” 

La 13 martie 2013, succesorul Papei Benedict al XVI-lea, prin alegerea conclavului, devine cardinalul Jorge Mario Bergoglio luându-si numele de Francisc, în amintirea Sfântului Francisc de Assisi. În data de 14 martie 2013, prima zi de dupa alegerea sa în functia de episcop al Romei si papa al Bisericii Catolice, a vizitat Bazilica Santa Maria Maggiore si s-a închinat icoanei Salus Populi Romani. Slujba de inaugurare a pontificatului sau a avut loc la 19 martie 2013. La aceasta slujba a participat si patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului; prezenta patriarhului de Constantinopol a constituit o premiera pentru epoca moderna.

Vom prezenta, pe scurt, contributia în cei trei ani de pontificat ai Papei Francisc la acel Omnia ad maiorem Dei gloriam ca „unitate a unicei Biserici, care exista deja în Biserica Catolica fara posibilitate de a fi pierduta, care ne garanteaza ca într-o zi si unitatea tuturor crestinilor va deveni realitate” (Ioan Paul al II-lea, Discurs, 13 noiembrie 2004).

Enciclica Lumen fidei, publicata la  Roma, la "Sfântul Petru", în ziua de 29 iunie, solemnitatea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, din anul 2013, se împarte în patru parti, pe care le putem considera ca patru tablouri dintr-o unica mare „icoana”, asa cum o prezinta Monseniorul Gerhard L. Müller.

În prima parte, de la credinta lui Abraham, omul care în glasul lui Dumnezeu „recunoaste un apel profund, înscris din totdeauna în adâncul fiintei sale” (nr. 11), se trece la credinta poporului lui Israel. Istoria credintei lui Israel, la rândul sau, este o continua trecere de la „ispita necredintei” (nr. 13) si a adorarii idolilor, „lucrare a mâinilor omului”, la marturisirea „binefacerilor lui Dumnezeu si la împlinirea progresiva a promisiunilor sale” (nr. 12). Pâna la istoria lui Isus, compendiu al mântuirii, în care toate liniile istoriei lui Israel se aduna si se concentreaza. Cu Isus putem spune definitiv ca „am cunoscut si am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are fata de noi” (1In 4,16), pentru ca el este „manifestarea deplina a credibilitatii lui Dumnezeu” (nr. 15). Cu El credinta ajunge la plinatatea sa. Ea ne invita sa recunoastem ca Dumnezeu nu a ramas departe în înaltimile cerului sau ci s-a facut, si ramâne, întâlnibil în Isus Cristos mort si înviat, prezent în mijlocul nostru.

În partea a doua, Enciclica pune cu putere problema adevarului ca problema care se situeaza „în centrul credintei” (nr. 23). De aceea, credinta se refera si la cunoasterea realitatii, este eveniment de cunoastere: „fara adevar, credinta nu mântuieste… ramâne o fabula frumoasa… sau reduce la un sentiment frumos” (nr. 24). Întrebarea despre adevar si angajarea reala pentru cautarea adevarului nu pot fi eludate, asa cum nu se poate exclude a priori în cautarea adevarului contributia oferita de principalele traditii religioase, în special în ceea ce priveste marile adevaruri ale existentei umane. Care este contributia pe care o ofera în aceasta privinta credinta în Isus Cristos? Credinta, deschizându-ne la iubirea care vine de la Dumnezeu, transforma modul nostru de a vedea lucrurile „întrucât iubirea însasi poarta [în sine] o lumina” (nr. 26). Chiar daca omului modern nu i se pare ca problema iubirii are de-a face cu adevarul – dat fiind faptul ca iubirea este izolata astazi în sfera sentimentelor – „iubirea si adevarul nu se pot separa” (nr. 27). Iubirea este autentica atunci când ne leaga de adevar si adevarul însusi ne atrage la sine cu forta iubirii. „Aceasta descoperire a iubirii ca izvor de cunoastere, care apartine experientei originare a fiecarui om” ne este marturisita chiar „de conceptia biblica despre credinta” (nr. 28) si este una dintre sublinierile cele mai frumoase si importante din aceasta Enciclica.

Partea a treia si a patra a Enciclicei, atrag atentia asupra câtorva puncte de o importanta deosebita. Înainte de toate, asupra locului genetic al credintei, care, daca este eveniment care atinge intim persoana, nu închide eul într-un izolat si izolant „între patru ochi” cu Dumnezeu. De fapt, ea „se naste dintr-o întâlnire care are loc în istorie” (nr. 38) si „se transmite… în forma contactului, de la persoana la persoana, asa cum o flacara se aprinde de la o alta flacara” (nr. 37). Adica credinta exista mereu în cadrul unei tesaturi de relatii care ne precede si ne depaseste, într-un „noi” care ne invita sa iesim din singuratatea eului nostru pentru a ne situa într-un orizont si într-un loc mai mari, într-un dialog si într-un drum care nu au niciodata sfârsit. Însasi forma dialogata în care a aparut Crezul nostru documenteaza acest fapt si aceasta miscare care ne situeaza în cadrul acelui „noi” eclezial, al noului subiect caruia îi apartinem prin credinta. Biserica este locul în care aceasta miscare a persoanei – care se naste din credinta traita – se înradacineaza si de care este relansata fara încetare, deschizându-ne la Dumnezeu si la ceilalti si devenind o noua Weltanschauung, o viziune speciala despre lume: de fapt ea este – conform frumosului citat din Romano Guardini – „purtatoarea istorica a privirii plenare a lui Cristos asupra lumii” (nr. 22). Biserica este locul din care credinta se naste si în care devine experienta care se poate comunica, adica marturisi în mod rational si de aceea credibil: „ceea ce se comunica în Biserica… este lumina noua care se naste din întâlnirea cu Dumnezeu cel viu” (nr. 40).

