Astăzi, 14 septembrie, Biserica celebrează Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi și mai solemne sărbători ale calendarului creștin. Praznicul nu este doar o comemorare istorică, ci o invitație profundă la contemplarea misterului central al credinței: jertfa mântuitoare a lui Isus Cristos pe Cruce și biruința Sa asupra păcatului și a morții.
Sărbătoarea își are rădăcinile în două evenimente istorice distincte, strâns legate de lemnul pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Primul și cel mai important moment este aflarea Sfintei Cruci de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, în anul 326. După ce Constantin a emis Edictul de la Milano (313), care a acordat libertate creștinismului, mama sa a întreprins un pelerinaj la Ierusalim cu scopul de a descoperi locurile sfinte legate de viața, pătimirea și învierea Domnului. Potrivit tradiției consemnate de istorici bisericești precum Eusebiu de Cezareea, Elena a ordonat săpături pe Golgota. Acolo au fost găsite trei cruci, alături de cuiele și de titulusul (placa) pe care era scris „Isus Nazarineanul, Regele iudeilor”.
Pentru a deosebi Crucea Domnului de cele ale tâlharilor, tradiția consemnează o minune: o bolnavă gravă a fost vindecată la atingerea uneia dintre cruci. Aceasta a fost recunoscută ca fiind Sfânta Cruce.
Imediat după descoperire, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălțat solemn Crucea în fața mulțimilor adunate, pentru ca toți să o poată vedea și să i se închine. Acest gest de înălțare publică a dat numele sărbătorii: Înălțarea Sfintei Cruci (vezi icoana). Evenimentul este legat de data de 14 septembrie, zi în care, potrivit unor izvoare, a avut loc sfințirea Bisericii Sfântului Mormânt (Anastasis) din Ierusalim, în anul 335.
Al doilea moment comemorat este legat de secolul al VII-lea. În anul 614, perșii conduși de regele Cosroe al II-lea au cucerit Ierusalimul, au devastat Biserica Sfântului Mormânt și au luat cu ei lemnul Sfintei Cruci ca pradă de război. Paisprezece ani mai târziu, în 628–629, împăratul bizantin Heraclius a reușit să învingă pe perși și să recupereze Sfânta Cruce. În anul 629, Heraclius a adus-o triumfal înapoi la Ierusalim.
Tradiția consemnează un episod semnificativ: împăratul a dorit să poarte personal Crucea pe Golgota, îmbrăcat în veșminte imperiale strălucitoare. Însă, la poarta cetății, nu a putut înainta. Abia după ce, la sfatul patriarhului Zaharia, s-a dezbrăcat de podoabele împărătești și a îmbrăcat haine simple, a putut urca pe locul răstignirii. Gestul subliniază că Sfânta Cruce nu este un trofeu al puterii lumești, ci semnul smereniei și al jertfei.
Spre deosebire de majoritatea marilor praznice, Înălțarea Sfintei Cruci se ține cu post aspru, indiferent de ziua săptămânii în care cade. Motivul este profund teologic: sărbătoarea amintește nu doar de biruință, ci și de Patimile și moartea Domnului pe Cruce. Postul este o formă de participare la jertfa lui Cristos, un gest de smerenie și de recunoaștere a prețului plătit pentru mântuirea noastră.
Dincolo de evenimentele istorice, Înălțarea Sfintei Cruci are o semnificație spirituală profundă. Crucea, instrument al osândei și al rușinii în lumea antică, devine prin jertfa lui Cristos semnul biruinței și al mântuirii. Așa cum spune Sfântul Pavel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18).
Sărbătoarea ne invită să privim Crucea nu doar ca pe un obiect de cult, ci ca pe calea pe care fiecare creștin este chemat să o urmeze. Înălțarea Crucii în biserică este un gest liturgic care amintește că mântuirea trece prin jertfă, iar biruința se naște din smerenie.
Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa
