Sâmbătă în săptămâna I a Postului Mare – Ioan 5, 24-30

Textul biblic
^{5, 24} Adevăr, adevăr vă spun că cine ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis are viaţa veşnică şi nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă. ²⁵Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, ²⁶căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine ²⁷şi i-a dat puterea să facă judecata, pentru că este Fiul Omului. ²⁸Nu vă miraţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui! ²⁹Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit nelegiuire, spre învierea judecăţii. ³⁰Eu nu pot să fac nimic de la mine. Judec după cum aud şi judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis.

Meditație
Isus afirmă, cu autoritate divină, că cel care îl ascultă pe el are viaţă veşnică. Cel care se încredinţează Fiului intră în aceeaşi relaţie cu Tatăl, îşi acceptă condiţia de fiu şi vieţuieşte ca atare: îşi iubeşte fraţii şi trece din moarte la viaţă, iar cine nu îi iubeşte, rămâne în moarte (1Ioan 3,14). Prin acest discurs apocaliptic, evanghelia intenţionează să înfăptuiască şi în cititor vindecarea tocmai descrisă, aceea a omului ce învie. Lucrarea pe care Isus a împlinit-o pe marginea scăldătorii e semn că aceste cuvinte, ascultate şi contemplate, primite şi gustate, acţionează în noi.

Ceea ce îl ţine pe om captiv e necunoaşterea şi lipsa acceptării identităţii sale de fiu. Răul începe cu a nu fi conştient de condiţia de fiu iubit, ceea ce îl face să ignore de unde vine şi încotro se îndreaptă, astfel încât duce un trai suspendat în gol, în amorțirea simțurilor, asemenea unuia care provine din neant şi se îndreaptă spre neant. Astfel înţeleasă, viaţa devine un rău în sine. Cunoaşterea limitelor, în loc să fie o sursă de înţelepciune, devine spaima de a nu avea un rost şi astfel, omul, transformat în robul fricii de moarte (Evrei 2,14), se aruncă direct în abisul de care încearcă să fugă.

A-l cinsti şi a-l asculta pe Fiul înseamnă mântuire, trecerea de la o viaţă moartă, separată de Tatăl, la viaţa deplină a Fiului lui Dumnezeu. Această judecată începe «acum» (v.25), prin luarea de poziţie faţă de glasul lui Isus, care se adresează tuturor: «Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!». Cel care nu a auzit îndemnul, îl va auzi cu siguranţă la sfârşitul timpurilor, atunci când se vor deschide mormintele. Atunci ne vom mântui în măsura în care am trăit ca fii. De fapt, lumina Fiului vine în lume ca să lumineze pe tot omul (Ioan 1,9). Fiecare poartă pecetea în profundul inimii. Măcar în clipa morţii, atunci când va cădea vălul înşelăciunii, îl va vedea orice făptură, însă fiecare e responsabil încă din viaţa aceasta, în funcţie de conştiinţa pe care şi-a format-o.

Judecata se face în baza unei legi. Pentru Isus, legea e cea a iubirii dintre Tatăl şi Fiul. Judecata lui Dumnezeu va fi această iubire, manifestată deplin pe cruce, unde el dăruieşte viaţă celor care vor să i-o curme. Este vorba despre o «lege a libertăţii» (Iacov 1,25; 2,12), ce-şi are sorgintea în însăşi esenţa lui Dumnezeu, care e iubire.

Existenţa noastră, aici şi acum, constituie momentul decisiv, viaţa şi moartea se află în mâinile noastre (cf. Deuteronom 30,15-20). Nu Dumnezeu face judecata, ci noi «îl judecăm» pe Dumnezeu. Sentinţa rostită de noi împotriva lui va deveni condamnarea noastră. Isus va duce această sentinţă la executare pe cruce, unde va deveni mântuirea noastră.

după Silvano Fausti – Una communità legge il vangelo di Giovanni
traducere: pr. Adrian Fabian BOTEA
revizuire text: pr. Titus Antoniu CHIFOR