Textul biblic
Cât timp aveţi lumina, credeţi în lumină ca să deveniţi fiii luminii!”. Isus a spus acestea şi, plecând, s-a ascuns de ei. 37Deşi a făcut atâtea semne înaintea lor, totuşi ei nu au crezut în el, 38ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul Isaía: „Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi şi cui i-a fost descoperit braţul Domnului?”. 39Isaía a spus, de asemenea, de ce nu puteau să creadă: 40„Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima,  ca nu cumva să vadă cu ochii, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec”. 41Isaía a spus aceasta pentru că a văzut gloria lui şi a vorbit despre el. 42Cu toate acestea, chiar şi mulţi dintre conducători au crezut în el, dar, din cauza fariseilor, nu o mărturiseau deschis, ca nu cumva să fie excluşi din sinagogă, 43căci iubeau mai mult gloria oamenilor decât gloria lui Dumnezeu.  44Atunci Isus a strigat şi a zis: „Cine crede în mine nu în mine crede, ci în acela care m-a trimis, 45şi cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis. 46Eu, lumina, am venit în lume pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric.

Meditaţie
Nimeni nu poată să creadă într-un Dumnezeu-iubire înainte de momentul răstignirii Domnului. Acest moment ne revelează mărirea Sa: aceasta este complet diferită de cea a omului, după cum egoismul este diferit d iubire sau viața este diferită de moarte. Mărirea Sa reprezintă judecata asupra lumii, numai că nu este Dumnezeu cel care emite judecata asupra noastră, ci noi suntem cei care îl judecăm și îl condamnăm pe El. de aceea pentru fiecare om mântuirea înseamnă să acceptăm iubirea cu care Dumnezeu ne iubește, iar a-l refuza pe Dumnezeu înseamnă să refuzăm însăși viața. Totuși acest lucru este posibil din păcate, dar îl putem face doar în necunoștință de cauză, acesta constituind răul suprem, al cărui antidot îl va da tot Cristos, dându-și viața pentru cei care l-au ucis.

Prin acest text se încheie șirul minunilor și semnelor lui Isus, iar de aici încolo nu va mai face miracole, ci vom vedea doar episodul Pătimirii Sale, care va fi de fapt marea revelație a măririi Sale. Iar la finalul acestei prime părți, după ce a relatat toate miracolele pe care le-a înfăptuit Isus, evanghelistul Ioan simte nevoia de a exprima o considerație teologică despre credință. De fapt, în acest moment se naște o întrebare: De ce a scris evanghelistul Ioan întreaga Evanghelie, cu ce scop? Pentru ca și noi cei de astăzi care ascultăm cele înfăptuite de Cristos să credem în El și crezând să avem viață în El. Tot la fel și Isus nu a făcut toate miracolele și semnele pentru a se remarca sau a-și etala puterea, ci pentru a arăta oamenilor iubirea Tatălui și a Fiului și deci pentru ca omul să se apropie de Domnul și să aibă viață în El!

Dacă citim cu atenție pasajele Evangheliei vom constata că fiecare fragment se încheie cu o considerație despre credință sau despre necredința ascultătorilor, printre care vom fi și noi cei din prezent care citim sau ascultăm Evanghelia, deoarece aceasta a fost scrisă pentru noi toți. Noi suntem mereu cel de-al treilea personaj care este mereu implicat. Știm că atunci când cineva săvârșește o minune, o face mereu pentru altcineva: miracolele înfăptuite de Isus s-au făcut atât pentru cel vindecat, cât și pentru toți ceilalți care participă, pentru ca și ei să-și deschidă ochii și să vadă. Toate semnele și minunile au scopul de a-l ajuta pe om să ajungă la credința și încrederea în Dumnezeu, care este însăși viața omului.

Întreaga Evanghelie se prezintă ca o luptă între lumină și întuneric, între iubire și egoism, între credință și necredință. Și chiar de la primul miracol săvârșit la nunta din Cana mi se spune că ucenicii săi „au văzut minunea și au crezut în El”. Toate celelalte semne și minuni le-au văzut și ceilalți, dar atunci de ce ei nu au crezut în El? De ce în fața minunii vindecării orbului din naștere, cel vindecat crede, iar ceilalți doresc să îi ucidă? De fapt aceasta reprezintă problema fundamentală a celui credincios: de ce eu cred, dar celălalt nu crede? Ce înseamnă a crede? Și vedem că aceasta este de fapt problema pe care a avut-o și Moise cu poporul lui Israel: cum se face că în fața tuturor minunilor pe care le-a făcut Domnul, tot nu credeți? La fel s-a întâmplat și cu profeții, iar Isus va spune: am făcut atâtea semne și minuni și voi tot nu credeți, ci vreți să mă răstigniți și să mă omorâți. Am putea spune că aceasta este marea problemă a omului dintotdeauna: cum se face că omul nu cedează în fața iubirii pe care Dumnezeu o are pentru el? Care sunt motivele profunde care îl împiedică să facă acest gest atât de rațional care îi dăruiește viața? Am putea spune că este un lucru absurd: lumina a venit printre ai săi, dar ai săi nu au primit-o. De ce?

Am putea spune că o primă cauză a necredinței „o găsim în însuși Dumnezeu”: pentru că are o iubire atât de mare față de om încât să moară pentru el pe cruce, reprezintă pentru om un lucru „absurd”, o iubire excesivă, greu de crezut. Pentru că omul are o iubire limitată, plină de egoism și cu limite precise, îi este greu să creadă într-o iubire excesivă, dezinteresată și fără limite ca cea pe care o are Dumnezeu pentru el. O a doua cauză a necredinței stă în om, dar nu este vina omului. Textul nu ne spune că nu credeau în El ci că „nu puteau să creadă” în El. De ce oare? Pentru că dușmanul ne-a orbit, ne-a acoperit ochii ca să nu vedem. Diavolul, care este dintotdeauna dușmanul omului, chiar de la început „a închis ochii lui Adam”, în fața iubirii lui Dumnezeu. Omul este „locuit” de un alt cuvânt, de minciuna care i-a închis ochii în fața lui Dumnezeu și care i-a arătat omului o imagine greșită despre Dumnezeu, ca fiind un stăpân rău și nu un Tată iubitor. A treia cauză a necredinței este faptul că oamenii au iubit mai mult gloria deșartă decât mărirea lui Dumnezeu: trăind cu această minciună în ochi și cu această frică în suflet, omul se simte gol și are nevoie de consistență, are nevoie să fie recunoscut și iubit, și pentru că nu găsește această putere în Dumnezeu o va căuta la oameni, adică va căuta gloria deșartă. Această mărire deșartă reprezintă „crucea” pe care fiecare om o poartă: deoarece se simte fără valoare, ca fiind un nimeni, crede că vine „din nimic” sau din neant, și la fel se va întoarce tot acolo, și astfel va căuta propria sa identitate în cum îl vede celălalt și devine astfel sclavul imaginii pe care „trebuie” să o prezinte mereu în fața celorlalți.

Isus a venit să ne elibereze de toate aceste minciuni, a venit să ne elibereze de sclavia falselor imagini de sine și de Dumnezeu, să ne deschidă ochii pentru a vedea care este sensul și scopul vieții noastre, pentru a vedea frumusețea și măreția vieții la care suntem chemați, și mai ales pentru a ne revela adevăratul chip al lui Dumnezeu care este iubire și identitatea noastră ca și fii ai Săi!

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni
traducere şi adaptare pr. Răzvan Iacob VASILE