„Alexandru Buzalic, nascut în anul 1969 în Constanta. Studii de teologie la Departamentul Institutului Pontifical din Varsovia, Universitatea Babes-Bolyai si Universitatea din Bucuresti. Hirotonit diacon (1999) si preot (2001) prin punerea mâinilor PS Virgil Bercea, încardinat în Eparhia de Oradea-Mare. Din anul 1996 preda la Institutul Teologic de grad universitar din Oradea, apoi în cadrul Departamentului Oradea al Facultatii de Teologie greco-catolica din cadrul Babes-Bolyai. Actualmente lector universitar. Coautor: împreuna cu Anca Buzalic Psihologia religiei (1999, editia a doua revizuita 2007), cu Ioan Abadi Crestinism sau neopagânism (2002) si Itinerar spiritual pentru anul liturgic bizantin – meditatii (2004), coautor si coordonator al lucrarii Tipicul bisericesc. Studiu asupra Tipicului Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice (2007). Autorul manualelor scolare pentru Liceele Teologice greco-catolice: Marturisirea de credinta (2003) si Sacramente si sacramentalii (2003). Traduceri din limba germana si italiana: Renzo Lavatori – Spiritul Sfânt, darul Tatalui si al Fiului. Studiu asupra identitatii Spiritului Sfânt ca dar (2006), Ernst Christof Suttner – Schismele: ceea ce separa si ceea ce nu separa de Biserica (2006), Renzo Lavatori – Unul–nascut din Tatal. Isus în misterul filiatiei Sale (2008), Renzo Lavatori – Dumnezeu si Omul – O întâlnire mântuitoare. Revelatie si credinta (2009), Renzo Lavatori – Îngerii (2010). Carti de prim autor: Teologia Transcendentala – Prospectiva în gândirea lui Karl Rahner (2003), Theos. Despre Dumnezeu (2005), Ekklesia. Din problematica ecleziologiei contemporane (2005), De trinitate. Din problematica teologiei trinitare (2010), Demonologia crestina. Revelatie, traditie si ratiune (2010). Numeroase articole publicate în reviste de specialitate din tara si strainatate.

Cristian Badilita: Draga Alexandru, esti preot greco-catolic, specialist în dogmatica si ecleziologie, predai la Facultatea de Teologie greco-catolica din Oradea, însa locuiesti o parte din an în Franta. Ai facut o parte din studii în Polonia, la Varsovia, fiind unul din teologii români care vorbeste nu doar câteva limbi din vestul Europei, ci si din estul ei. Te-as ruga sa demaram discutia noastra cu o scurta autobiografie teologico-formativa, daca vrei.

Alexandru Buzalic: Am „cochetat” cu ideea preotiei înca din copilarie, chiar daca în regimul trecut acest lucru, si mai ales în contextul particular al situatiei mele, mi se parea un ideal greu, daca nu imposibil de atins. Tatal meu era militar de cariera si poate ca as fi urmat aceasta cale, a marinei militare, daca nu ar fi fost contextul unei familii mixte. Mama este nascuta în Austria, ceea ce, în optica regimului trecut, mi-ar fi împiedicat orice perspectiva de viitor în armata. Dar nici nu puteam sa studiez teologia, singurul lucru care i-ar fi lipsit tatalui meu ca sa fie trecut în rezerva înainte de vreme, mai ales ca a fost printre putinii militari nemembri de partid… Însa faptul ca m-am nascut într-o familie mixta (tatal ortodox, mama romano-catolica), ca unul dintre strabunicii mei a fost preot ortodox în Cernauti (însa în familie au fost si preoti romano-catolici), dar si ca vacantele scolare le-am petrecut în cosmopolita Bucovina, la poalele Obcinei Mari, este un dar deosebit, deoarece am iubit deopotriva spiritualitatea rasariteana si latina, am fost atras de spatiul liturgic bizantin, dar si de acordurile de orga care însotesc liturghiile romane, eu însumi fiind prin descendenta rezultatul întâlnirii Orientului cu Occidentul. Acum, dupa atâtia ani, pot sa spun ca m-am nascut „greco-catolic”, cel putin înteleg si traiesc unitatea Bisericii ca pe ceva firesc.

Teologia când ai descoperit-o, si cum: gratie unor framântari psihologice, prin lecturi?

