Textul biblic
17 Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu care are un duh mut. 18 Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor tăi să-l alunge, dar nu au putut”. 19 Atunci el le-a răspuns: „O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la mine!” 20 L-au adus la el şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume. 21 [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: „De cât timp se întâmplă aceasta?” El i-a zis: „Din copilărie. 22 De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!” 23 Isus i-a spus: „«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede”. 24 Tatăl copilului a strigat îndată: „Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!” 25 Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: „Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el”. 26 Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. 27 Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare. 28 După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: „De ce noi nu am putut să-l alungăm?” 29 El le-a spus: „Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune”. 30 Plecând de acolo, au trecut prin Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, 31 căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. 32 Ei, însă, nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe. 

Meditație
Isus coboară de pe muntele Schimbării la Față cu cei trei și-i întâlnește pe ceilalți nouă ucenici, care au rămas în vale și discutau între ei despre ce înseamnă „a învia din morți”. Deoarece nu înțelegeau, continuă să discute spunând că mai înainte trebuia să vină Ilie, ca să elimine răul și doar apoi va fi învierea. Isus le răspunde: problema nu e că trebuie să vină Ilie, ci „ați înțeles că Fiul omului trebuie să pătimească mult și să fie disprețuit?” Adică: „Reușiți să înțelegeți misterul crucii Fiului omului?” Pentru a înțelege istoria și problema răului, trebuie să înțelegem mai întâi crucea lui Cristos. Ajungând la poalele muntelui avem o scenă obișnuită, care este cea a Bisericii, a comunității creștine: Isus lipsește, la fel cum și pentru noi de multe ori ni se pare că Isus e absent – e pe munte – și în vale se află cei 9 discipoli care încearcă să facă ceea ce a făcut Isus, adică să biruie răul scoțându-l pe diavol din cel îndrăcit și nu reușesc. Și aici ajungem la întrebarea: „Cum putem birui răul?”, iar răspunsul îl vom găsi doar prin credință, dacă vom înțelege ce înseamnă crucea lui Cristos.

Aceasta problemă a discipolilor care nu reușesc să biruiască răul e și e problema noastră, în absența lui Isus. Și acest rău e descris ca fiind „spirit mut”. Mutul e cel care nu comunică, care nu-și poate folosi cuvântul. A nu comunica, a nu intra în relație, este răul fundamental al omului. De ce e mut? Pentru că e posedat, e stăpânit de un cuvânt mincinos. Și este „aruncat la pământ”, face spume, scrâșnește din dinți, rămâne țeapăn. Acest fiu e ca o marionetă în mâinile răului și reprezintă condiția umană a celui care este stăpânit de rău: nu mai este el însuși, experimentează răul și atât. Acest rău l-a izolat și nu mai comunică deloc. Fiul reprezintă nevoia pe care toți o avem. De cealaltă parte tatăl, care reprezintă dorința de a ieși din rău, rugăciunea și credința. Și în noi mereu conviețuiesc tatăl și fiul. Sunt două persoane pentru a ne arăta în fiu răul de care trebuie să ne vindecăm, și în tată drumul care trebuie făcut pentru a ne vindeca.

Și Isus pune un diagnostic pentru rău, răspunzând: „Generație necredincioasă”. Acesta e răul! Ce înseamnă să fim necredincioși? Înseamnă a nu auzi Cuvântul care ne face fii, a nu cunoaște propriul nostru adevăr. Nu ne putem exprima, suntem muți și deci trăim exact opusul a ceea ce suntem, adică trăim stăpâniți, aruncați la pământ, strângând dinții, făcând spume până la a muri. Problema pericopei este una a credinței. Noi care cuvânt îl ascultăm? Ascultăm Cuvântul Domnului, care ne spune că suntem fii, că suntem iubiți și trăim din această iubire chiar și-n dificultățile pe care le întâlnim, și acest fapt ne permite să trăim bine viața, indiferent de dificultățile pe care le întâlnim? Dificultățile le-a întâlnit și Domnul și ele sunt misterul Domnului (ne referim la victoria Sa asupra răului prin încrederea în Tatăl). Sau ascultăm alte cuvinte? Problema noastră e că suntem surzi și muți înaintea Cuvântului care ne face ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu. Isus spune: „Până când voi mai fi cu voi? Eu repede voi pleca și atunci cum veți face fără Mine, dacă nu aveți credință?” Acest lucru înseamnă: credința voastră este cea care biruie răul!

Începutul credinței e dat de nevoia de ajutor în lupta noastră cu răul. Când avem nevoie, alergăm la mama, când avem nevoie, alergăm la Dumnezeu, nevoia este locul comuniunii între noi și cu Domnul. Mila în schimb e calitatea fundamentală a lui Dumnezeu, care – înaintea mizeriei și a răului – în loc să se retragă, se apropie. Și cine iubește intervine când vede că un altul se simte rău. Domnul nu aruncă omul pentru că se simte rău sau pentru că face răul, sau pentru că e rău, ci simte compasiune. Atunci când experimentăm răul, noi imediat îl învinuim într-un fel pe Domnul. Răul ne face să ne îndoim de Domnul: ori nu vrei, ori nu poți, ori ești rău, ori nu ești capabil, ce fel de Dumnezeu ești? De multe ori, credința noastră e suficientă atunci când nu există nicio problemă și ni se întâmplă să fim destul de virtuoși atunci când ne simțim bine. Însă, dacă ne răcim puțin, ne dăm seama că virtutea noastră era numai buna noastră sănătate. În încercare însă, apare întreaga noastră slăbiciune, faptul că ne îndoim de noi, de alții, de Domnul, de relații. Răul este încercarea, proba noastră și e punerea la încercare a lui Dumnezeu. Dacă credința nu intră în rău, nu e credință, dacă nu intră în moarte, nu e credință. Credința ne dă aceeași putință (capacitate) a lui Dumnezeu, încrederea în Domnul ne dă puterea lui Dumnezeu. Deci, problema nu este dacă poate El, ci dacă noi avem credință. Așadar, adevărata minune e cea a credinței, pentru că acest soi de demoni pot fi biruiți doar prin rugăciune, prin acea rugăciune care cere credința.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Marco
adaptare: pr. Răzvan Iacob VASILE