22 noiembrie 1884-9 mai 1963
,,Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice”.
Episcop Alexandru Rusu
La începutul Sfintei Liturghii de pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 2 iunie a.c., Papa Francisc i-a beatificat pe cei șapte Episcopi ai Bisericii Române Unite cu Roma: Valeriu Traian Frențiu,Vasile Aftenie, Ioan Suciu,Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu.
Noii Fericiți, a spus Sfântul Părinte Francisc, au trăit într-o perioadă de tristă amintire, când regimul ateu a pus la grea încercare comunitatea greco-catolică, Episcopii, preoții și unii dintre credincioși au suferit condamnări grele, toți Episcopii au murit în închisori, sacrificându-și viața pentru credința catolică.
Frânturi din durerile trăite de Episcopii noștri se cunosc, niciodată profunzimea acestor durei, zilele sau clipele cele mai grele dintre cele mai grele din viața lor nu vor fi știute … Și în această neputință a noastră, căutarea de a cunoaște măcar atât cât se poate cunoaște înseamnă respect pentru puterea credinței lor, pentru jertfa lor.
Astăzi, readucem între noi imaginea Episcopului Alexandru Rusu al Episcopiei Greco-Catolice de Baia Mare – la 22 noiembrie vor fi 135 de ani de la naștere – ,,o mică fereastră a memoriei care ne poartă … înspre un om care a învins timpul și vine spre noi cu chip patern de om și ierarh slujitor”.
Este unul din cei doisprezece copii – 11 băieți și o fată -, ai preotului Vasile Rusu și al Rozaliei din comuna Șăulia de Cămpie/Mureș. Primele clase și Gimnaziul le urmează la Bistrița și Târgu Mureș, iar liceul la Blaj. Va studia Teologia la Universitatea din Budapesta, unde va obține și doctoratul. Au fost ani de muncă intelectuală intensă și de formare a unei impresionante culturi umaniste, mereu îmbogățite în cursul vieții.
În Catedrala din Blaj,la 20 iulie 1910, va fi hirotonit preot celib de către Mitropolitul Victor Mihaly de Apșa și imediat numit profesor la Catedra de Teologie Dogmatică a Academiei Teologice din Blaj, Rector al Academiei și profesor de religie la Liceul ,,Sfântul Vasile”. În cursul anilor ce au urmat, a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Mitropoliei: din 1920, secretar mitropolitan, între anii 1920-1925, Rector al Internatului Vancean, timp în care este numit și Canonic. După Marea Unire din 1918, a fost secretar general la Resortul Culte al Consiliului Dirigent, iar după Unire, deputat ales și senator de drept în Parlamentul României.
Părintele Alexandru Rusu s-a remarcat printr-o bogată și însemnată activitate publicistică: între 1911-1918 a fost redactor al revistei Cultura Creștină, iar între 1922-1930, redactor al gazetei Unirea, presă în care a publicat numeroase articole și studii.
Spațiul activității Părintelui este tot mai larg, împreună cu Părintele Ștefan Roșianu s-a implicat în editarea manualelor pentru școlile secundare și timp de cinci ani a condus Reuniunea Mariană a elevilor.
Prin Bulla Sollemni Convetione din 5 iunie 1930, Papa Pius al XI-lea înființează Episcopia Greco-Catolică de Maramureș și în Sinodul din octombrie a aceluiași an, Alexandru Rusu este ales Episcop al noii Episcopii. Consacrarea episcopală a avut loc în Catedrala mitropolitană din Blaj, la 30 ianuarie 1931, prin punerea mâinilor Mitropolitului Vasile Suciu, asistat de Episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu. În 2 februarie, la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, s-a făcut instalarea solemnă a Episcopului în Catedrala din Baia Mare. Cu această ocazie a emis prima Pastorală, prin care s-a adresat preoților, este ,,întâiul cuvânt de Păstor și Părinte” al Episcopului Rusu.
În cuvântul său face cunoscută hotărârea Sfântului Părinte ca noua Eparhie să aibă patroană pe Sfânta Fecioară Maria, pe ea, ,,izvorul îndurărilor, mângâierea celor ce plâng, limanul celor pierduți”. Preoți și Episcop vor face din Episcopia de Baia Mare ,,o fortăreață a gândului măreț și atât de mângâietor, pe care-l întruchipează și îl reprezintă Biserica noastră Română Unită, a gândului unei cât mai bogate vieți adevărat creștine”. Pentru a da viață și rod acestui apostolat, Episcopul a cerut preoților îndeplinirea cu abnegație a misiunii lor, sprijin și rugăciune, asigurându-i de rugăciunile sale și promițând că va fi mai mult omul faptelor decât al vorbelor.
