15 noiembrie 187 – 2 martie 1936

„Alexandru Ciura si-a câstigat cel mai placut si mai

curat stil literar în proza beletristica ardeleana,

dupa Slavici care trecuse în Tara […] Alexandru Ciura a

avut un merit deosebit, care îi va fi recunoscut

odata în istoria literara”.

Ion Agârbiceanu

„Uitat cu desavârsire astazi”, sunt cuvintele prin care Mircea Zaciu deschide paginile închinate parintelui Alexandru Ciura, din volumul „Masca geniului”.
Este adevarat, este uitat… . Ar fi putut fi altfel dupa încercarea de lichidare a Bisericii Române Unite cu Roma în 1948? Câte eforturi s-au facut ca Biserica Unita sa fie stearsa din constiinte!! Si oamenii ei!!
Da, a fost uitat unul dintre redactorii revistei „Luceafarul”, care, alaturi de Octavian Goga si Octavian Codru Taslauanu i-a dat stralucire. A fost uitat redactorul foii, „Unirea” din Blaj, „tezaur al Bisericii si al presei românesti”. A fost uitat preotul greco-catolic, prozatorul, profesorul, publicistul si omul cu sufletul senin si bun… .
Este trist sa aflam ca Alexandru Ciura însusi s-a izolat dupa Primul Razboi Mondial, incapabil sa se adapteze unei lumi în care valorile umaniste pentru care pledase, ca si continuator al Scolii Ardelene, erau nesocotite.
Referindu-se la aceasta izolare, Ion Agârbiceanu va spune „mustrator”: „Dupa biruinta, altii – la gloria carora contribuise si el cu condeiul sau – nu l-au chemat. Ajuns ceea ce ar fi ajuns si sub regimul strain, director de liceu, între putini a ramas sa continue traditia de modestie si munca” („Alexandru Ciura” în volumul Mircea Zaciu, „Masca geniului”, Editura pentru Literatura, 1967, p.342).
Alexandru Ciura s-a nascut în Tara Motilor, la Abrud, unde tatal sau era preot greco-catolic – prin traditie, preotii Abrudului erau din aceeasi familie, urmau din tata în fiu. Bunicul, Iosif Ciura, a fost preot în Bucium Sasa, unde, peste ani avea sa fie preot Ion Agârbiceanu.
Dupa scoala primara urmata la Abrud, continua studiile – liceul – la Blaj. Ca si Eminescu, ajuns la Blaj, de pe dealul Hulei, copilul s-a oprit si a privit „fascinat incendiul festiv pe care amurgul îl aprinsese în toate geamurile scolilor blajene”. Blajul i-a deschis placerea pentru studiu si pasiunea pentru lectura, i-a modelat personalitatea. În internatul de la Blaj lectura predilecta era colectia revistei „Familia”: „Cetiam în lungile silentii din internat, novele si romane si seara în dormitor le povesteam iarasi”, ne destainuie în amintirile sale.
În „Familia” îsi va publica primul foileton (1895), iar din anul urmator va fi colaboratorul fidel al revistei.
„Societatea de lectura” a liceului din Blaj strângea elevii din ultimele clase de liceu, pe cititorii de literatura beletristica – biblioteca liceului avea mii de volume – si pe tinerele talente, care îsi puteau vedea primele încercari literare publicate în revista societatii. Multi dintre oamenii nostri mari acolo îsi au începuturile scrisului lor.
Ultimele doua clase de liceu le face la Sibiu, acolo îsi ia si bacalaureatul.
Între 1894-1898 este la Budapesta, unde studiaza Teologia. La finalul acestor ani se înapoiaza la Blaj, pentru un an, ca profesor de Morala la „Seminarul Teologic”. Reia studiile la Facultatea de Litere a Universitatii din Budapesta – 1899-1902 -, specializându-se în limba româna si limbile clasice: latina si elina.
Teza de licenta, „Eminescu si Cosbuc. Note comparative”, este o analiza profunda a operelor celor doi poeti, la Eminescu evidentiaza fondul si conceptia despre poeziei, dar si frumusetea neîntrecutei lui limbi, la Cosbuc, robustetea si optimismul.
Alexandru Ciura se va stabili la Blaj (1902-1919), va fi profesor de limba româna la Liceul „Sfântul Vasile”. Anii petrecuti la Blaj sunt cei mai rodnici. Publicistica ardeleana îl are printre reprezentatii de frunte. Continua sa scrie la „Luceafarul”, de care a ramas legat pâna la ultimul sau numar din 1914 – între 1902-1903 i se încredintase conducerea efectiva a revistei, este cel care a scris si articolul „În loc de program”, în primul numar, schitând orientarea publicatiei.