Nu te poti apropia de Dumnezeu în „criza”! Nici daca esti mistuit de framântari… cu atât mai mult o „experienta livreasca” nu te poate conduce spre Dumnezeu. Este o chemare! Apropierea de teologie a fost treptata, în afara lecturii Bibliei si a predicilor ascultate în biserica, m-am apropiat critic de studiul religiilor, petrecând destul timp în sala de lectura a bibliotecii din Constanta, unde citeam cartile lui Mircea Eliade si lucrari de filozofie. De aceea, dupa ce am tatonat diferite cai posibile, abia dupa 1989 am putut sa studiez teologia, prilej de a ma lasa din nou calauzit de Dumnezeu. Dupa Revolutie, Institutul Teologic romano-catolic de la Iasi era deja asaltat de tineri, mai ales ca „m-am trezit” destul de târziu. În toamna, nici portile Ordinului franciscan nu erau deschise, deoarece casa de noviciat atunci improvizata era deja suprapopulata. Dar o poarta închisa înseamna si un „semn” ca trebuie sa pornesti pe alta cale.

Erai botezat romano-catolic?

Nu, am primit Sfântul Botez într-o biserica ortodoxa, în orasul Mangalia. Însa am început sa frecventez în mod regulat biserica în parohiile romano-catolice din Constanta si în orasul Gura Humorului, deoarece conform „traditiei” familiei se respectau atât sarbatorile dupa calendarul ortodox, cât si cel romano-catolic. În bisericile ortodoxe am simtit „misterul” si invitatia spre a privi înspre lumea de dincolo prin icoane si simbolismul iconografic, în bisericile romano-catolice am putut sa ma apropii de aspectul inteligibil al credintei, astfel încât am trait apofaticul si catafaticul în acelasi timp. În viata mea un punct crucial a fost întâlnirea cu parintele Martin Bursuc, un preot care a studiat teologia la Iasi, hirotonit preot greco-catolic, apoi, dupa 1948 reîntors în Dieceza de Iasi, la ora actuala trecut la Domnul, m-a dirijat spre Biserica greco-catolica, punându-ma în legatura cu Ordinul Sfântului Vasile cel Mare prin parintele ieromonah Silvestru Augustin Prundus.
L-am cunoscut bine pe parintele Prundus, la Cluj, îl ultimii ani ai comunismului. Împreuna cu prietenul Cristian Ariesanu mergeam uneori la slujbele de duminica din cripta amenajata în casa parintelui. Slujbele greco-catolice erau, bineînteles, ilegale, dar cripta era mereu plina. Parintele citea cursiv latineste, avea o memorie fabuloasa, dar ce m-a impresionat foarte mult a fost respectul cu care vorbea despre Staniloae, desi acesta publicase o carte neloaiala despre Biserica greco-catolica. Te-as ruga sa evoci câteva amintiri cu parintele Prundus, un om si un teolog extraordinar pe care l-a avut poporul român în secolul XX si despre care, din pacate, nu se vorbeste.
Parintele Prundus are meritul de a fi adunat în jurul sau multe vocatii, a avut harul de a deschide sufletele si de a le calauzi spre slujirea lui Dumnezeu. Parintele Prundus a fost o personalitate a Bisericii si un reprezentant de seama al intelectualitatii clujene, care nu numai ca a jucat un rol activ în timpul persecutiilor, dar a trait întreaga sa viata în rugaciune si studiu, fiind în egala masura un „marturisitor” al credintei (a îndurat 11 ani si jumatate de detentie si munca fortata) si un erudit om de cultura. L-am cunoscut în anul 1990, când parintele ieromonah a fost sufletul renasterii vietii eparhiale oficiale si a reorganizarii vietii monastice în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare. Parintele mi-a calauzit primii pasi în viata de manastire, „chilia” în care-si ducea viata în obstea improvizata pe strada Gheorghe Lazar nr. 20, plina de carti, fiind locul unde ne întâmpina pe noi, novicii, dar si pe toti cei care îi cereau sfatul sau pur si simplu veneau sa petreaca putin timp alaturi de dânsul, deoarece acolo gaseam întotdeauna un cuvânt de întelepciune si pentru suflet… Am ascultat o parte din marturiile vietii sale pe care le depana din când în când, îmi amintesc de proiectele parintelui, de sperantele, bucuriile si dezamagirile sale.

El te-a îndrumat spre Polonia?

Da, el a decis sa plec în Varsovia împreuna cu prietenul si colegul meu de noviciat, parintele Ioan Abadi, în Polonia aflându-se atunci alti câtiva frati din România pentru noviciat si studii. Am pornit spre Varsovia cu sentimentul ca pasesc pe un teren necunoscut care trebuia explorat si, într-adevar, faceam primii pasi înspre profunzimile spiritului. Acolo am întâlnit o comunitate de tineri din Polonia, Slovacia, fosta Iugoslavie, România si Ucraina, toti uniti prin studiu si viata spirituala. Cuvintele Parintelui Martin m-au urmarit de-a lungul timpului: „caile lui Dumnezeu sunt necunoscute !”. Într-adevar, dupa ce am cunoscut efervescenta iesirii la lumina a Bisericii greco-catolice, organizarea provinciei monastice bazilitane române, paseam mai departe pe calea formarii. Varsovia a însemnat pentru mine experienta vietii monastice, contactul cu lumea filozofiei si teologiei catolice poloneze si universale, este perioada în care am putut sa ma dedic studiului si rugaciunii, sa traiesc anul liturgic bizantin dupa ritmul celebrarilor zilnice si al glasurilor bisericesti, în melodiile si psalmodierea specifice Bisericii Ucrainene, greco-catolice. Am urmat cursuri de filozofie si teologie la „Departamentul Pontifical din Varsovia – sectia Sf. Ioan Botezatorul” (Papieski Wydzial Teologiczny w Warszawie – Sekcja sw. Jana Chrzciciela), perioada studiilor petrecând-o între cursuri, studiu personal si viata de manastire. Apoi s-a produs o turnura în viata mea, când am parasit manastirea pentru a-mi continua activitatea în Eparhie. A fost o hotarâre personala. Însa formarea mea spirituala, liturgica si teologica o datorez Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, ceea ce am trait în mijlocul fratilor, ceea ce am experimentat prin viata ascetica, scoala vietii ecleziale si a slujirii le-am învatat în manastire, ca novice si „frate” cu voturi simple/temporare (nu am facut profesia solemna, echivalentul consacrarii în viata monahala). Si acum ma simt alaturi de fostii mei colegi si ma bucur sa îi pot reîntâlni. Nu pot sa uit faptul ca, întors în tara, am fost îndrumat „în virtutea ascultarii” de parintele Prundus spre Oradea unde am fost primit de Preasfintitul Vasile Hossu, parintele ieromonah spunându-mi ca „Ordinul a dat Bisericii fie calugari buni, fie preoti si profesori”, astfel încât am fost încardinat în Eparhia de Oradea Mare.

Acum esti casatorit, ai un copil, ai o „cariera” de profesor. Regreti mânastirea? Ce ti-a ramas din experienta monahala?

Traiesc nostalgia timpului petrecut acolo deoarece a fost o experienta de neuitat si mai ales a fost singurul moment în care am putut sa explorez profunzimi greu de abordat, asa cum spunea si Karl Rahner, daca ramâi pe „tarmul” vietii profane atunci când ai în fata un ocean nesfârsit. Atunci am „trait” cu o alta intensitate si „stiu” ca întâlnirea dintre om si Dumnezeu se petrece dincolo de cuvinte, chiar si pentru un învatacel care face primii pasi în ascetica crestina, asa cum am fost eu. Întors în „lume”, am adus cu mine ceea ce am acumulat în anii de formare spirituala. Idealurile monastice legate de studiu, munca, ascultare si slujire au un alt ecou în „mijlocul lumii”, dar acesta este si fermentul necesar pentru formarea tinerilor, fie pentru viata, fie în slujirea preoteasca. Cred ca viata de manastire mi-a adus o anumita întelegere a realitatii lumii, m-a învatat ce anume înseamna a merge înainte în ciuda oricaror piedici aparente, si, vazând modul în care colegii mei preoti înteleg slujirea preoteasca, cred ca sunt înca marcat de ascultarea tipic monastica, deoarece caut sa accept orice mi se cere ca o datorie… Dar aceasta nu înseamna ca nu cunosc ispitele îndoielii, a judecatii temerare, ca nu am experienta momentelor de cadere, toate însa pot fi depasite cu efort si perseverenta. Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante lectii de viata oferite de manastire: sa crezi, sa speri si sa iubesti chiar si împotriva ratiunii.

