Imaginea unei călătorii „în care destinația este Dumnezeu, spre care ne îndreptăm privirea” a fost aleasă de Papa Leon al XIV-lea pentru reflecția adresată membrilor episcopatului spaniol, luni, 8 iunie, la Madrid, la sediul Conferinței Episcopale Spaniole. „Este o călătorie de un gen aparte, deoarece nu ne deplasăm fizic, ci vrem să ne lăsăm inima să zboare”, a spus pontiful în discurs, oprindu-se asupra tentațiilor și provocărilor care l-ar putea însoți pe călătorul care-l are pe Dumnezeu ca destinație.

Printre obstacolele care pot apărea în călătoria care-l are pe Dumnezeu ca destinație, pontiful a evidențiat mai întâi obsesia legată de „ceea ce lăsăm în urmă – locuri, lucruri, forme – fără a ne deschide, cu docilitate față de Spiritul Sfânt, către noutatea a ceea ce găsim”.

Observând că această ispită se adaugă la bagajele umplute adesea cu atâtea lucruri inutile încât ajung să fie o povară, Papa Leon al XIV-lea a atras totodată atenția asupra faptului că o persoană singură, fără rădăcini și fără resurse, cu greu reușește să stabilească legături solide în locul în care ajunge.  

Libertate și curajul de a renunța la structurile care nu ne ajută

„Astfel” – a observat pontiful – „în această primă etapă a călătoriei noastre, răspunsul nostru la întrebarea privind modul în care putem face față acestei provocări pe care ne-am asumat-o trebuie să îmbine, cu prudență, libertatea și curajul, pentru a renunța la structurile care nu ne ajută, nu răspund așteptărilor sau chiar ne îndepărtează de scopul nostru, având în același timp forța de a păstra ca pe un tezaur ceea ce ne facilitează atingerea acestui scop. Cum să nu ne amintim aici de imensul patrimoniu creștin al țării voastre, de enorma capacitate de mobilizare pe care această bogăție ne-o oferă: prin frumusețea sa, care ajunge chiar și la persoanele fără credință, sau prin legăturile de apartenență pe care a reușit să le țese în identitatea spirituală a fiecărui colț al acestui popor iubit, și care rămâne prezentă chiar și în momentele în care credința sa se clatină. O provocare imensă, desigur, la care suntem chemați să răspundem cu curaj, pentru ca acest patrimoniu să producă roadele de care este capabil.”

Viaticul pelerinului: Pâinea Cuvântului și a Euharistiei

Sfântul Părinte a vorbit și despre o altă „comoară” care nu poate fi uitată în bagajul călătorului care îl care pe Dumnezeu ca destinație: Viaticul pelerinului, adică Pâinea Cuvântului și a Euharistiei, care „este și mai necesară decât hrana materială”, deoarece „ne deschide calea spre mântuire”. Papa Leon a evidențiat că viața sacramentală „însoțește ritmul existenței noastre ca pe cel al unui copil care primește hrană de la mamă, ca pe cel al unui sportiv care își dozează forțele necesare pentru a ajunge la linia de sosire”.

„Pe de altă parte” – a continuat – „ceva ce ne costă adesea mult în timpul călătoriei este comunicarea cu celălalt. Fie din cauza limbii și a culturii diferite, fie din cauza neîncrederii față de necunoscut, fie din cauza certurilor și neînțelegerilor care pot apărea chiar și între persoane apropiate, ne simțim limitați în a ne exprima sau în a ne înțelege interlocutorul. Este o experiență pe care o putem transpune în vestirea Evangheliei, în primirea celuilalt, în capacitatea de a răspunde la întrebările lumii care ne înconjoară sau în necesitatea de a activa coresponsabilitatea membrilor comunității în acțiunile noastre pastorale.”

Ascultare, înțelegere, respect, generozitate și sinceritate

Vorbind despre limbajele care, în era digitală, sunt diferite,  „iar culturile care alcătuiesc acum mozaicul realităților noastre, cu migranți din toate colțurile lumii, s-au schimbat”, Papa Leon a pus accentul pe necesitatea ca spiritul de ascultare, înțelegere, respect, generozitate și sinceritate să rămână. Cu referire la capacitatea de a comunica, de a dialoga „cu fiecare realitate prezentă pe teritoriul nostru”,  Papa Leon a reliefat capacitatea „de a ne pune la nivelul celorlalți nu doar pentru a înțelege, ci și pentru a împărtăși”. „Numai pe baza împărtășirii a tot ce este bun în propriul patrimoniu, fiecare aducându-și propria contribuție, vom putea construi o realitate nouă în care credința să se poată înrădăcina profund” – a mai spus Sfântul Părinte.

Păstrarea unității și favorizarea dialogului

„Chipul lui Cristos se lasă recunoscut în mozaicul viu al Bisericii, unde multe piese, fără a se confunda, converg pentru a manifesta frumusețea singurului Domn” – a spus Sfântul Părinte, evidențiind că în această misiune „slujirea episcopului asumă o responsabilitate deosebită”. „Suntem chemați să fim un principiu vizibil al comuniunii, în primul rând al comuniunii cu Cristos, păstrând cu dragoste credința primită, în ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu și de Tradiția vie a Bisericii; apoi, în comuniune cu Succesorul lui Petru și cu Biserica universală, cu preoții și cu propria comunitate diecezană, cu viața consacrată, cu mișcările, cu asociațiile și cu fiecare carismă autentică pe care Spiritul Sfânt o dăruiește pentru zidirea comună” – a spus pontiful, subliniind că misiunea episcopilor este de a păstra unitatea, de a favoriza dialogul, de a vindeca rupturile și de însoți parcursul credincioșilor încredințați îngrijirii lor.  

