„Și s-a schimbat la față înaintea lor și chipul Lui strălucea ca soarele…” (Mt. 17,2). Scena evanghelică a schimbării la față a lui Cristos, în care cei trei apostoli Petru, Iacob și Ioan par răpiți de frumusețea Mântuitorului, poate fi considerată o icoană a contemplației creștine. A aținti privirea asupra chipului lui Cristos, a recunoaște misterul și itinerarul comun și dureros al firii sale omenești, până la a nota străfulgerarea Sa manifestată definitiv în Domnul Înviat, ce stă în glorie la dreapta Tatălui: aceasta este misiunea fiecărui ucenic al lui Cristos; este, așadar, și misiunea noastră. Contemplând acest chip, ne deschidem pentru a primi misterul vieții trinitare, pentru a experimenta mereu, într-o manieră nouă, iubirea Tatălui și pentru a ne face părtași de bucuria Spiritului Sfânt. Se împlinește astfel și pentru noi cuvântul Sfântului Pavel: „Privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem transformați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Spiritul Domnului” (2 Cor.3,18)”
Aceste reflecții împărtășite Bisericii întregi de papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică „Rosarium Virginis Mariae” (9) ne pot fi de folos pentru a redescoperi valoarea contemplării Chipului lui Cristos în frumusețea rânduielilor liturgice, mai ales în Sfânta Liturghie; în liniștea adorării și împărtășirii cu Dumnezeiasca Euharistie; pe chipul fiecărui om, fratele nostru, pentru care a murit Cristos; în frumusețile creației, în care se reflectă perfecțiunea și minunăția Ziditorului. Prin această Scrisoare apostolică, papa instituia cele cinci mistere ale Rozariului de lumină, între care și decada meditării, cu Maria, a splendorii de pe Muntele Schimbării la față a lui Isus.
Întăriți și mânați de entuziasmul apostolului Petru, care contemplând strălucirea lui Isus pe Muntele Schimbării la față: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Mt.17,4b), să redescoperim valoarea contemplației, valoarea meditației, valoarea stării de liniște sufletească, dar și trupească, valoarea retragerii zilnice în tihna rugăciunii, în bucuria prezenței harice a Celui care ne-a răscumpărat. În felul acesta pregustăm din fericirea și frumusețea raiului unde Cristos ne-a pregătit nouă loc.
Preacurata Fecioară Maria, „care păstra toate, cumpănindu-le în inima sa” (Lc. 2,19), adevăratul model de contemplație, însoțitoare tăcută a Fiului ei în misiunea Lui răscumpărătoare, să ne ajute să fim adevărați creștini, martori și mărturisitori ai lucrurilor minunate de care ne-a făcut părtași bunul Dumnezeu.
Același canonic Nicolae Pura, surprinde rolul și atașamentul Preacuratei pe tot parcursul vieții pământene a lui Isus, precum și starea ei atentă și veghetoare pentru viața Bisericii de după primele Rusalii, în versurile următoare:
Ocrotirea maternă
De la-ntâiele Rusalii, Preacurata ocrotea
Paşii tinerei Biserici, pe cărarea ei cea grea,
Cu acelaşi zel cu care, conlucrând cu Cel de Sus,
L-a crescut în Nazaretul Galileii pe Isus.
Şi văzând-o credincioşii stând de veghe ca un far,
Se-aruncau în focul luptei, înfruntând pe Veliar,
Căci ştiau că unde-i Mama cu Iubirea, şi se roagă,
E şi Fiul Ei de faţă, cu puterea Lui întreagă…
Cei ce-avuseră norocul de-a-L vedea pe Fiul Ei,
Când umbla vestind prin lume, şi vorbea pe drum cu ei,
Îi vedeau şi-acuma chipul în icoana Ei de Mamă,
Şi-auzeau şi-acuma glasu–i dulce, glasul Domnului ce-i cheamă.
Iar din ochii Ei cei limpezi, ca luminile din rai,
Izvora atâta milă şi iubire, de credeai
Că prin albia lor curge de la cer un râu mănos
Ce revarsă-n lume harul bunătăţii lui Hristos.
Toate sufletele bune, de bărbaţi şi de femei,
Străduindu-se, încearcă să–i urmeze calea Ei.
Ea e mamelor modelul dăruirii lor totale,
Iar fecioarelor oglinda frumuseţii ideale.
– Bucură-te, Preacurată, zic fecioarele curate,
Că ne-nveţi că-n lumea nouă duhul are-ntâietate!
Şi ca semn al spusei tale, cu o pildă grăitoare,
Ai deschis în lume floarea fecioriei roditoare.
Tu cu-o singură privire şi cu zâmbetul matern,
Ne abaţi din calea largă, ce aleargă spre infern.
Cu căldura vorbei Tale ţii aprinşi cărbunii-n vatră,
Şi de dragul Tău se moaie chiar şi-o inimă de piatră.
Iar pe unde-Ţi trece umbra, ori adii cu mâna blând,
Risipeşti din suflet norii şi-ntunericul din gând,
Şi răsai pe fruntea noastră iarăşi soarele senin,
Căci în faţa Ta, Curată, nu poţi fi decît un crin!
Dar ce sfântă şi smerită, Te vedeau cu toţi, Marie,
Când mergeai cu ucenicul, cu Ioan, la Liturghie!
Masa sfântă-Ţi aminteşte că prestolul prin jertfelnic,
În misterul Întrupării, a fost sânu-Ţi feciorelnic…
Mai primindu-L încă-odată din Potirul mântuirii,
Pe Isus, schimbat în Pâinea Sacramentului Iubirii,
Tu te laşi în El pierdută ca un strop de apă-n mare…
Încât Harul Său te umple tot mai tare şi mai tare!
Şi viaţa ta devine Liturghie neîncetată,
Un prinos de fapte bune, o ofrandă preacurată,
Consacrată prin credinţă pe-un altar interior
Şi-o cerească-mpărtăşire de viaţă tuturor…
Iar cucernicele inimi care merg cu Tine-n rând
Să primească Sfânta Pâine, se trezesc spunând în gând:
– O, Marie, Tu eşti Spicul, iar Isus e Grâul sfânt
Măcinat pe lemnul Crucii ca să-mi fie nutremânt…
– Tu eşti Strugure, Marie, iar Isus e Vin ceresc:
Eu m-apropiu cu credinţă, şi cu El mă-mpărtăşesc.
– Tu eşti fagure Marie, iar Isus al Tău e Miere:
Eu o gust în toată vremea cu nespusă mângâiere.
Pr. Ioan Fărcaș