Dupa ce te-ai întors în România ce s-a întâmplat?

Întors în România, parcursul a fost liniar si simplu: recunoasterea studiilor în tara, obtinerea unor diplome (în cadrul Universitatii Babes-Bolyai si a Universitatii din Bucuresti), activitatea didactica în cadrul Institutului Teologic, ulterior al Facultatii de Teologie din Oradea, dar si a Liceului greco-catolic. A urmat, prin punerea mâinilor Preasfintiei Sale Virgil Bercea, hirotonirea în treapta diaconatului, apoi a preotiei, familia, copilul… La ora actuala pot spune ca îmi împart viata între slujirea la altar, familie si catedra.

Cum se prezinta teologia catolica poloneza în raport cu, pe de o parte, cea româneasca, pe de alta parte, cea occidentala? Toti polonezii teologi pe care i-am întâlnit eu fie aveau aplecari teocratico-talibane, fie criticau teribil si fara discernamânt Occidentul „decazut”. În plus, am simtit mereu un anumit complex de superioritate bazat nu doar pe „radacinile crestine” ale Poloniei, dar mai ales pe faptul ca penultimul Papa era un polonez. Cum te-ai simtit tu personal în Polonia?

Polonia are în spate o istorie bogata, din pacate efervescenta intelectuala a polonezilor este putin cunoscuta în România, în primul rând datorita barierei limbii. Complexul de superioritate este specific marilor natiuni care au jucat un rol important în istoria Europei si a lumii, la un moment dat, de aceea îl întâlnim la americani, englezi, germani si francezi… În plus, patriotismul polonez este exemplar. Ori de câte ori tara le-a fost destramata, prin credinta si „iubire de patrie” au renascut, „miracolul de la Jasna Góra” din Czestochowa surprins în proza de Henry Sienkiewicz, fiind un astfel de exemplu; dar vorbim nu numai despre rezistenta în fata suedezilor, ci si în timpul destramarii Poloniei si împartirii teritoriilor ei între Rusia, Prusia si Austria din anul 1795, când practic a disparut de pe harta politica a Europei, când pelerinajele de la Jasna Góra (în traducere „Muntele Luminos”) deveneau un simbol al unitatii si un mijloc de lupta împotriva „teroarei istoriei”.
Polonia a intrat în istoria si s-a integrat în cultura Europei înca din timpul misiunilor care crestinau neamurile în Evul Mediu timpuriu, misionarii benedictini întâlnindu-se cu misionarii chirilo-metodieni pe acest teritoriu, apoi prin apartenenta la unitatea Bisericii catolice si prin legaturile de sânge dintre marile dinastii est-sau vest-europene, devenea parte integranta a „lumii civilizate”, un ultim bastion al culturii apusene care se întâlneste cu lumea bizantina slava din Rasarit. Polonezii nu s-au resemnat în fata istoriei, ci au format o diaspora puternica, în timpul celui de-al doilea razboi mondial armata libera poloneza luptând alaturi de trupele aliate atât pe frontul de Vest, cât si în Italia, varsându-si sângele atât la Arnhem, cât si la Monte Cassino (de aceea „abandonarea” Poloniei în mâinile puterii sovietice a fost perceputa ca o dureroasa tradare…). Este o punte de legatura dintre cele doua lumi si spiritualitati europene, bisericile de enorie si catedralele poloneze poarta atât amprenta arhitecturii germanice si latine, cât si a rasaritului crestin, icoanele bizantine-slave stând alaturi de statuile sfintilor, de exemplu icoana Maicii Domnului de la Czestochowa sau Madona de la Cacica, din România. Nu în ultimul rând catolicismul si constiinta unitatii în libertate si spirit dincolo de frontierele politice si de „cortine” ridicate de istorie, au dat tarie intelectualitatii si rezistentei poloneze sa lupte împotriva comunismului, Papa Ioan Paul al II-lea fiind un simbol si o speranta pentru toti cei aflati în sfera de influenta sovietica.

Catolicismul polonez are si anumite ingrediente ortodoxe, cel putin la nivelul ritualului. Oricum, difera de cel apusean, nu?

