Perioada secolelor al XIX-lea și al XX-lea a fost supranumită de către unii teologi „Epoca Mariei”, întrucât acum au avut loc mai multe apariții decât în toată istoria. Nu putem ști cu exactitate de ce, dar caracterul excepțional al acestor vremuri – faptul că au fost martore ale celei mai spectaculoase dezvoltări din istoria omenirii, dar și ale celor mai mari crime – e parte din această ecuație misterioasă. Mesajele transmise de Maica Domnului în această perioadă au în comun chemarea la convertire și dezvăluirea sau confirmarea unor mistere de credință care ne ajută să o înțelegem pe ea și rolul ei în istoria lumii. Creștinismul rămâne așadar o religie a istoriei, expresia culturală a actelor lui Dumnezeu în temporalitatea umană.

Au fost multe relatări despre apariții ale Fecioarei Maria. Nu toate au fost validate ca demne de crezut de către Biserică. Chiar și acelea care au fost astfel legitimate nu le transformă, prin acest simplu fapt al unei declarații ecleziale, în articole de credință pe care credincioșii sunt obligați să le creadă sau să le urmeze în viețile lor. Dar rămâne totuși îndemnul de a fi măcar atenți la acele apariții și mesaje. Să vedem care este povestea celor mai cunoscute dintre ele.

În 1830, sora Catherine Labouré, membră a Congregației Surorilor Carității din Paris, are parte de apariția Doamnei cerului și a pământului în capela institutului aflat pe strada Rue du Bac. După ce este chemată de un copil angelic să meargă acolo și după ce aude foșnetul unui veșmânt de mătase, sora se trezește față în față cu Maica Domnului. Este începutul unei serii de mesaje în care se combină avertismentele cu revelațiile despre iubirea infinită a lui Dumnezeu care așteaptă întoarcerea omenirii pe căile Binelui. Maria îi vorbește despre mari încercări care se vor abate asupra Franței (revoluția din 1830 cu componenta ei anti-clericală) și asupra lumii, dar îi dezvăluie și o nouă devoțiune, a Medaliei Miraculoase, pe a cărei primă față apare ea ca Mediatrix, Regină fără de păcat, triumfând asupra șarpelui primordial, iar pe cealaltă față apar litera „M”, legată de Cruce și încadrată de douăsprezece stele, și cele două inimi, a lui Isus și a Mariei, arzând și suferind pentru noi. Această imagine și rugăciunea – la fel, revelată – „O, Marie concepută fără de păcat, roagă-te pentru noi cei ce alergăm la tine și pentru cei ce nu aleargă!” probabil că au contribuit decisiv la decizia Papei Pius al IX-lea de a proclama dogma Neprihănitei Zămisliri în 1854. Sr. Catherine, beatificată peste câteva decenii, avea să fie extrem de discretă de-a lungul vieții: nu a dezvăluit că ea ar fi vizionara de pe Rue de Bac decât în apropierea morții. Trupul ei a fost mai târziu deshumat și găsit neatins de degradare fizică.

Apoi, la Lourdes, în 1858, lui Bernadette Soubirous i s-ar fi arătat Fecioara Maria de 18 ori. Mesajul principal a fost necesitatea de a oferi reparație, prin rugăciuni și jertfe, pentru păcatele omenirii. Ocazional, Bernadette, la chemarea Doamnei, reia tradiția „nebunilor întru Hristos”: urcă în genunchi pe o culme, mănâncă iarbă, apoi sapă cu propriile mâini până când scoate la iveală un izvor. De acolo va ieși celebra apă vindecătoare de la Lourdes, în care se vor înregistra sute de vindecări fără explicații medicale, 67 dintre ele fiind atestate de comisii independente de specialiști.

 Maria este descrisă de Bernadette ca o „doamnă îmbrăcată în alb, cu câte un trandafir galben pe fiecare picior”. Tot ce se întâmplă e caracterizat de o frumusețe răvășitoare, dar și de o exigență străină acestei lumi, aspră și sobră. „Nu-ți promit să te fac fericită în această lume, ci în cealaltă”, îi spune tinerei într-o apariție. Cu altă ocazie, la o întrebare a Bernadettei despre misterele cerești și pămânești, Maria se mărginește să privească undeva pe deasupra interlocutoarei și să spună: „Roagă-te pentru păcătoși.” Un martor ocular relatează că Bernadette a plâns în acel moment. „Căință, căință, căință!”, îi repetă Maria în alt moment. Sunt secrete care nu au fost dezvăluite niciodată de Bernadette, dar ce a fost dezvăluit e suficient pentru noi, cei rămași încă în Biserica-peregrină. Frapantă este și auto-identificarea ei cu dogma proclamată cu patru ani în urmă: „Eu sunt Neprihănita Zămislire!” Adică: Eu sunt ceea ce Biserica a găsit după sute de ani de căutări. Eu sunt Puritatea. Eu sunt Libertatea împlinirii perfecte a voinței lui Dumnezeu. 

Cea mai zguduitoare apariție va fi însă cea de la Fatima, din 1917. Tiparul paradoxal se repetă și se adâncește: după o călugăriță și tânără țărancă, e rândul unor copii să o vadă pe Mama Mântuitorului. Cu cât aparițiile devin mai spectaculoase și mesajele mai șocante, cu atât pare că sunt aleși oameni și mai „mici” (acum, și în sens literal) pentru a le recepta. Lucia, Jacinta și Francisco (în vârstă de 10, 7 și respectiv 9 ani) devin martori ai manifestării Maicii Domnului, într-o serie de apariții a căror imagistică spectaculoasă e probabil mai puțin importantă decât conținutul chemărilor adresate întregii omeniri. Acest conținut poate fi rezumat în câteva puncte: 1. Chemarea către o devoțiune față de Inima Neprihănită a Mariei; 2. Necesitatea recitării zilnice a Rozarului; 3. Nevoia de a oferi sacrificii zilnice pentru mântuirea sufletelor; 4. Profeții legate de evenimente din secolul al XX-lea; 5. Propunerea de a dedica un timp sufletesc pentru cele „Cinci Prime Sâmbete”.