 

Cea de-a doua enciclica a Papei Francisc este numita „Laudato si”, si are ca tema fundamentala grija pentru creatie: „Ce fel de lume dorim sa le transmitem acelora care vor veni dupa noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Pontiful continua: „Aceasta întrebare nu se refera doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusa în discutie în mod partial” si acest lucru ne face sa ne punem întrebari legat de sensul existentei si de valorile fundamentale ale vietii sociale: «Care este scopul pentru care am venit la aceasta viata? Pentru ce scop lucram si luptam? De ce acest pamânt are nevoie de noi?» „Daca nu ne punem aceste întrebari de fond”, scrie Suveranul Pontif, ”nu cred ca preocuparile noastre ecologiste ar putea sa obtina efecte importante”. Itinerarul enciclicei este trasat la nr. 15 si se desfasoara pe sase capitole. Se trece de la aflarea situatiei actuale pornind de la cele mai bune cuceriri stiintifice disponibile astazi (cap. 1), la compararea cu Biblia si traditia iudeo-crestina (cap. 2), identificând radacina problemelor (cap. 3) în tehnocratie si în excesiva repliere autoreferentiala a fiintei umane. Propunerea enciclicei (cap. 4) este o „ecologie integrala, care sa îmbratiseze în mod clar dimensiunile umane si sociale” (137), strâns legate de chestiunea ambientala. În aceasta perspectiva, Papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la fiecare nivel al vietii sociale, economice si politice, a unui dialog onest, care sa structureze procese decizionale transparente, si aminteste (cap. 6) ca niciun proiect nu poate avea eficacitate daca nu este însufletit de o constiinta formata si responsabila, sugerând propuneri pentru o maturizare în aceasta privinta pe plan educational, spiritual, eclezial, politic si teologic. Textul se încheie cu doua rugaciuni: una oferita împartasirii cu toti cei care cred într-un „Dumnezeu creator” (246), si cealalta propusa celor care marturisesc credinta în Isus Cristos, ritmata de refrenul „Laudat sa fii”, cu care enciclica începe si se termina.

Textul este strabatut de la un capat la altul de câteva linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi confera un pronuntat caracter unitar: „relatia strânsa dintre cei saraci si fragilitatea planetei; convingerea ca lumea traieste într-o relatie profunda; criticarea noii paradigme si a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie; îndemnul de a cauta noi modalitati de întelegere a economiei si a progresului; valoarea proprie a fiecarei creaturi; sensul ecologiei pentru om; necesitatea unor dezbateri sincere si oneste; responsabilitatea grava a politicilor internationale si locale; cultura rebutului si propunerea unui nou stil de viata” (16).

Amintim aici predicile si discursurile Papei Francisc din cei trei ani de pontificat, iar ca punct forte declararea anului milostivirii prin scrisoarea „Chipul milostivirii”, în care sfântul parinte proclama Anul Sfânt extraordinar (8 decembrie 2015 – 20 noiembrie 2016). Aceasta este alcatuita din 25 de paragrafe majore. Papa Francisc a descris mai întâi trasaturile distinctive ale milostivirii divine punând aceasta tema în lumina chipului lui Cristos. Milostivirea nu este un cuvânt abstract ci un chip care trebuie recunoscut, contemplat si slujit. Bula papala ofera o lectura trinitara (nr. 6-9) si insista în a descrie Biserica drept semn credibil al milostivirii: „Grinda de capatâi care sustine viata Bisericii este milostivirea” (nr. 10). Papa Francisc arata etapele principale care marcheaza anul jubiliar al milostivirii. Deschiderea acestuia coincide cu cea de a 50-a aniversare de la încheierea Conciliului Ecumenic Vatican II: „Biserica simte necesitatea de a pastra viu acel eveniment. Pentru ea începea atunci un nou parcurs al istoriei sale. Parintii conciliari adunati în Conciliu au perceput de o maniera puternica, asemenea unui adevarat suflu al Duhului sfânt, exigenta de a vorbi de Dumnezeu mai pe întelesul oamenilor din timpul lor. Abatute zidurile care de prea multa vreme închisera Biserica într-o citadela privilegiata, venise timpul de a vesti Evanghelia într-un mod nou” (nr. 4). Încheierea Anului Sfânt extraordinar va avea loc „în solemnitatea liturgica a lui Isus Cristos, Stapânul universului, pe 20 noiembrie 2016. În ziua aceea, închizând Poarta Sfânta, vom avea mai întâi de toate simtaminte de gratitudine si multumire fata de Preasfânta Treime pentru ca ne-a acordat acest timp extraordinar de har. Vom încredinta viata Bisericii, omenirea întreaga si cosmosul necuprins Stapânirii lui Cristos, ca sa-si reverse milostivirea ca roua diminetii pentru o istorie fecunda care trebuie construita prin efortul tuturor în viitorul apropiat” (nr. 5).

În ziua de 12 februarie 2016, Papa Francisc a avut o întâlnire cu Patriarhul Chiril I al Moscovei, în Havana, capitala Cubei,  în urma careia au semnat o declaratie comuna, cu 30 de paragrafe, în care, printre altele, cei doi îsi exprima speranta ca aceasta întâlnire sa deschida calea reducerii tensiunilor între greco-catolici si ortodocsi, intensificate de conflictul din Ucraina. Aceasta declaratie reprezinta un punct foarte important din cei trei ani de  pontificat ai Papei Francisc.

La împlinirea celor trei ani de pontificat, îi dorim Papei Francisc: ad multos annos vivat!