Biserica catolica în ansamblul ei este „ortodoxa”, marturisind „dreapta credinta”. Însa Polonia are o sensibilitate deosebita si este, alaturi de Ucraina de Vest, o punte de legatura între Apus si Rasarit. Fata de catolicismul apusean, Polonia este „practicanta”, mult mai patrunsa de spiritul valorilor crestine, dar si militanta. Chiar daca printre preotii si teologii polonezi sunt si „talibani” sau „vesnic protestatari”, filozofia si teologia poloneza are o alta trasatura caracteristica: eruditia si universalismul.

Care este ponderea ortodoxiei în Polonia? Cum e privita Biserica ortodoxa din Polonia?

Credinciosii de rit bizantin-slav de pe teritoriul Poloniei au fost revendicati de Moscova începând cu secolul al XVI-lea, fiind întotdeauna subordonati canonic Patriarhului din acest centru eclezial. În general a fost Biserica specifica minoritatilor lituaniene, ruse si bieloruse, în timp ce rutenii si ucrainenii au fost greco-catolici dupa Unirea de la Brest (1596). Din punct de vedere liturgic nu exista nici o diferenta între „uniti” si „neuniti”, având o istorie comuna, aceleasi probleme legate de pastorirea unor credinciosi apartinând unor minoritati etnice, utilizând si la ora actuala slavona bisericeasca în cult. În contextul evolutiei specifice începutului secolului XX, se înfiinta din punct de vedere canonic Mitropolia ortodoxa a Varsoviei; aceasta cerea în scurt timp dreptul de a fi o autocefalie, cerere refuzata de Moscova. Acest deziderat s-a întâmplat mai târziu, în contextul politic al regimului sovietic care dorea desfiintarea institutiilor ecleziale greco-catolice: în anul 1948 Moscova recunostea autocefalia Mitropoliei ortodoxe a Varsoviei, cunoscuta si ca Biserica Rusa (moscovita), mai ales ca greco-catolicii au cautat sa-si pastreze identitatea prin rit si limba liturgica, mai ales ca imediat dupa razboi, ucrainenii fusesera supusi unui proces de deportare în masa, pentru a-si pierde identitatea, dar si ca represalii pentru faptul ca au existat regimente de infanterie ucrainene în cadrul armatei germane, care luptau pentru eliberarea Ucrainei de sub autoritatea Uniunii Sovietice. Însa, ironia sortii, deportati în Prusia Orientala, dupa razboi depopulata de germani, si-au înfiintat parohii greco-catolice cu ajutorul ieromonahilor bazilieni, cei care au avut dreptul legal sa existe în timpul persecutiilor, alaturi de toate Ordinele calugaresti. În cele din urma apele s-au limpezit: ucrainenii si „rutenii” au ramas „uniti” în timp ce celelalte etnii care-si marturisesc credinta în ritul greco-bizantin slav, apartin acestei institutii canonice aparuta în anul 1948. Mitropolia ortodoxa a Varsoviei este la ora actuala o Biserica autocefala care s-a desprins din siajul Moscovei, minoritara, care pastoreste etnicii rusi si bielorusi de pe teritoriul Poloniei.

Ai putea schita, din mers, o istorie a teologiei poloneze?

Mai întâi de toate vorbim despre continuitate si traditie. Filozofii si teologii polonezi au fost activi în toate timpurile. Cracovia si Lublinul se numara printre primele Universitati europene, de aceea si publicatiile de specialitate au o traditie îndelungata, fiind interconectata la preocuparile stiintifice ale omenirii: Nicolaus Kopernik a fost polonez… Cel mai important moment istoric pentru gândirea filozofica poloneza recenta îl reprezinta „scoala de la Lwow” care marcheaza si Varsovia, miscare ce va conduce, începând cu sfârsitul sec. al XIX-lea, la dezvoltarea unei metodologii analitice specifice, un fel de meta-filozofie în care regasim notiunile de „idee”, „fiinta” si „adevar”. Acest curent analitic, care nu a cazut în extremele pozitivismului sau neo-pozitivismului Cercului Vienez, a dat lumii creatiile lui Tadeusz Kotarbinski (1886-1981), Kazimierz Ajdukiewicz (1890-1963), Jan Lukasiewicz (1878- 1956), recunoscuti mai ales pentru dezvoltarea logicii, sau ale lui Wladyslaw Tatarkiewicz (1886-1980) recunoscut mai ales pentru volumele sale de istoria filozofiei, sinteze la care apelez si eu atunci când am nevoie de anumite date privind un autor sau o anumita epoca.
Pe de alta parte, avem filozofii si teologii din sânul Bisericii, un centru de referinta fiind Universitatea catolica din Lublin, care aplica aceeasi metodologie analitica în dezvoltarea metafizicii, gnoseologiei, cosmologiei filozofice, antropologiei si eticii, formând un fel de „neotomism” într-un limbaj accesibil filozofiei contemporane si în dialog cu toate orientarile actuale, de la fenomenologia lui Roman Ingarden (1893-1970) si limbajul heideggerian la dialogul cu stiintele pozitive.