Papa și-a exprimat convingerea că trăirea în acest fel a comuniunii „are și o forță misionară”, explicând: „O Biserică împăcată în interiorul ei poate vorbi cu mai multă libertate fraților de alte confesiuni creștine și de alte religii, celor care nu cred, autorităților civile și tuturor oamenilor de bună voință care lucrează pentru binele comun.”

Viața se împlinește doar dăruindu-se

Oprindu-se asupra provocărilor care apar în fața celui chemat să fie „un semn al comuniunii în Cristos, mergând în unitate și întinzând mâna către fratele pe care îl întâlnim”, pontiful a precizat: „Multor tineri, și nu numai lor, întrebarea: Pentru cine am fost creat eu? răsună ca o căutare sinceră de sens, de apartenență și de dăruire. Inima omului nu se umple acumulând experiențe, posibilități sau garanții provizorii: se umple atunci când descoperă o chemare, când înțelege că viața își atinge împlinirea numai dacă este dăruită”.

Făcând referire la chemarea „de a fi un semn al comuniunii în Cristos”, pontiful a vorbit și despre pastorala vocațională, evidențiind că aceasta „nu se poate reduce la o simplă căutare de numere”. „Ea” – a spus – „se naște din comunități vii, din preoți plini de bucurie, din familii capabile să mărturisească frumusețea fidelității, dintr-o Biserică care știe să arate cu simplitate că urmarea lui Cristos nu sărăcește existența, ci o extinde. Acolo unde Evanghelia este trăită cu bucurie, slujire și comuniune, și chemarea Domnului poate fi ascultată din nou ca o promisiune de viață. Mai devreme am vorbit despre bagaje: pelerinii de pe Calea Sfântului Iacob știu bine că în rucsac trebuie să se pună doar strictul necesar.”

Un parcurs presărat cu întâlniri

Observând că parcursul nostru este presărat de întâlniri, pontiful a amintit că printre cei întâlniți pe cale „nu vor lipsi cei care trec prin momente de întuneric și ne cer să devenim samariteni pentru ei”, spunând: „Una dintre cele mai dureroase întâlniri este cu cei care au fost răniți tocmai de cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ei, inclusiv de membri ai clerului. În fața acestei plăgi, comunitatea eclezială este chemată să răspundă prin ascultare, adevăr, dreptate, reparare și un angajament tot mai hotărât în prevenirea și cultura îngrijirii. Fiecare persoană rănită trebuie să poată găsi ascultare sinceră, primire, protecție și căi reale de vindecare. Aceeași logică se aplică și provocărilor unei lumi secularizate. Mulți bărbați și femei ai timpului nostru nu-L resping pur și simplu pe Dumnezeu, ci poartă adesea în inimă o sete profundă de sens, de adevăr, de apartenență și de speranță, chiar și atunci când nu știu să-i dea un nume. Biserica este chemată să recunoască aceste dorințe, să le asculte cu respect și să ofere, precum Petru și Ioan paraliticului de lângă ușa templului, comoara care i-a fost încredințată: Isus Cristos, în numele căruia omul se poate ridica și merge (cf. Faptele Apostolilor 3,1-10).

Chiar și atunci când colaborează cu alte instituții, religioase sau civile, chiar și atunci când oferă ajutor material, educație, asistență sau dezvoltare umană, Biserica nu încetează niciodată să ofere ceea ce îi este propriu: iubirea lui Dumnezeu revelată în Cristos. Acest mesaj pătrunde în societate, care nu ezită să-și manifeste aprecierea față de multe dintre aceste opere. Astfel, fiecare gest de caritate creștină care izvorăște din Evanghelie poartă în sine o promisiune mai mare: aceea de a reda persoanei convingerea că este iubită.”

Episcopul, nu doar o autoritate, ci un tată

Amintindu-le episcopilor spanioli că pe acest drum sunt însoțiți de Sfântul Ioan de Ávila, patronul clerului spaniol, „mai ales în acest an în care se împlinesc cinci secole de la hirotonirea sa preoțească”, Papa Leon a evidențiat importanța de a transmite preoților valoarea reprezentată de trăirea preoției fiind „îndrăgostiți de Cristos, înrădăcinați în rugăciune, fideli Bisericii, apropiați de popor și capabili să îmbine doctrina solidă, zelul apostolic și caritatea pastorală”. „Preoți care să găsească în episcop nu doar o autoritate recunoscută, ci un tată care îi însoțește; și în ceilalți preoți, frați cu care să împărtășească eforturile și bucuriile acestei pelerinaje pline de întâlniri, în care toți îl căutăm pe Cristos” – a mai spus Papa Leon la întâlnirea cu membrii episcopatului spaniol, care a avut loc luni, 8 iunie, la Madrid în contextul călătoriei apostolice în Spania.

La finalul întâlnirii, Papa Leon al XIV-lea a scris următorul mesaj în Cartea de onoare de la sediul Conferinței Episcopale: „Fie ca, comuniunea eclezială să inspire în permanență acțiunea pastorală, spre mărirea lui Dumnezeu și în beneficiul întregii Biserici. In Illo uno unum.”

Sursa: www.vaticannews.va