Considerațiile anterioare pot servi ca uvertură pentru a explica dogma Neprihănitei Zămisliri, dar în fapt obiectul acesteia are o anterioritate ontologică și chiar conceptuală în raport cu reflecțiile asupra naturii umane căzute. Nu începi să înțelegi ce erau Isus și Mama lui în natura lor neatinsă de păcat plecând de la privirea asupra condiției umane actuale, ci înțelegi această condiție începând cu modelul ei inițial, adică cu ei doi.

Parcursul revelării acestui adevăr de credință începe, și în acest caz, atunci când îngerul o salută pe Maria: „Bucură-te, cea plină de har!”, continuându-se apoi cu exclamația profetic-mistică a Elisabetei: „Binecuvântată ești tu între femei!” Apoi, în cartea Apocalipsei, în scena din capitolul al XII-lea în care șarpele încearcă să-l ucidă pe copilul-Mesia născut din Femeia înveșmântată în soare, aceasta din urmă reușește să scape, nefiind pentru niciun moment rănită sau atinsă în acest atac al șarpelui.

Acest fluviu al Tradiției, început cu Scriptura, continuă să crească, primind tot mai multe izvoare, adică indicii și descoperiri care ne duc către timpurile moderne în care lucrurile se precizează definitiv. Termenul de Panagia, „Preasfântă”, este atestat deja din Egiptul secolului II, iar Liturghia bizantină consacră destul de repede o serie de titluri care trimit cu gândul către o altă dimensiune, un alt tip de Om… sau, mai degrabă, către acel Om Natural din proiectul divin inițial: „Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria.” După Conciliul de la Efes (431) și proclamarea dogmei referitoare la Maria ca Theotokos, „Născătoare de Dumnezeu”, se acceptă pe larg ideea unei sfințenii perpetue a Mariei. Cine îl naște și îi devine Mamă lui Dumnezeu nu poate fi apăsat de acest eon căzut. Acest adevăr abisal atrage cu sine și o infinitate conceptuală, căci de acum teologii vor afirma fără ocolișuri că „de Maria numquam satis” – Despre Maria nu se va putea spune niciodată prea mult. Maria este unită cu nesfârșitul dumnezeirii, deci nesfârșit poate fi și conținutul reflecțiilor teologice sau al revelațiilor mistice despre ea.

Contrar clișeelor confesionale moderne, tradiția orientală oferă cele mai consistente meditații, metafore sau analogii despre Maria din primul mileniu creștin, remarcându-se aici figuri ca Sofronie al Ierusalimului, German al Constantinopolului, Andrei Cretanul, Ioan Damaschinul și chiar și un Grigore Palama, care scria la trei sute de ani după schisma din 1054. Este astfel plauzibil că ideea a început să pătrundă în conștiința întregii creștinătăți prin aportul teologilor Orientului.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri este consacrată în secolul al XV-lea, iar aparițiile de la Paris din 1830 – în care Maria ar fi dezvăluit imaginea sub care stătea scrisă rugăciunea „O, Marie, concepută fără de păcat, roagă-te pentru noi, cei ce alergăm la tine!” – sunt probabil determinante în hotărârea Papei de a proclama această dogmă în 1854. În Bula Ineffabilis Deus din acel an se declara „că Sfânta Fecioară Maria, din primul moment al conceperii ei, printr-un har singular și privilegiu al Atotputernicului Dumnezeu, și prin meritele lui Hristos Isus, Mântuitorul umanității, a fost păstrată imună de orice pată a păcatului originar.” Se consacra astfel un adevăr mărturisit de multă vreme de întreaga Biserică.

Am aflat deja că, alături de Hristos ca nou Adam, Maria este Noua Evă. Însă această pronunțare dogmatică a Bisericii Catolice iluminează și este la rândul ei iluminată de această descoperire fundamentală. Ei sunt prototipurile și destinațiile finale ale umanității, modelele în care au fost creați inclusiv cei pe care în mod comun îi știm ca „Adam și Eva”. Aceștia din urmă trebuiau să fie doar expresiile terestre, temporale, ale unui drum care începuse de fapt din eternitate chiar cu Hristos și Maria și care urmează să se încheie tot cu ei.

Apoi, pentru a completa reflecțiile începute în capitolul precedent, Neprihănita Zămislire dezvăluie ce înseamnă cu adevărat libertatea, adică capacitatea de a alege întotdeauna nestingherit și constant binele. Libertatea nu înseamnă doar capacitatea de a alege între bine și rău, ci presupune încă ceva: absența piedicilor interioare, pentru a reuși să alegi binele, adică lucrul pentru care ai fost făcut. În schimb, a te opri doar la deliberarea între bine și rău, ca și cum ai cântări opțiunile, este deja un semnal de alarmă care arată că nu ești liber. Omul este în mod necesar și natural orientat către libertatea binelui. Neputința de a-ți alege ceea ce este de fapt propria ta natură este semnul unei deficiențe, deci al unui obstacol care îți neagă libertatea. Pentru a folosi terminologia lui Maxim Mărturisitorul, decazi atunci de la voința naturală la voința gnomică, de la orientarea firească către Bine la oscilația între bine și rău – iar acesta este semnul că ceva este defect în minte, inimă sau trup. Însă Maria a fost concepută având această orientare naturală intactă, ceea ce i-a permis să nu stea niciodată pe gânduri în fața opțiunii Bine vs. Rău. 

Aceste distincții ne vor ajuta astfel să fim prudenți în fața promisiunii modernității de a reda libertatea individuală – o țintă legitimă, dar definită, în termenii politici curenți, doar ca o libertate față de constrângeri exterioare. Aceasta nu este suficientă. Avem nevoie de o libertate în și pentru adevăr, care cultivă virtutea, capacitatea de a respinge constant pasiunile dezordonate pentru a merge către lumina transcendentă a Binelui. „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”, spune Isus. Fericirea umană vine doar dinspre Absolut; echilibristica printre constrângerile imanenței nu e de ajuns. Lumea contemporană nu este sursa fericirii noastre, ci doar o serie de premise pe care ar trebui să ni le formulăm în termeni cât mai favorabili pentru a ne permite saltul înspre Infinit. Dar slavă fie adusă lui Dumnezeu pentru că el însuși a luat în mâinile sale această sarcină, rescriind cu totul premisele nu doar ale acestei epoci, ci și ale întregii istorii, printr-o jertfă în al cărei moment culminant a exclamat, într-un dialog intra-trinitar: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Problema libertății – neputința naturii umane prăbușite –  a fost simultan enunțată, descrisă și rezolvată printr-o moarte și o înviere care au rupt orice lanț al condiționării din sufletul uman.     

Pr. Alin Vara