La o zi după marea sărbătoare a sfințirii noii biserici din Calea Mare, inimile noastre sunt încă pline de recunoștință. Celebrarea de duminică, 14 iunie 2026, va rămâne înscrisă în istoria acestei comunități ca una dintre cele mai frumoase și mai emoționante pagini ale sale. A fost ziua în care s-a binecuvântat noul lăcaș de cult cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, același hram pe care l-a avut și prima biserică a parohiei. A fost ziua în care aproape un secol de istorie s-a întâlnit într-un singur moment de har.

  Providența lui Dumnezeu a rânduit ca această celebrare să fie legată de o altă aniversare plină de semnificație. Exact cu nouăzeci de ani înainte, la aceeași dată de 14 iunie (1936), era sfințit Sanctuarul Sfântului Anton din Drăgești, ctitorie a fraților franciscani. Parcă Dumnezeu a dorit să unească prin aceeași zi două momente ale aceleiași istorii de credință, pentru a ne aminti că harul Său lucrează peste generații și că niciun bine făcut pentru Dumnezeu nu se pierde.

     Povestea acestei comunități începe în anul 1930. Un copil de zece ani fugea de la biserica din sat. Nu fugea din lipsă de credință. Alerga pentru a-l asculta pe călugărul franciscan Ion Gârleanu. Cuvintele acelui călugăr au aprins în sufletul copilului o lumină care nu s-a mai stins niciodată.

   În acei ani, părintele Ion Gârleanu a venit în Calea Mare pentru a întemeia o nouă comunitate greco-catolică. Nu avea biserică. Nu avea casă parohială. Avea însă credință și oameni care au înțeles lucrarea lui Dumnezeu. Mai întâi a fost primit în casa familiei Pintea. Acolo au avut loc primele întâlniri, primele rugăciuni și primele momente din viața unei comunități care începea să se nască. Casa familiei Pintea a devenit astfel primul adăpost al parohiei aflate la început de drum.

  Mai târziu, familia Brânzaș a oferit terenul pe care avea să fie ridicată prima biserică a comunității. Prin generozitatea acestor familii și prin munca credincioșilor, visul a început să prindă contur. După plecarea părintelui Gârleanu, lucrarea a fost continuată de părintele Ladan, care a finalizat construcția bisericii.

  Acea biserică a primit hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Astăzi, după aproape un secol, noua biserică poartă același hram. Același sfânt ocrotitor veghează asupra acestei comunități. Aceeași credință continuă să lumineze drumul credincioșilor.

  În anul 1932 s-a născut tanti Nuța, primul copil botezat în parohia întemeiată de părintele Ion Gârleanu. La celebrarea de duminică, 14 iunie, ea a fost prezentă în mijlocul comunității. La peste nouăzeci de ani de viață, a devenit una dintre cele mai emoționante prezențe ale acestei zile. Primul copil botezat în parohie a fost martor și la sfințirea noii biserici. Ea a văzut începuturile, a cunoscut prima biserică, a trăit anii persecuției, a văzut renașterea Bisericii Greco-Catolice și a văzut acum împlinirea unui vis purtat de generații întregi. Prin prezența ei, începutul și prezentul s-au întâlnit într-o singură mărturie vie.

  Anii au trecut. Copilul care alerga să-l asculte pe părintele Gârleanu a crescut. S-a format în spiritul franciscan al rugăciunii, al simplității și al iubirii față de Dumnezeu. Îi plăcea să cânte în strană și să aducă laudă lui Dumnezeu. Credința a devenit centrul vieții sale.

  A venit însă anul 1948. Biserica Greco-Catolică a fost interzisă. Biserica ridicată prin osteneala părinților Gârleanu și Ladan a fost luată din posesia comunității care o construise. Au trecut decenii. Regimurile s-au schimbat. Generațiile s-au schimbat. Însă până astăzi biserica ridicată de părintele Gârleanu și finalizată de părintele Ladan nu a fost retrocedată și continuă să fie folosită de comunitatea ortodoxă.

  Aceasta a fost una dintre marile suferințe ale comunității greco-catolice din Calea Mare. Totuși, credința nu a putut fi confiscată. Zidurile puteau fi luate. Clădirile puteau fi ocupate. Însă nimeni nu putea lua credința din inimile oamenilor.

  După anul 1990, Biserica Greco-Catolică a revenit la lumină. Comunitatea din Calea Mare își putea mărturisi din nou identitatea. În acele momente, Baciu Todere a spus cu simplitate și curaj:

 „Eu sunt greco-catolic.” 

Nu au fost doar cuvinte. A fost mărturisirea unei vieți întregi de fidelitate.

  Comunitatea nu avea biserică. Atunci Baciu Todere a făcut un gest care avea să intre pentru totdeauna în istoria acestei parohii. A oferit jumătate din propria sa locuință pentru ca ea să devină biserică. Împreună cu părintele Teodor Dărăban a redeschis parohia. Timp de aproape cincisprezece ani, casa sa a fost biserica comunității. Acolo s-au celebrat Sfintele Liturghii. Acolo au fost botezați copii. Acolo au fost binecuvântate familii. Acolo au fost însoțiți spre Domnul cei plecați dintre noi. Acolo s-a păstrat vie flacăra credinței.

  Au existat și momente grele. Au existat presiuni, amenințări și încercări de intimidare. Dar credința s-a dovedit mai puternică decât frica.

  În anul 1998, părintele Alexandru Ioan Chivari a început demersurile pentru obținerea terenului destinat construirii unei noi biserici. La început s-au oferit cinci sute de metri pătrați. Era prea puțin. Apoi s-au oferit o mie de metri pătrați. Tot insuficient. Comunitatea nu visa doar la o clădire. Visa la viitor. Visa la o biserică, la o casă parohială și la un spațiu care să slujească generațiilor următoare.

  În apropierea acestui loc se află acum și noul cămin cultural . Acesta, deși ideea construirii lui pe acest loc a fost de a împiedica renașterea parohiei, a devenit un sprijin important pentru aceasta. Acolo au loc agapele frățești și întâlnirile comunității cu ocazia diferitelor sărbători și evenimente. Dacă biserica este locul în care comunitatea se adună pentru rugăciune, căminul cultural a devenit locul în care comuniunea continuă în jurul mesei, al dialogului și al bucuriei de a fi împreună.

  În anul 2001 a avut loc un moment care a devenit simbolic pentru întreaga comunitate. Baciu Todere a bătut țărușul în locul unde urma să fie ridicată noua biserică. Pentru mulți era doar un țăruș înfipt în pământ. Pentru Dumnezeu era încununarea unei vieți întregi de fidelitate. Între copilul care fugea să-l asculte pe părintele Gârleanu și omul care bătea țărușul temeliei exista aceeași inimă, aceeași credință, aceeași iubire pentru Biserică și aceeași încredere în Dumnezeu.

  În anul 2005, părintele Alexandru Ioan Chivari a făcut un nou pas important pentru viitorul comunității. A achiziționat clădirea care avea să devină casa parohială. În această clădire a fost amenajată o capelă. Timp de aproape douăzeci de ani, această capelă a fost locul în care comunitatea s-a rugat, a celebrat Sfânta Liturghie și și-a continuat drumul credinței.

  Privind în urmă, observăm că această comunitate a avut patru case spirituale. Prima a fost casa familiei Pintea, unde au început primele întâlniri ale comunității. A doua a fost biserica ridicată de părinții Gârleanu și Ladan pe terenul oferit de familia Brânzaș. A treia a fost casa lui Baciu Todere, transformată în biserică după renașterea parohiei. A patra a fost capela amenajată în casa parohială cumpărată de părintele Alexandru Ioan Chivari. Iar astăzi comunitatea are noul lăcaș de cult pe care l-a visat și pentru care s-a rugat atât de mult.

S-au schimbat zidurile. S-au schimbat locurile. S-au schimbat generațiile.

 Credința a rămas aceeași.

  Părintele Ion Gârleanu a întemeiat parohia. Familia Pintea a oferit primul adăpost comunității. Familia Brânzaș a oferit terenul pentru prima biserică. Părintele Ladan a finalizat construcția ei. Părintele Teodor Dărăban a redeschis parohia după persecuție. Părintele Alexandru Ioan Chivari a pregătit viitorul prin demersurile pentru teren și prin cumpărarea casei parohiale. Preasfințitul Virgil Bercea a sprijinit dezvoltarea comunității și acum a avut bucuria de a vedea comunitatea adunată în jurul noului lăcaș . Iar in masa altarului a așezat moaștele episcopului martir bihorean: Fericitul Valeriu Traian Frentiu.

   Celebrarea de duminică nu a fost doar inaugurarea unei construcții. A fost sărbătoarea unei credințe care a rezistat aproape un secol. A fost sărbătoarea unei comunități care nu a renunțat. A fost sărbătoarea oamenilor care au păstrat vie flacăra credinței atunci când părea că totul este pierdut.

  Iar dintre toate aceste nume se ridică în mod deosebit figura lui Baciu Todere: copilul care alerga după un franciscan, bărbatul care a rămas credincios în timpul persecuției, creștinul care și-a transformat casa în biserică și omul care a bătut țărușul speranței în pământul pe care se înalță astăzi noul lăcaș de cult.

Aceasta este adevărata minune a comunității din Calea Mare. Nu doar că a ridicat o biserică. A păstrat vie credința. Iar credința păstrată cu fidelitate de o generație devine moștenire pentru generația următoare.

Glorie Tatălui, Fiului și Spiritului Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

pr. Alexandru Chivari

(fost paroh timp de 20 de ani a acestei comunități)