 Ce se întâmplă însă în 1917 este precedat de întâlnirea din anul precedent a celor trei mici păstori cu cineva descris ca „un adolescent mai alb decât zăpada, transparent ca un cristal” și care se numește pe sine „Îngerul Portugaliei”. El le vorbește despre necesitatea convertirii celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu, un act pentru care se poate mijloci făcând din orice ne trimite Dumnezeu o jertfă „cu miros de bună mireasmă”. El este și cel care le va oferi lor și întregii Biserici rugăciunea care astăzi este rostită la sfârșitul Rozarului: „Dumnezeul meu, cred în tine, nădăjduiesc și te iubesc. Îți cer iertare pentru toți aceia care nu ți se închină, nu nădăjduiesc și nu te iubesc.”

Apoi, Sfânta Fecioară, în acele șase manifestări în care, povesteau cei trei copii, strălucea mai puternic decât soarele, continuă să vorbească despre acceptarea suferinței ca sacrificiu oferit pentru cei păcătoși. În acel context, spunea Ea, era nevoie de recitarea zilnică a Rozarului pentru pacea mondială și pentru încheierea Marelui Război (1914-1918). Isus însuși dorea ca întreaga lume să accepte devoțiunea față de Inima ei Neprihănită, promițând mântuirea celor care o vor accepta.

Pe 13 iulie 1917 a avut loc poate cea mai importantă apariție, în care Fecioara le dezvăluie pentru câteva clipe ceea ce pare a fi iadul: imaginea mării de foc în care colcăie demonii și oamenii urlă în agonie îi umple de groază pe cei trei copii. Ea le spune apoi că, dacă oamenii nu se vor converti, va avea loc un război și mai mare, cerând apoi explicit consacrarea Rusiei la Inima ei Neprihănită; în caz contrar „Rusia își va răspândi erorile în întreaga lume”. Faptul că peste doar câteva luni bolșevicii aveau să pună mâna pe putere în această țară, creând comunismul sovietic – responsabil pentru zeci de milioane de morți – și că, într-adevăr, peste douăzeci de ani avea să izbucnească Al Doilea Război Mondial oferă acestor vorbe o gravitate pe care doar profețiile divine o poate avea.

Interesant în toată această poveste este că, cu toată doza sa de fenomene supranaturale cu manifestări sensibile (văz, auz), nu se depășesc niciodată granițele subiective ale libertății actului de credință. Spus mai simplu, nici aici, vorba lui Kierkegaard, Dumnezeu nu s-a arătat ca „un papagal roșu”, pentru ca toți oamenii să creadă că există și că are ceva important să le spună. Dacă urmărim opiniile scepticilor (creștini sau nu) despre această serie de fenomene, vom observa că ei au argumente serioase împotriva credibilității automate, scontate a acestor relatări: faptul că mare parte din cele povestite e conținut în mărturiile a trei copii aproape deloc instruiți, influențați probabil de morfologia culturală a religiei în care fuseseră crescuți; faptul că până și celebrul „miracol al soarelui” din 13 octombrie 1917 – când astrul ceresc ar fi devenit o sferă rotativă multicoloră care s-ar fi apropiat și s-ar fi depărtat de pământ – ar putea fi explicat printr-o halucinație colectivă produsă în parte de condițiile atmosferice și optice în care soarele abia răsărea după ploaie și în parte de faptul că ei veniseră acolo așteptând un miracol ceresc (aceasta ar fi fost promisiunea din penultima apariție) –  deci nu ar fi implauzibil ca acestor oameni să li se fi părut că văd soarele mișcându-se și devenind multicolor, ca  orice om care privește soarele în mod îndelungat și care, în plus, ar mai putea și să aștepte ca ceva miraculos să se întâmple pe cer.  

Deci, ca și în restul istoriei creștinismului, nici aici nu a avut loc o Revelație publică, istorică, vizibilă de la un capăt la altul al pământului, care să își ofere sieși o credibilitate instantanee, imposibil de tăgăduit. Pariul credinței este solicitat și aici, iar hotarele îndoielii nu sunt trecute niciodată. Nu s-a convertit întreaga Portugalie după miracolul soarelui. Nu s-au convertit nici măcar toți cei care au fost de față. Suntem încă în acest eon căzut, în acest veac în care lumina și întunericul sunt îngemănate, iar forța fragmentării, a slăbiciunii gândirii apasă asupra tuturor. Fatima nu e în niciun sens „mai mult” decât Evanghelia. Nu demonstrează nimic, așa cum s-ar aștepta un om al experimentelor și al microscopului. Fatima, în schimb, ca și Evanghelia, invită la reflecție, examinare interioară, rugăciune. Arată ceva dar și ascunde; orientează, dar și dezorientează, scoțându-te de pe calea bătătorită a vechilor certitudini. Pentru un om al îndoielii, Fatima enervează și plictisește. Pentru unul al credinței, confirmă și întărește.

Și ce ne mai spune acest uriaș fenomen din 1917, îmbrăcat însă, deloc paradoxal, în atât de multă discreție? Că Maria ne iubește atât de mult, încât o doare. Dar până și această iubire a ei este nimic pe lângă cea a Cerului, cel care lasă să curgă, ca atunci în 13 octombrie, ploaie de lacrimi, ploaie de binecuvântări peste o omenire care îl caută atât de nătângă și atât de buimacă.

Pr. Alin Vara