Înțelegerea tot mai adâncă a Revelației de către Biserică, „adunarea” poporului lui Dumnezeu, a adus recent la suprafață un adevăr care în final a fost proclamat oficial de către un Papă, Paul al VI-lea: Maria este Mamă a Bisericii. Ca Mamă a lui Hristos, ne amintim, ea este și co-mântuitoare, participantă la opera de salvare a întregii umanități din abisul întunecat al morții. Sălaș și izvor trupesc al Noului Adam, ea devine implicit și mamă a celor răscumpărați. Este o asociere prezentă constant în istorie, în nenumărate povești vocaționale în care diverse persoane au ales-o pe ea ca Mamă cerească, dar și în parcursul „prin valea de lacrimi” a întregului popor, în care Maria a fost constant identificată ca reazem matern infailibil.
Această mamă cerească este însă și un model, un nucleu mistic care inspiră. Ea este figura perfectă a unui ucenic, este oglindă a tuturor virtuților și personificarea unei trăiri plenare a Fericirilor. Maria este personificare a sfințeniei, acel ideal repropus întregii lumi la Conciliul Vatican II, dar prea puțin înțeles și urmat în practica religioasă. Vrem să vedem ce înseamnă sfințenia? Să ne uităm către Maica Domnului, aflată deja la capătul unui drum pe care și noi, cu chiu, cu vai, îl parcurgem. Ea are deja întreaga perfecțiune și întreaga sfințenie a Bisericii și prin ea sunt dăruite darurile mântuirii asupra sufletelor. În această paradigmă, aparițiile Sfintei Fecioare sunt doar dezvăluiri punctuale, empirice, a ceea ce reprezintă și face permanent, invizibil, pentru noi.
Despre dimensiunea „mariană” a Bisericii a scris teologul elvețian Hans Urs von Balthasar. El scria că problema autorității în Biserică trebuie întotdeauna să țină cont că în centrul Bisericii nu se află Papa, Colegiul episcopilor sau orice altă realitate vizibilă, instituțională, ci chiar Maria. Ea nu doar că este modelul oricărui fel de a fi și de a acționa în Biserică, dar este și sufletul Bisericii, inima ei, fiindcă în ea se naște Cuvântul. Această realitate mistică dă un arhetip, o imagine vizibilă a sfințeniei Bisericii, căci toate carismele și tipurile de sfințenie își găsesc în ea o întruchipare perfectă, dar și o forță supranaturală. Apoi, Maria, ca nucleu eclezial, dă o structură similară întregului trup mistic: ea ne arată că relația noastră cu Dumnezeu este nupțială. Îl așteptăm pe Dumnezeu ca membre în acest trup care este simultan Mireasă a Mielului. Esența Bisericii este receptivitatea contemplativă, făcută prezentă în istoria mântuirii prin feminitatea și maternitatea feciorelnică a Mariei.
În schimb, ministerul petrin al Bisericii, manifestat nu doar prin papalitate, ci și prin carismele unității, autorității, predicării cuvântului și celebrării sacramentelor, este subordonat acestei dimensiuni mariane. Fără receptivitatea față de Cuvânt și fără primirea acestuia în inimă, așa cum a făcut Maria în istorie și continuă să o facă în Veacul în care a intrat deja, Biserica nu ar avea ce să administreze, ce să predice și ce să celebreze. Viața însăși, care e completamente un dar de la Dumnezeu, este cea care animă trupul: „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (In 1:4). Iar viața aceasta ajunge în lume prin Maria și prin orice spirit contemplativ. Ontologic, această viață primită a Bisericii este anterioară autorității ei. Putem ghici acest lucru și în vestirea Învierii de către femei, în figura „discipolului iubit” care se odihnea la pieptul lui Isus, și chiar în acel misionarism al lui Pavel care se înrădăcinează în profunde experiențe mistice. La fel, în sens cronologic, acest adevăr se poate decanta din faptul că Biserica primelor decenii era mai degrabă carismatică decât ierarhică, și încredințată unor tipuri de slujire – apostol, profet, învățător, vindecător, om care vorbește în limbi – la care cele tradițional ierarhic-sacramentale – episcopat, preoție, diaconat – se adaugă ușor mai târziu.
Este desigur o îngemănare, nu o competiție. Cele două tipuri de autoritate se presupun unul pe celălalt. Nu e cazul de preferințe personale sau de nostalgii inutile în legătură cu o ipotetică „perioadă de aur” a Bisericii. Dar imaginea ne spune ceva despre complexitatea lumii supranaturale al cărei reflex este cea vizibilă, a Bisericii și a omenirii în ansamblul ei. Viața trebuie întâi primită, iar apoi înțeleasă rațional și transmisă altora după o rânduială anume. Întâi Ființa ca Dar, apoi devenirea armonioasă și ordonată a acesteia, în temporalitate. Maria rămâne o poartă a acestui proces supranatural, o însoțitoare și un model.
Pr. Alin Vara