Care sunt cei mai importanti teologi si filozofi catolici polonezi? Nu ar merita oare tradusi, macar selectiv, în româneste?

Mieczyslaw Gogacz, dominicanii Mieczyslaw Albert Krapiec (1921-2008), fondatorul scolii filozofice din Lublin si Józef Maria Bochenski (1902, decedat în Fribourg în anul 1995), precum si, bineînteles, pe Karol Wojtyla (1920-2005), a carui etica filozofica este genial expusa în lucrarea Persoana si actiune – Osoba i czyn, ideea actiunii tipic umane caracterizate de responsabilitate fiind prezenta atât în lucrarea Iubire si responsabilitate, cât si în toate documentele pontificale emise în perioada în care a condus Biserica. Cred ca lucrarile parintelui Krapiec ar trebui traduse, mai ales tratatul de antropologie Ja czlowiek – „Eu omul”, dar si tratatul de etica a fostului papa, mai sus amintit. De altfel, o parte din lucrarile lui Karol Wojtyla sunt accesibile cititorului român, parintele iezuit Tadeusz Rostworowski fiind unul dintre teologii care au facilitat deja cunoasterea gândirii filozofice a fostului suveran pontif.

Ce profesori deosebiti ai avut la Varsovia? În ce masura ai fost marcat de metodele sau felul lor de a fi?

Am avut sansa sa am profesori de o eruditie deosebita, daca ma gândesc numai la parintele profesor Marek Starowieyski, care m-a initiat în limba greaca si în patrologie, fiind cel care a tradus în limba polona, sau a coordonat, volume dedicate domeniului sau literatura apocrifa crestina, dar si mai tânarul profesor biblic, parintele Krzysztof Bardski, care „jongla” cu mai multe limbi moarte, fiind, în perioada sa de formare, un activ participant la misiunile de arheologie biblica din Tara Sfânta, dar si la cercetarile de „descifrare” a manuscriselor grecesti, siriace sau copte… În afara profesorilor de metafizica si teodicee (parintele Marek Kiliszek) sau de antropologie si etica (Ryszard Mon), ambii proverbiali printre alumnii care „se chinuiau” sa-si asume principalele notiuni de filozofie, nu întotdeauna un demers usor de facut când ajungeau la „re” si reexaminari, cel mai mult am fost impresionat de parintele profesor Mieczyslaw Lubanski, cel care, în afara cursurilor de logica si epistemologie, prin filozofia naturii si problematicele cosmologiei mi-a deschis calea întelegerii juste a relatiei dintre stiintele pozitive, teoriile astrofizicii (precum modelul Big Bang-ului sau al evolutionismului) si metafizica, teodicee sau teologie. „Polonia” mi-a marcat parcursul formativ, mi-a deschis drumul spre filozofia europeana si mai ales m-a format în spiritul teologiei post-conciliare. Tot „Polonia” m-a învatat sa privesc deasupra conditionarilor istorice, sa am o privire globala asupra realitatilor lumii, m-a format ca filozof si teolog, mi-a aratat ce înseamna întelegerea, cunoasterea reciproca si respectul fata de spiritualitatea ortodoxa, mai ales cea a lumii slave, m-a introdus în specificul vietii monastice si al pastoratiei comunitatilor greco-catolice ucrainene, astfel încât am plecat de acolo cu sentimentul ca am lasat în urma o etapa importanta din viata mea. Acolo m-am maturizat pe plan personal, spiritual si profesional: datorita „Poloniei” am putut sa predau cursuri de teologie si sa „înteleg” teologia contemporana.