Duminica a 3-a după Paşti – Marcu 15,43-16,8

Textul biblic
⁴³A venit Iosíf din Arimatéea, membru respectat în Sinédriu, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, a îndrăznit să intre la Pilát şi să ceară trupul lui Isus. ⁴⁴Pilát s-a mirat că murise deja şi, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă a murit de mult. ⁴⁵Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosíf trupul. ⁴⁶[Iosíf], cumpărând un giulgiu, a luat jos [trupul], l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt. ⁴⁷Iar Maria Magdaléna şi Maria, [mama] lui Ióses, priveau unde l-au pus.¹După ce a trecut sâmbăta, Maria Magdaléna, Maria, mama lui Iacób, şi Salomé au cumpărat miresme ca să vină şi să-l ungă. ²Şi, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au ajuns la mormânt când soarele [abia] răsărise ³şi ziceau una către alta: „Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?”. ⁴Dar privind, au observat că piatra fusese rostogolită, deşi era foarte mare. ⁵Intrând în mormânt, au văzut un tânăr aşezat la dreapta, îmbrăcat cu o haină lungă, albă, şi au fost cuprinse de spaimă. ⁶Dar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarinéanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici! Iată locul în care îl puseseră! ⁷Dar mergeţi şi spuneţi discipolilor lui şi lui Petru că el merge înaintea voastră în Galiléea. Acolo îl veţi vedea după cum v-a spus”. ⁸Ieşind, au fugit de la mormânt, căci tremurau de spaimă şi de uimire. Şi nu au spus nimănui, pentru că se temeau.

Meditaţie
Isus a murit cu adevărat, a trecut prin experienţa dură, amară şi crudă a morţii, l-a cuprins moartea cea întunecată. Chipul omenesc al lui Dumnezeu, desfigurat de atâta suferinţă, e învăluit în tăcerea morţii. Soarele a apus şi s-a aşternut noaptea. Simţim deja gerul şi frigul pătrunzând oasele noastre. Dacă cel care s-a revelat pe cruce ca Fiul lui Dumnezeu zace acum mort, am putea, pe bună dreptate, să vorbim despre moartea lui Dumnezeu în acea formă de exteriorizare care e Isus. Însă dacă îl cunoaştem şi îl întâlnim cu adevărat pe Dumnezeu doar în Isus, iar acum rămânem fără Isus, rămânem, oare, fără Dumnezeu? Şi-a ascuns Dumnezeu faţa sa de la noi? «Trezeşte-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-te, nu ne respinge la nesfârşit! Pentru ce îţi ascunzi faţa? Pentru ce uiţi de umilirea şi de oprimarea noastră?» (Psalmi 44,24-25).

Trebuie să luăm cu adevărat în serios strigătul ce a răsunat în urmă cu un secol – «Dumnezeu a murit!» (F. Nietzsche) – pentru că acest lucru implică cultura, acţiunea şi viaţa oamenilor din timpul nostru. Omul de azi trăieşte drama «morţii lui Dumnezeu». Această dramă nu arată cu adevărat moartea lui Dumnezeu în istorie, ar fi absurd să susţinem că Dumnezeu se retrage şi moare pentru ca omul să poată trăi. Exprimă, însă, sensul conţinut în evenimentul istoric al umilinţei lui Isus mort care, desprins de viaţă, nu mai aparţine lumii. De aceea, «moartea lui Dumnezeu» arată, mai întâi de toate, experienţa absenţei, a golului şi a îndepărtării lui Dumnezeu trăită în inimile noastre, iar experienţa întunecimii, a lipsurilor, a tăcerii sau chiar a neputinţei lui Dumnezeu e trăită de toţi oamenii din timpul nostru. Dumnezeu a devenit pentru noi o realitate ambiguă, ni se pare că orice cuvânt pe care i-l adresăm sfârşeşte într-un neant necunoscut şi fără ecou. Dacă suntem mai atenţi, ne dăm seama că nu Dumnezeu a murit, ci a murit un simplu idol, dumnezeul care scuză şi bun la toate, dumnezeul consolării facile şi infantile în lupta cu duritatea vieţii, adică proiecţia dorinţelor şi nevoilor noastre.

Nimeni nu e în stare să învie pe cineva din morţi, doar Dumnezeu o poate face. De aceea, Domnul, intrând în moarte, se apleacă asupra omenirii trecute din viaţă şi le face cunoscută celor morţi vestea mântuirii. Dumnezeu se îngrijeşte şi de cei morţi, ne e aproape şi în moarte. De acum, morţii se pot odihni în pace aşteptând, asemenea lui Hristos în mormânt, plinătatea vieţii. O mulţime nenumărată, în fruntea căreia se află «primul-născut dintre cei morţi», aşteaptă învierea. Şi femeile mironosiţe privesc curioase spre mormântul lui Isus şi aşteaptă încrezătoare, pentru că în mormântul lui Isus freamătă deja speranţa învierii. Misterul Sâmbetei Mari reprezintă experienţa credinciosului şi a omului timpului nostru, care trăieşte între cruce şi înviere. Nu e nici plină-noapte, nici plină-zi, ci e noaptea de ajun, sunt zorii ce lasă să se întrevadă o viaţă nouă şi o lume nouă.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Marco
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA