Biserica întreagă îl sărbătorește, la 18 februarie, pe Sfântul Leon cel Mare, papa Romei (†461). Este supranumit „cel Mare” pentru că a apărat dreapta credință atât în fața susținătorilor lui Nestorie, cât și în fața ereziilor lui Eutihie și Dioscor al Alexandriei. Acești eretici învățau că în Isus Hristos nu este decât o singură natură (fire), cea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de firea dumnezeiască. Frământările în Biserica de atunci erau mari. Ele cereau o elaborare teologică, așa încât, adevărul de credință să fie proclamat de întreaga creștinătate. Așa s-a ajuns la convocarea unui Sinod ecumenic, la Calcedon, în luna octombrie 451.
Discuțiile celor 630 de părinți sinodali s-au pliat pe Epistola papei Leon cel Mare către episcopul Flavian al Constantinopolului, din 13 iunie 449. Iată câteva spicuiri din această Epistolă, supranumită și Tomosul către Flavian, scrisoare care a fost citită de legatul său la Sinodul din Calcedon:
„Deoarece Tatăl este crezut Dumnezeu și atotputernic, Fiul este recunoscut veșnic împreună cu El; întru nimic diferit de Tatăl, deoarece este Dumnezeu din Dumnezeu; atotputernic din Atotputernicul; din Cel veșnic s-a născut Cel împreună-veșnic, Care nu este ulterior în timp, nu este inferior în putere, nu este deosebit în mărire, nu este împărțit în esență. Unul și același Unul-Născut etern al Născătorului s-a născut de la Spiritul Sfânt și din Maria Fecioara. Această naștere temporară n-a micșorat cu nimic nașterea lui dumnezeiască și veșnică…Păstrată fiind, așadar, însușirea fiecărei firi și amândouă unite într-o singură Persoană, smerenia a fost acceptată de maiestate, slăbiciunea de putere, muritudinea de veșnicie… așadar, Dumnezeu adevărat s-a născut în natura deplină și perfectă a omului adevărat, deplin întru ale Sale, deplin întru ale noastre…A asumat condiția sclavului fără pata păcatului, desăvârșind firea omenească fără a o micșora pe cea dumnezeiască, deoarece despuierea aceea, prin care Cel nevăzut s-a făcut văzut…a fost provocată de dărnicia milostivirii, nu de lipsa puterii…intră, așadar, în cele slabe ale lumii Fiul lui Dumnezeu coborând din tronul ceresc fără a părăsi gloria părintească, născut fiind într-o nouă condiție, cu o nouă naștere”.
Sigur, Epistola papei Leon este mult mai amplă. Am luat doar câteva fragmente pentru a demonstra faptul că dezbaterile erau extrem de serioase și că, papa Romei a avut totdeauna ceva hotărâtor de spus în elaborarea definițiilor conciliare.
Mineiul pe februarie, ziua a optsprezecea îl cântă pe Sfântul Leon cel Mare în acești termeni elogioși și poetici:
„Făcutu-te-ai moștenitor al scaunului apostolului Petru”; „Urmașul de acum al cinstitului Petru s-a îmbogățit și cu întâistătătoria aceluia; că dobândind râvnă fierbinte a alcătuit din îndemn dumnezeiesc o carte, în care a zădărnicit frământătura și amestecarea eresurilor celor tulburătoare”; „Stâlp al Dreptei credințe”; Luminat fiind de lumina cea preastrălucitoare, ai arătat înomenirea Cuvântului cea de negrăit și dumnezeiască, spunând că îndoită este firea și îndoită este lucrarea lui Dumnezeu, Celui ce s-a întrupat”; „Leu cu adevărat te-ai arătat, preafericite, alungând departe vulpile cele tulburătoare și cu răcnetul cel împărătesc spăimântând cugetele celor fără de lege”.
Astfel, unitatea Bisericii a rămas de neclintit, iar dreapta credință a triumfat! „Fericitul Petru a vorbit prin gura lui Leon!”
Pr. prof. Ioan Fărcaș