Blajul marcheaza colaborarea si apoi conducerea efectiva a foii „Unirea”. Paginile de spiritualitate sunt destinate credintei ca expresie a relatiei omului cu Dumnezeu, credintei catolice, „credinta valorilor nesovaitoare”, careia îi subliniaza dinamismul. Publicatia este oglinda vietii Bisericii noastre din tot cuprinsul eparhiilor. A fost si un însemnat factor care a facut cunoscute marile personalitati ale Ardealului.
„Unirea” a luptat cu perfidia bizantina si a combatut pacatele societatii noastre „scuturând din amorteala pe cei buni”.
În paginile „Unirii” s-a promovat cultura româneasca, s-au aparat drepturile românilor din Ardeal, s-a publicat din operele lui Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale. O parte din opera redactorului, Alexandru Ciura, si a lui Ion Agârbiceanu s-a tiparit aici.
În 1911, la serbarile comemorative ale Astrei, „Ciura avea sa gazduiasca la Blaj pe Caragiale, Iosif, Goga, Aurel Vlaicu”. În casa parintelui Ciura, Caragiale ar fi rostit cuvintele: „Nu sunt un umorist. Eu sunt un sentimental!”.
Caragiale a mai fost asteptat la Blaj – era o promisiune – pentru conferinte la „Seminarul Teologic” si la Liceul „Sfântul Vasile”, dar promisiunea a ramas neîmplinita.
În lucrarea „Caragiale si Blajul”, doamna Ileana Ghemes vorbeste despre legatura dintre Parintele Ciura si Caragiale, despre corespondenta dintre ei. La aniversarea cu prilejul împlinirii celor 60 de ani de viata ai lui Caragiale, în „Unirea”, Parintele scrie elogios: „Venim noi, Maestre, cei din urma, sa-ti aducem prinosul recunostintei noastre ca umili reprezentanti ai «natiei recunoasatoare»”.
La vestea mortii fulgeratoare a lui Ion Luca Caragiale, parintele Alexandru Ciura va scrie necrologul: „Literatura româneasca încheie cu el una din cele mai luminoase pagini. Când scriu aceste rânduri, din Berlin porneste un tren, care duce osamintele marelui defunct la Bucuresti”. Si parintele încheie: „ … Si noi vom descoperi capetele si ne vom pleca în fata vagonului care duce la drumul de veci […] cea mai curata glorie a literaturii române contimporane”.
Parintele Ciura a încurajat pe tinerii scriitori, începutul literar al lui Aron Cotrus si Ovidiu Hulea este legat de parintele Ciura.
Referitor la „Unirea”, tot Mircea Zaciu remarca: „Ajunsa sub conducerea lui Ciura, crescu considerabil. În 1918 transformata în „ziar national cotidian”, Unirea fu un factor activ în pregatirea Adunarii de la Alba – Iulia”.
Profesorul Alexandru Ciura îsi are un loc deosebit în istoria Liceului „Sfântului Vasile”. Este pedagogul care a stiut sa adauge exigentei iubirea pentru elevi si „îndrumarea atenta si extrem de echilibrata”, spune Radu Brates. Sa-i câstige prin stapânirea profesiei si prin arta de a preda. Orele de latina si româna au ramas în memoria fostilor elevi. Unul dintre ei, Grigore Padureanu, îsi aminteste felul cu totul particular prin care Parintele Ciura „stia sa învie o lume de mult apusa, sa o prezinte cu atât realism, încât sa te simti ca în lumea cea aievea”. Nu au fost niciodata uitate orele în care au fost analizate „Odele” lui Horatiu, „Eneida “ si Bucolicile” lui Vergiliu, „Tristele” lui Ovidiu sau „Discursurile” lui Cicero. Tot la fel, „ne-a facut sa patrundem poezia lui Eminescu, Cosbuc, Anghel, Goga si Cerna[…], încât nici sunetul clopotului nu ne trezea la realitate”.
Manualele redactate de Alexandru Ciura au o valoare în plus, sunt ale profesorului care a lucrat direct în sistem.
Din 1919 pâna la sfârsitul vietii, în 1936, a fost directorul Liceului „George Baritiu” din Cluj, unde, ca si la Blaj, prin disciplinele umaniste a format oameni.
Etapa Blaj înscrie aparitia primului sau volum de beletristica, „Visuri trecute” – schite, 1903. Parintele Alexandru Ciura este unul dintre prozatorii ardeleni care a cultivat schita, nuvela, foiletonul si memorialistica, a scris pagini de istorie literara si traduceri din literatura universala.
