La 7 mai 1741, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein era constrâns să renunțe la conducerea Bisericii Române Unite cu Roma și să pornească pe drumul exilului către Roma, după ani de memorii, intervenții și apeluri adresate Curții imperiale prin care cerea drepturi egale pentru românii din Transilvania, indiferent de confesiune. Plecarea sa nu a însemnat însă înfrângerea unei conștiințe, ci începutul unei moșteniri care avea să lumineze drumul emancipării politice și spirituale a românilor ardeleni.

Născut în anul 1692, în Sadu, sub numele de Ioan Micu, viitorul episcop provenea dintr-o familie simplă de țărani români. Tradiția păstrează imaginea copilului cu privire vie și spirit neobișnuit, remarcat de un călugăr care i-ar fi cerut tatălui său să îl ducă la școală. Răspunsul tânărului avea să prevestească destinul unei vieți puse în slujba neamului său: „Tată, eu mă duc!”.

Formarea sa intelectuală la colegiul iezuit din Cluj-Napoca, apoi în centre academice importante ale vremii, l-a pregătit pentru misiunea pe care avea să o împlinească într-o epocă în care românii din Ardeal trăiau fără drepturi politice și fără recunoaștere națională. În Dieta Transilvaniei, unde a devenit primul român admis, episcopul Inocențiu Micu-Klein a ridicat cu demnitate vocea unui popor marginalizat, afirmând că românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării, populația cea mai numeroasă și cei care poartă povara muncilor cele mai grele și a contribuțiilor cele mai mari.

Pentru prima dată, revendicările românilor erau formulate limpede și curajos într-un cadru politic oficial. Episcopul cerea ca românii să fie recunoscuți drept a patra națiune a Transilvaniei, nu doar o „plebs valahica”, tolerată și lipsită de drepturi. Însă glasul său a tulburat ordinea privilegiilor vremii. Cele trei națiuni recunoscute – ungurii, sașii și secuii – au respins cererile sale, afirmând că acestea cuprind „lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”.

Fidel adevărului și poporului său, episcopul nu a renunțat. A ales să îndure umilința exilului mai degrabă decât să abandoneze lupta pentru dreptate. La Roma, departe de țara sa, a continuat să poarte în suflet destinul românilor ardeleni, până la moartea sa, în anul 1768.

Astăzi, figura lui Inocențiu Micu-Klein rămâne una dintre cele mai luminoase conștiințe ale istoriei românilor. Prin curajul său, prin luciditatea gândirii și prin fidelitatea față de Biserică și neam, el a devenit un precursor al luptei pentru emancipare națională și un întemeietor al gândirii politice românești moderne.

Biroul de Presă EGCO

Foto: © Web