Activitatea pastorală a Episcopului a fost fără pauze, centrele de pelerinaj, Bixad, Șisești și Moisei, adunau zeci de mii de credincioși, în special Bixadul, care era și un centru de cultură creștină, cu călugări bazilieni de înaltă formație intelectuală – conduceau și o tipografie -, cu un stil de viață care respecta preceptul benedictin ,,Ora et labora” ( rugați-vă și lucrați). Unite, rugăciunea și munca erau dătătoare de haruri, și aceste haruri erau lumini de trăire creștină în cuprinsul Diecezei, cu neîntrerupte ,,Misiuni” și acțiuni ale Reuniunilor Mariane din parohii, însuflețite de prezența călugărilor. Credința, Cultura și Civilizația înfloreau în Eparhia Greco-Catolică de Maramureș.
Dictatul de la Viena (1940), cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, a creat deosebite obstacole Episcopiei de Maramureș și Episcopului: preoții refugiați și expulzați trebuiau supliniți, misiunea Bisericii lui Cristos, împlinită, credincioșilor, păstrată vie conștiința, și limba română apărată – au fost ani grei. După revenirea Ardealului de Nord Patriei, speranțele în bine au fost de scurtă durată.
Sinodul mitropolitan din 16 martie 1946 îl alege mitropolit pe Episcopul Maramureșului, alegere recunoscută de Sfântul Scaun, dar neconfirmată de guvernul Petru Groza. Abia în 1990 Biserica Română Unită cu Roma va avea din nou Mitropolit ales și recunoscut, pe Mitropolitul Alexandru Todea.
Cu începutul anului 1948, persecuția Bisericii Greco-Catolice era evidentă, în Ucraina începuse în 1946 … Pastorala Preasfinției Sale din 30 ianuarie 1948 anunță ,,încercarea” la care va fi supusă Biserica Română Unită cu Roma: ,,…aceasta trebuie să ne găsească uniți și gata de sacrificiu, pregătiți să urmăm misiunea noastră de apostolat creștin cu mai multă iubire pentru Dumnezeu și aproapele și o mai mare adeziune la Domnul și la legile Lui, în toate circumstanțele”, sublinia Ierarhul.
La 28/29 octombrie 1948 au fost arestați toți Episcopii noștri … Ceea ce a urmat se cunoaște: Ministerul de Interne, Vila Patriarhului ortodox din Dragoslavele, Mănăstirea ortodoxă Căldărușani, închisoarea din Sighet, gropile comune din ,,Cimitirul Săracilor” pentru Episcopii a căror viață s-a sfârșit la Sighet: Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu, domiciliul obligator în mănăstiri ortodoxe pentru Episcopii supraviețuitori: Ioan Bălan, Iuliu Hossu și Alexandru Rusu.
În aceste condiții, la Curtea de Argeș, Episcopii reiau seria ,,memoriilor”, întrerupte la Sighet, pentru repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma și organizarea în clandestinitate a Bisericii.
La 12 august 1956, la Cluj, în fața ,,Bisericii Piariștilor”, preoții Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco celebrează Sfânta Liturghie greco-catolică, la care au luat parte mii de credincioși, dovedind identitatea lor greco-catolică.Răspunsul autorităților a fost accentuarea persecuției, numeroasele arestări, iar responsabil a fost făcut Episcopul Alexandru Rusu.
În ,,Memoriile” sale, Înalt Preasfinția Sa Iuliu Hossu, amintește de o zi în care, la Curtea de Argeș, cei trei Episcopi au concelebrat Sfânta Liturghie, după care l-au însoțit pe ,,fratele Alexandru” până la poarta Mănăstirii: ,,l-am însoțit cu rugăciunile către Domnul și Maica Preacurată și cu dragostea sufletului nostru”.
Datorită unui memoriu semnat și ,,ca urmare a Liturghiei celebrate la Cluj-Napoca , în 12 august 1956 în fața Bisericii Piariștilor, Mitropolitul Alexandru Rusu a fost judecat de Tribunalul Militar din Cluj și va fi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru instigare și înaltă trădare” (Mircea Manu-Ioan Tîmbuș, ,,Episcopul Alexandru Rusu”, Galaxia Gutenberg, 2012,p.50).
Până în ultima clipă, viața i-a fost în închisori, cu umilințe și suferințe: Sighet, Gherla, Pitești și iar Gherla, unde s-a sfârșit … Dar, în libertate sau în detenție, a fost ,,Păstorul care trebuie să îngrijească turma, nu invers”, cum obișnuia să spună ca Episcop. În închisorile prin care a fost, în duminici și sărbători ținea slujbe și predica concentrat, dar încurajator. Era deosebit de atent cu deținuții în momentele lor grele, de prăbușire; atunci era lângă ei, prezența sa lângă cel ce se pierdea, îmbărbăta. Ce har i-a fost dat Preasfinției Sale de găsea întotdeauna cuvântul salvator!
La o privire mai atentă, se observă nu numai darurile multe cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Preasfinția Sa, dar și permanența lor, indiferent de factorii exteriori, doar de o adaptare la o nouă situație se poate vorbi. Deci, preot, Episcop în libertate, Episcop în Transilvania de Nord (1940-1944), Episcop în închisori, Alexandru Rusu a fost același preot, același om, personalitatea i-a fost neschimbată. Credința și loialitatea față de Biserica lui Cristos îl definesc, este Crezul său și pentru acest Crez și-a dat viața. La presiunile, amenințările, ademenirile pentru a-și părăsi credința și a trece la ortodoxie, și-a apărat Crezul cu fermitate, curaj și cu prețul vieții.
După 15 ani de temniță, cu anchete, cercetări și proces, vremea s-a adunat, dar și fragilitatea fizică odată cu ea, nu însă cea sufletească, era tot el,cel care impresiona prin demnitate. Știa că va muri în închisoare, doctorului Cornel Petrassevitch, din aceeași celulă, i-a lăsat mărturisirea sa de credință, ,,testamentul său”, fiind sigur că acesta va supraviețui închisorii: ,,Să mergi la Roma și să spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră Greco-Catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa”.
Bolnav grav, s-a stins într-o celulă cu geamurile bătute în cuie, rostind cuvintele: ,,Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Cat…”. Aici s-a oprit inima și cuvântul … Și era întuneric, și geamurile erau bătute în cuie … Și el, Episcopul Alexandru Rusu, iubea lumina …
Într-o vizită canonică făcută în Parohia Benesat, în apropiere de Baia Mare,a preferat să verifice protocoalele și tot ce trebuia văzut, în verandă, deși biroul parohial era în cea mai bună și luminoasă cameră. Veranda era înconjurată de o grădină cu pomi și flori, și veranda era plină de flori … Acolo a stat la masă, acolo i-au fost aduse protocoalele mari și grele … Era prin iunie, era soare, cald și liniște…
De pe treptele scărilor auzeam cum întorcea foile registrelor și îl vedeam aplecat peste acte, cu stiloul în mână. Făcea însemnări, lucra din greu…Eram foarte mică, dar și foarte atentă. Mă întrebam de ce uneori nu auzeam mișcarea foilor, atunci priveam din nou: Preasfințitul, cu stiloul uitat în mână, asculta cântecul păsărilor și privea grădina în lumina strălucitoare a dimineții de vară…
Cum ne-a descoperit pe noi, pe copii, e o altă poveste … Când și-a dat seama că suntem acolo, a lăsat registre, protocoale și acte și a venit la noi. Fiind cea mai mică, m-a luat în brațe, strâns la piept, cu dragoste, și m-a întrebat dacă mă rog și ce rugăciuni știu. Așa, povestind, ,,ne-am plimbat” puțin printre flori, la umbra pomilor, umbră tăiată de crâmpeie de soare … Preasfințitul știa foarte multe, cuvânt după cuvânt lega o mică întâmplare, o mică poveste, care se termina în veselie și râs … Apoi, din buzunarul adânc al reverendei, ne-a dăruit medalii, iconițe și ne-a binecuvântat … Mă întreb uneori, ne-a binecuvântat copilăria sau viața?
Ani de-a rândul, la Mănăstirea din Bixad, i-am auzit cuvântul-îndemn pentru a trăi frumos viața; și l-am înțeles. De la un timp, vorbea mai mult despre credință și fidelitate, dar nu pot spune că înțelegeam…
Episcopul Alexandru Rusu este astăzi unul dintre Fericiții Sfinți Episcopi Martiri ai Bisericii noastre. De acolo, ,,de la fereastra lui din Cer”, privește cu dragoste Biserica noastră … Iar noi ne rugăm lui să ne primească rugăciunea: ,,Fericite Alexandru Rusu, roagă-te pentru noi și dăruiește-ne harul pe care îl dorim!”
Profesor Otilia Bălaș
