuali de înalta valoare, greco-catolici si ortodocsi, îsi datoreaza destinul Liceului „Samuil Vulcan” din Beius.
Episcopul Samuil Vulcan a îmbratisat cauza ortodocsilor aradeni, intervenind la Curtea din Viena si ajutând cu bani proprii înfiintarea „Preparandiei Ortodoxe’’ (1812) din Arad, în vederea dezvoltarii unei vieti culturale românesti în aceasta localitate complet dependenta de „Biserica Sârbeasca”. Pâna la Samuil Vulcan toti episcopii din Arad erau sârbi. Episcopul oradean îi sprijina pe Moise Nicoara si pe apropiatii lui sa aduca la Arad primul episcop ortodox român. Ajutorul acordat Bisericii Ortodoxe nu se limiteaza la situatiile amintite, a fost continuu si recunoscut la vremea aceea. Peste ani însa, dr. Iacob Radu, în cartea sa, „Samuil Vulcan – Episcopul român unit al Orazii Mari (1806-1839) – si Biserica Ortodoxa Româna”, constata cu tristete ca „se vede micimea de suflet a acelor frati din zilele noastre, care ajungând prin fericita mutare a vremurilor sa vada dupa vorba Episcopului Vulcan «stricata cetatea rautatii», si sa se afle dânsii în situatie mai favorabila, în loc de ajutor si mângâiere, goane si hula au pentru fratii lor”.
Episcopul Samuil Vulcan s-a stins din viata în „Palatul Episcopal” din Oradea, la 25 decembrie 1839, si a fost înmormântat în cripta Catedralei „Sfântul Nicolae”.
Aniversarea celor 260 de ani de la nasterea Episcopului Samuil Vulcan ne permite sa-i privim în toate dimensiunile viata si opera. Încercam durerea de a sti risipita – prin suprimarea Bisericii noastre în 1948 – „Biblioteca Diecezana”, realizata cu multe jertfe, care cuprindea manuscrisele operelor corifeilor Scolii Ardelene si alte nenumarate valori. Redescoperim însa în Samuil Vulcan un preot, un Episcop si un om a carui viata este o pledoarie pentru solidaritatea în bine si continua daruire „recunoscatorilor si nerecunoscatorilor”, singura modalitate pentru a duce neobosit „lupta cea buna a vietii”.