Joi în săptămâna a 2-a după Paşti – Ioan 5,24-30

Textul biblic
²⁴Adevăr, adevăr vă spun că cine ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis are viaţa veşnică şi nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă. ²⁵Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, ²⁶căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine ²⁷şi i-a dat puterea să facă judecata, pentru că este Fiul Omului. ²⁸Nu vă miraţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui! ²⁹Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit nelegiuire, spre învierea judecăţii. ³⁰Eu nu pot să fac nimic de la mine. Judec după cum aud şi judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis.

 Meditaţie
Cine «ascultă» cuvântul Fiului şi «crede» în Tatăl, «are» viaţa veşnică. Cele trei verbe sunt la timpul prezent, pentru că viaţa veşnică e dăruită încă de pe acum celui care ascultă de Isus. Cuvântul său «ne face să trăim» o existenţă filială şi fraternă, eliberată de egoism, de păcat şi de moarte. Judecata despre care se vorbeşte aici înseamnă condamnare, opusul mântuirii. Ascultarea Fiului înseamnă salvarea vieţii, adică a deveni ceea ce suntem, şi anume fii. A nu-l asculta înseamnă a muri, a deveni ceea ce nu suntem.

A-l asculta pe Fiul înseamnă, concret, păzirea poruncii sale de a-i iubi pe fraţi (13,34): cine îi iubeşte pe fraţi a trecut din moarte la viaţă (1Ioan 3,14). Asta nu înseamnă că nu se va îmbolnăvi şi nu va mai muri, ci înseamnă că suferinţa şi moartea, orice limită a noastră în calitate de creaturi şi păcătoşi, totul va fi trăit ca loc al comuniunii, în darul iertării. Cunoaşterea acestor lucruri ne face să trăim o existenţă ce nu se mai află sub stăpânirea neantului, ci e deja în plinătatea vieţii.

Pentru evanghelistul Ioan, «ceasul» se referă la glorificarea, preamărirea Fiului, care dăruieşte viaţa. Acest ceas e anticipat «acum», în timp ce Isus vorbeşte iar eu ascult cuvântul său, cum s-a întâmplat la nunta din Cana (2,8) şi la fântâna din Sihar (4,23). Clipa de faţă, prezentul, e momentul întâlnirii cu el şi al hotărârii pentru el, e ceasul mântuirii.

Morţii care aud «acum» glasul său sunt acei morţi vii, precum paraliticul de la scăldătoare, care îl ascultă, inclusiv noi. Isus se proclamă Fiu al lui Dumnezeu şi, în această calitate, învie din morţi şi dăruieşte viaţă, asemeni Tatălui. Tatăl are viaţă în sine însuşi, aceeaşi viaţă pe care o dăruieşte Fiului, de unde rezultă că şi Fiul are viaţă în sine însuşi, ca dar al Tatălui. Amândoi au plinătatea vieţii. Tatăl nu păstrează nimic pentru sine, ci se desăvârşeşte în relaţia de iubire şi de dăruire faţă de Fiul, căruia îi oferă totul. La rândul său, Fiul face acelaşi lucru, dăruind totul fraţilor săi. Celui care îl ascultă pe Isus i se dă harul de a trăi însăşi viaţa lui Dumnezeu.

Tatăl nu judecă pe nimeni (v. 22), iar Fiul face ceea ce îl vede pe Tatăl făcând (v. 19 şi 20), astfel că nu judecă pe nimeni, nici măcar pe cei care vor să-l ucidă. În ce sens are puterea de judecată? În primul rând, judecata sa o revelează pe cea a Tatălui, face ceea ce face el, adică învie din morţi şi dăruieşte viaţă. În al doilea rând, sentinţa de mântuire sau de damnare se împlineşte pentru noi prin acceptarea sau respingerea lui, Fiul în care ne regăsim identitatea de fii. Judecata ne aparţine, în cele din urmă, nouă, însă el are puterea de a judeca după voinţa Tatălui (v. 30), cu o judecată ce o răstoarnă pe a noastră. Judecata Fiului va avea loc pe cruce, unde va lua asupra sa osânda fraţilor, arătând astfel iubirea Tatălui, care vrea să mântuiască întreaga lume.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA