Dragi frați și surori,

Prin profetul Isaia, Domnul ne promite că nu va uita niciodată pe niciunul dintre noi. El ne asigură că ne-a gravat chipurile în palmele Sale (cf. Is 49,16) și că iubirea Sa este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copilul său (cf. Is 49,15). Profetul ne lasă să întrezărim un dialog intim și plin de tandrețe, în care Dumnezeu se adresează fiecărei persoane și întregului Său popor cu apropiere și afecțiune. Și astăzi putem primi aceste cuvinte ca fiind adresate fiecăruia dintre noi și putem auzi în inima noastră această promisiune: „Nu te voi uita niciodată.”

Sunt cuvinte care aduc mângâiere și speranță. Ele răspund acelei neliniști dureroase care poate apăsa inima omului: „Domnul m-a părăsit, Domnul m-a uitat” (Is 49,14). De câte ori, în Sfânta Scriptură, mai ales în Psalmi, rugăciunea se naște din strigătul celor care se simt abandonați, neînsemnați sau lipsiți de atenția celorlalți! Din păcate, sentimentul de a fi uitat este o experiență împărtășită de mulți oameni, iar printre aceștia se află numeroase persoane vârstnice.

Iubirea lui Dumnezeu, care nu uită pe nimeni, este un răspuns la anonimatul în care viața omului riscă adesea să se piardă. În mod deosebit, existența multor vârstnici pare acoperită de un văl care le estompează chipul și îi împinge spre uitare. Acest lucru se întâmplă atât în casele unde domnește singurătatea, cât și în instituțiile de îngrijire, unde unicitatea fiecărei persoane riscă să fie redusă la un număr de salon sau la o afecțiune medicală.

Celebrarea Zilei Mondiale a Bunicilor și a Vârstnicilor este o ocazie de a redescoperi că Biserica este chemată să fie mamă pentru toți și că, la orice vârstă, putem să ne recunoaștem fii și fiice ai lui Dumnezeu. De aceea, această Zi să fie un îndemn pentru toți, mai ales pentru cei tineri, de a redescoperi frumosul obicei de a-i vizita pe bunici, pe vârstnicii din familie și pe cei care nu au pe nimeni care să le treacă pragul. Aduceți-le, prin prezența voastră și prin acest mesaj, apropierea și afecțiunea Papei. Faceți ca promisiunea Domnului – „Eu însă nu te voi uita niciodată” – să se transforme într-o întâlnire concretă, plină de căldură și afecțiune.

„Într-o epocă marcată de grabă și fragmentare, omul continuă să tânjească după atenție, recunoaștere, cuvinte binevoitoare și gesturi de tandrețe. Cultura digitală multiplică legăturile și oferă noi posibilități de comunicare, însă inima omului păstrează o nevoie de neînlocuit de apropiere autentică” (Magnifica Humanitas, nr. 239).

Biserica înțelege suferința fiilor și fiicelor sale vârstnice. Ea știe prea bine că aceștia sunt adesea priviți prin prisma prejudecăților și considerați o povară; este conștientă că o economie centrată exclusiv pe profit slăbește legăturile familiale; știe că mulți vârstnici sunt lăsați în urmă de copiii obligați să emigreze sau, în unele cazuri, să plece pe front. Tocmai de aceea, Biserica vestește cu bucurie promisiunea Domnului: „Eu însă nu te voi uita niciodată.”

Este o bucurie, la orice vârstă, dar mai ales atunci când anii înaintează, să descoperim – așa cum spunea Papa Ioan Paul I – că suntem destinatarii „unei iubiri nepieritoare din partea lui Dumnezeu. Știm că El veghează neîncetat asupra noastră, chiar și atunci când totul pare întunecat. El este Tatăl nostru; mai mult, este asemenea unei mame” (Angelus, 10 septembrie 1978). Chiar dacă nu ne este întotdeauna ușor să privim astfel lucrurile, adevărul este că nici la bătrânețe nu încetăm să fim fii și fiice. De aceea, invitația de a ne întoarce în brațele lui Dumnezeu, a cărui iubire este în același timp paternă și maternă, rămâne valabilă în orice etapă a vieții.

Pentru mulți, descoperirea tandreții lui Dumnezeu are loc de-a lungul vieții, uneori chiar în ultimii ei ani. Spre deosebire de trecut, este tot mai frecvent ca cineva să ajungă la vârsta bătrâneții fără să fi avut o experiență autentică de credință. În astfel de situații, bătrânețea – cu întrebările profunde pe care le aduce – poate deveni momentul potrivit pentru a începe sau a relua un drum spiritual.

Pe acest parcurs, omul poate descoperi că Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Augustin, „este asemenea unei mame, pentru că mângâie, hrănește și ocrotește” (Comentariu la Psalmul 27, II, 18). Această conștientizare ne ajută să nu ne rușinăm de fragilitatea noastră și să înțelegem că avem mereu nevoie unii de alții, de atenție, de grijă și de iubire. Lui Dumnezeu, care se apropie de noi și pe care învățăm să-L recunoaștem în tandrețea Sa, ne putem adresa cu încrederea unui fiu. Nu este niciodată prea târziu pentru a începe să ne întoarcem spre El. Acesta poate fi un mare dar pentru fiecare dintre noi.

Dragi vârstnici, Papa Francisc vorbea despre voi ca despre „un nou popor” (Cateheza, 23 februarie 2022), deoarece niciodată în istoria omenirii numărul persoanelor în vârstă nu a fost atât de mare. De aceea este mai important ca oricând să reflectăm împreună asupra vocației noastre atunci când fragilitatea – însoțitoare a ființei umane încă de la naștere – pare să devină mai evidentă.

Aș dori să vă spun: nu vă fie teamă de fragilitate! Tocmai această slăbiciune ascunde în sine noi posibilități și poate lumina toate celelalte etape ale vieții. Într-adevăr, atunci când „ne recunoaștem fragilitatea, inimile noastre devin capabile să se sprijine reciproc și să-L invoce pe Acela care poate dărui ceea ce nicio putere omenească nu poate garanta: reconcilierea profundă a inimilor și, împreună cu ea, adevărata pace” (Întâlnirea cu comunitatea algeriană, Bazilica Notre-Dame d’Afrique, Alger, 13 aprilie 2026).

Astfel putem trăi bătrânețea ca adevărați creștini: fragili, dar în același timp chemați. Un bărbat și o femeie se pot naște din nou chiar și la bătrânețe (cf. In 3,4-6) și pot spune împreună cu profetul: „În convertire și în liniște va fi mântuirea voastră; în seninătate și în încredere va fi puterea voastră” (Is 30,15).

Această putere poate deveni o invitație de a nu recurge la căile dominației și ale forței pentru a construi conviețuirea umană, ci la căile reconcilierii și ale păcii autentice. În acest timp marcat de violența războaielor și de numeroase tensiuni sociale, mulți se întreabă cum va arăta lumea în care vor crește nepoții lor. De aceea, vă îndemn, dragi prieteni, să vă uniți cu mine într-o rugăciune stăruitoare pentru ca pacea să ajungă cât mai curând în întreaga lume.

Dragi frați și surori vârstnici, vă mulțumesc pentru că mă susțineți în fiecare zi prin rugăciunile voastre, mai ales atunci când recitați Sfântul Rozariu. Vă întorc această recunoștință din adâncul inimii și vă încredințez această rugăciune: fie ca Domnul să ne reînnoiască neîncetat în credință, speranță și iubire – El, care nu ne uită niciodată!

Din Vatican, 15 iunie 2026

LEON al XIV-lea

Foto: © Vatican Media
Traducere: Biroul de Presă EGCO