Biserica îi sărbătorește astăzi, 29 iunie, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, cei doi mari apostoli, stâlpi ai Bisericii universale, martori ai lui Cristos și modele de credință, curaj și fidelitate până la jertfa supremă.
Cultul liturgic al martiriului lor este atestat încă din secolul al III-lea, fiind celebrat la 29 iunie, dată care, în Roma antică, era dedicată fondatorilor Cetății Eterne. Biserica a oferit însă acestei zile un sens nou, comemorând întemeietorii spirituali ai Romei creștine, prin mărturia și sângele cărora credința a prins rădăcini în inima Imperiului. Tradiția creștină i-a considerat dintotdeauna inseparabili, deoarece împreună reprezintă întreaga bogăție a Evangheliei lui Cristos și unitatea Bisericii. Așa cum sublinia Papa Benedict al XVI-lea, „împreună, ei reprezintă întreaga Evanghelie a lui Cristos”.
Deși au avut istorii de viață și temperamente diferite, Petru și Pavel sunt uniți prin aceeași chemare și aceeași misiune: vestirea Evangheliei până la marginile lumii. Ei reprezintă chipul unei Biserici deschise tuturor popoarelor, întemeiată pe credință și însuflețită de puterea harului lui Dumnezeu.
Sfântul Petru, născut la Betsaida, în Galileea, fratele Sfântului Andrei, l-a urmat mai întâi pe Sfântul Ioan Botezătorul, iar apoi a răspuns chemării lui Isus, devenind conducătorul colegiului apostolic. În paginile Noului Testament ocupă un loc privilegiat, iar în Faptele Apostolilor apare drept purtătorul de cuvânt al Bisericii primare. Autoritatea sa își are temelia în cuvintele lui Cristos: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Îți voi da cheile Împărăției cerurilor” (Mt 16,18-19). După Înviere, Domnul îi reînnoiește chemarea de a păstori întreaga Sa Biserică, spunându-i de trei ori: „Paște mieii Mei… Paște oile Mele” (In 21,15-17).
Evangheliile scot în evidență atât generozitatea și credința Sfântului Petru, cât și slăbiciunea sa omenească. După ce L-a renegat pe Domnul în timpul Pătimirii, s-a ridicat prin pocăință și a devenit unul dintre cei mai curajoși mărturisitori ai Învierii. Din pescar al Galileii, Cristos l-a făcut pescar de oameni și piatra pe care avea să se zidească Biserica Sa. Tradiția Bisericii îl leagă de două mari centre ale creștinismului timpuriu: Antiohia, unde este considerat primul episcop, și Roma, unde și-a încheiat viața prin martiriu în timpul persecuției împăratului Nero. Potrivit tradiției, a fost răstignit pe Colina Vaticanului cu capul în jos, din smerenie, considerându-se nevrednic să moară asemenea Învățătorului său.
Sfântul Pavel s-a născut la Tars, într-un important centru cultural al lumii antice. Format în tradiția rabinică, la școala lui Gamaliel din Ierusalim, dar cunoscător și al culturii elenistice, el a fost inițial un persecutor al creștinilor. Întâlnirea cu Cristos pe drumul Damascului i-a schimbat însă radical viața. Convertirea sa rămâne unul dintre cele mai puternice semne ale puterii harului lui Dumnezeu de a transforma inima omului. Cel care prigonea Biserica avea să mărturisească mai târziu: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor 15,10) și „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”(Gal 2,20).
Din acel moment, Pavel a străbătut neobosit lumea mediteraneană vestind Evanghelia lui Isus Cristos, răstignit și înviat. Cele trei mari călătorii misionare descrise în Faptele Apostolilor au făcut din el apostolul neamurilor, ducând vestea mântuirii dincolo de hotarele poporului ales. Întreaga sa existență a fost pusă în slujba Evangheliei, convins fiind că „mie a trăi este Cristos” (Fil 1,21). La sfârșitul vieții putea spune cu seninătate: „Lupta cea bună m-am luptat, alergarea am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a pregătit cununa dreptății” (2 Tim 4,7-8). Potrivit tradiției, fiind cetățean roman, a fost condamnat la moarte prin decapitare la Aquae Salviae, în apropierea Romei, în aceeași perioadă în care Sfântul Petru își oferea viața pentru Cristos.
Martiriul celor doi apostoli, petrecut între anii 64 și 67, în timpul persecuțiilor împăratului Nero, a devenit temelia pe care s-a întărit Biserica Romei și un simbol al unității întregii Biserici.
Trupurile celor doi mari apostoli odihnesc și astăzi în două dintre cele mai importante bazilici ale creștinătății. Sfântul Petru este înmormântat sub altarul principal al Bazilicii „Sfântul Petru” din Vatican, ridicată deasupra mormântului său, loc venerat de creștini încă din primele secole. Sfântul Pavel odihnește în Bazilica „Sfântul Pavel din afara Zidurilor” (San Paolo fuori le Mura), construită pe locul mormântului său de pe Via Ostiense din Roma. De aproape două milenii, aceste două sanctuare sunt locuri de pelerinaj pentru milioane de credincioși din întreaga lume și semne vii ale continuității credinței apostolice.
Privind la viețile Sfinților Petru și Pavel descoperim că Dumnezeu nu își alege slujitorii pentru perfecțiunea lor, ci pentru disponibilitatea de a se lăsa transformați de puterea harului Său. Papa Francisc amintea că viețile celor doi apostoli „nu au fost curate și lineare”. Petru L-a renegat pe Domnul, iar Pavel a persecutat Biserica. Totuși, tocmai aceste căderi au devenit locul în care s-a manifestat puterea milostivirii lui Dumnezeu. „Domnul nu face minuni cu cei care se cred drepți, ci cu cei care știu că au nevoie de El. El ne iubește așa cum suntem și caută oameni dispuși să-I deschidă inima”, spunea Pontiful, subliniind că în experiența iertării, Petru și Pavel au descoperit adevărata libertate: „numai atunci când experimentăm iertarea lui Dumnezeu renaștem cu adevărat”.
Tocmai de aceea, Petru și Pavel au devenit pentru toate generațiile dovada vie că Dumnezeu poate transforma slăbiciunea în putere, căderea în convertire și fragilitatea omului într-o mărturie de sfințenie. Nu prestigiul, cultura sau calitățile personale i-au făcut mari, ci credința, convertirea și disponibilitatea de a lăsa harul lui Dumnezeu să lucreze în viețile lor.
La aproape două milenii de la martiriul lor, Sfinții Apostoli Petru și Pavel rămân chipul unei Biserici misionare, deschise tuturor popoarelor și credincioase misiunii încredințate de Domnul cel Înviat: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Să redescoperim curajul mărturisirii credinței și să înțelegem că sfințenia nu înseamnă lipsa slăbiciunilor, ci încrederea deplină în harul lui Dumnezeu, care transformă viața celui ce răspunde chemării Sale, făcând din mărturisirea Sfântului Pavel rugăciunea fiecăruia dintre noi: „Iar harul Lui față de mine n-a fost în zadar” (1 Corinteni 15,10).
Biroul de Presă EGCO
© Foto, aici: Basorelief cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel (sfârșitul secolului al IV-lea), păstrat la Muzeul Paleocreștin din Aquileia (Italia). Lucrarea ilustrează îmbrățișarea celor doi apostoli înainte de martiriul lor, simbol al unității Bisericii și al comuniunii în aceeași credință în Cristos.