Sunt trei mari personalitati – preoti si scriitori – din zona Abrudului care ne retin atentia. Dintre cei trei, originari din Tara Motilor au fost Alexandru Ciura si Octavian Bârlea (1917-1990) – directorul sectiei române a postului Radio-Vatican, responsabil la Munchen pentru românii refugiati în anii comunismului – Parintele Ion Agârbiceanu a fost preot paroh în Bucium-Sasa (1906-1910), dar originar era din Cenade, comuna din apropierea Blajului.
Cu observatia ca „opera lui Ion Agârbiceanu ramâne printre cele mai bogate si mai autentice din literatura româna”, ca valoare, la mare înaltime, între Ion Agârbiceanu si Alexandru Ciura exista apropieri. Amândoi sunt preoti greco-catolici formati în „citadela spiritualitatii si a culturii românesti, Blajul”; sunt apropiati ca si temperament, bunatatea si blândetea le este în fire.
În creatia lor este evidenta aceeasi educatie clasica în spiritul antichitatii romane si eline, deopotriva spiritul umanismului crestin. În tot ce au scris oglindesc acelasi timp istoric, Transilvania la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea.
Satul, taranul, asprimea vietii motilor si lumea mineritului constituie o tematica predilecta.
Confesionalul i-a determinat pe cei doi preoti sa cunoasca sufletul omului, întunericul si lumina din adâncul lui, durerea, zbuciumul si dorul de iesire, de a fi iertati, dorul de iertarea lui Dumnezeu. Toate acestea se regasesc în proza lor, în schite, povestiri si nuvele, la Agârbiceanu si în romane.
Unele personaje din opera lui Alexandru Ciura sunt „banale, alienate, pline de prejudecati, sterile sufleteste, înspaimântate de schimbari”, dezradacinate – dezradacinarea intelectualului -, opozitia sat/oras este un ecou al Semanatorismului. Alte personaje au candoare si noblete sufleteasca.
Alexandru Ciura a cultivat si foiletonul în care se regaseste suflul epocii, viata cotidiana, fie în foiletonul – reportaj, fie în foiletonul – eseu.
Nu ne este deloc usor sa vorbim despre opera lui Alexandru Ciura. Conditia de preot al unei Biserici interzise, Biserica Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, a facut sa fie ignorat, inexistent în lumea literara, în cultura si în viata noastra.
A vorbi despre scriitorul Alexandru Ciura si despre orice scriitor nu prin cunoasterea direct a operei, ci indirect, din lucrari si articole, chiar si ale unor persoane competente, nu este modalitatea corecta de lucru.
Zecile de titluri ale prozei lui Alexandru Ciura, din care notam doar câteva: „Icoane”, „Amintiri. Schite si nuvele”, „Scrisoare în cealalta lume. Schite de razboi”, „În razboi. Schite”, „Fratii. Povestiri din razboi”, „Educatia vechilor elini”, „Biografia parintelui Vasile Lucaciu”, „Povestea pe scurt a lui Avram Iancu”, Viata lui Isus scrisa pentru copii”, „Iscariot. Schite”, „Foiletoane” si altele multe se cer reeditate. Cunoastem o singura retiparire, volumul „Scrieri alese” (Schite, amintiri, foiletoane), 1966.

Proza lui Alexandru Ciura se înscrie pe linia traditionala a scriitorilor ardeleni Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga si Ion Agârbiceanu, mijloacele artistice îi sunt proprii, iar limba este lucrata cu migala unui giuvaergiu, pastrând totusi timbrul ardelenesc.
Pentru ca scrierile lui Alexandru Ciura sunt risipite prin publicatii, Mircea Zaciu este tentat sa-l situeze printre „învinsii literaturii noastre ardelene”. Ideea cade de la sine; Parintele Alexandru Ciura a trait în „adevarul si lumina” lui Cristos, pe care cititorul le regaseste în întreaga opera a preotului-carturar, în adâncul sufletelor personajelor, în dorul lor de curatenie morala. Etica crestina pentru care pledeaza opera parintelui Alexandru Ciura pune în fata omului de astazi o scara exigenta de valori si face foarte actual scrisul Parintelui… .
Si parafrazând cuvintele Martei Petreu, la încheiere, spunem si noi ca ne este tuturor foarte dor de o lume în care sunt respectate cele Zece Porunci.