Într-o carte despre Maica Domnului, Adrienne von Speyr (1902-1967), autoarea mistică însoțită spiritual de către Hans Urs von Balthasar, scria: „Când o persoană întinată de păcatul originar se pune cu trupul și cu sufletul la dispoziția lui Dumnezeu, aceasta nu se întâmplă fără un anumit calcul. Ea vede și simte renunțarea la multe daruri naturale la care natura ei ar părea să aibă un anumit drept, iar lucrurile la care renunță sunt întotdeauna reflectate în acest abandon. Ea nu se poate elibera pe deplin de atașamentul față de lucrurile la care a renunțat. Maica Domnului nu cunoaște acest compromis. Ea nu cântărește ceea ce oferă și ceea ce va primi în schimb. Ea nu cunoaște altă utilitate pentru sufletul și trupul ei în afara faptului de a fi slujitoare.”

Este o reflecție potrivită pentru a încadra, în acest capitol și în următorul, câteva considerații în legătură cu misterul Neprihănitei Zămisliri – dogma potrivit căreia Fecioara Maria a fost concepută fără păcatul originar. Pentru moment trebuie spus că aceasta este, înainte de toate, o doctrină a libertății. Maica Domnului și-a recăpătat libertatea naturală, intrinsecă ființei umane, de a-l căuta și de a-l găsi pe Dumnezeu fără opreliști interioare. E perfect natural să îl găsești pe Dumnezeu, e nenatural să ai dificultăți în acest sens. Fecioara Maria nu a fost o ființă supranaturală și nici măcar nu a avut o „forță supranaturală”. Nu a fost un robot. Problema e la noi: noi suntem cei „nenaturali”, pe când ea nu a fost altceva decât prototipul recăpătat al ființelor raționale libere, imaginea deschiderii firești a făpturii către Dumnezeu.

Ar fi foarte greu, fără evidența oferită de Hristos și Mama lui, să ne dăm seama ce e în neregulă cu noi. A fost nevoie de ei ca să ne dăm seama în ce tip de robie ne aflam și ce fel de condiționare mentală este încă generată de aceasta în noi.  De pildă, în fața unei decizii importante, întotdeauna facem calcule. Ne gândim la demnitatea noastră, la talentele noastre, despre care simțim că ar fi firesc să fie folosite în mod just. „Se potrivește această opțiune cu ce mi s-ar cuveni mie? Mie ce-mi iese de aici?” Iar după o decizie, încă ne gândim la lucrurile la care am renunțat. Există o obsesie umană în legătură cu timpul, și cu timpul trecut în special. Suntem măcinați de regrete, melancolie, de istorii contrafactuale recurente: „Ce-ar fi fost dacă?” Parte importantă din aceasta este dificultatea de a ierta: de a-i ierta pe alții și de a ne ierta pe noi înșine. Suntem rupți între sentimentul propriei demnități și cel al propriei nevrednicii. Cu atât mai mult în epoca modernă, când s-a avansat atât de mult pe plan conceptual, decizional, societal în privința respectării drepturilor și libertăților individuale, este foarte dificil să adopți o poziție exterioară, „non-subiectivă”, pentru a te privi pe tine însuți cu detașare.

Ce ar rămâne, în eventualitatea unei astfel de priviri exterioare, din calcule, regrete, plâns de milă, dar și dintr-un cât se poate de legitim sentiment al propriei demnități? „Nu merit așa ceva!” – cine ne ajută să vedem când este justificată această constatare sau dacă ea este vreodată completamente liberă de influența „omului vechi”, a ego-ului psihologic limitat? Să luăm de pildă căsătoria. Nici aici nu scapă nimeni de limitele mentale, de condiția aceasta umană a calculării sacrificiilor și beneficiilor. În fond, cine se căsătorește fără să simtă nimic față de acea persoană, fără a-și proiecta un ipotetic viitor fericit pe care îl poate obține, ca un bun de care se poate bucura, alături de acea persoană? Chiar și cei care pretind că au o viață în Biserică, cu asumarea poruncilor și a doctrinei despre indisolubilitatea căsătoriei, tot au o mică rezervă mentală îngropată undeva în interior: „Rămân până la sfârșit, dar numai dacă…” Apoi, decizia de a avea un copil este, mai ales în ziua de azi, grea, iar după sosirea lui urmează niște lupte interioare teribile. Ne gândim la costuri pentru carierele noastre, pentru „lifestyle”-ul nostru; suntem frustrați pentru că nu mai dormim bine, pentru că nu mai călătorim așa de mult. „Îmi vreau viața înapoi!” ne vine să strigăm. Familia, cu alte cuvinte, deși este opțiunea naturală pentru majoritatea oamenilor, apasă ca o cruce. Fiecare zi e grea. Simți că mori, puțin câte puțin, și te doare enorm.

Lucrurile nu sunt mai simple nici măcar în universul vocațiilor ecleziale unde, ne-am gândi, pătrund doar „cei aleși”, care „au har”, care urmează modelul Fecioarei Maria și al celorlalți sfinți. Din afară, totul pare ca într-un basm: o slujbă de hirotonire, o ceremonie de depunere a voturilor. Ca laici, ne întreținem iluzia că oamenii aceștia au ceva deosebit, că, făcând acest pas la această ceremonie, ei intră într-un teritoriu supranatural, intangibil pentru noi, în care ei merg cu inima ușoară către slujire și „cele sfinte”. E fals. Nimeni nu scapă de consecințele păcatului originar. Există străfulgerări, ocazionale momente de măreție, de irumpere a supranaturalului. Dar în rest, ritmul zilelor este același ca și la ceilalți oameni: voință seacă, efort, dificultăți, lipsă de chef, oboseală, nervozitate. Toți își fac calcule: „Eu vreau să slujesc, să mă dedic, să convertesc lumea la Hristos… însă doar în cutare context, care se potrivește cu calitățile și pregătirea mea.”

„Și ce-ar fi de condamnat aici?!” – Se poate întreba oricine. Nu s-a murit pentru simplul drept de a ne pune astfel de întrebări? Nu are omul o demnitate infinită, de „chip și asemănare a lui Dumnezeu”, pe care nimeni nu are dreptul să o încalce? Așa este. Dar Evanghelia nu vine împotriva acestor lucruri, ci doar, cel mult, împotriva unei lipse de discernământ între drepturile umane și purul individualism, între necesitatea unei vieți demne, în care să fii respectat de ceilalți, și infiltrarea, în teritoriul spiritului uman, mântuit de Hristos și aflat pe drumul îndumnezeirii de către Spiritul divin, a eului vechi, adamic, căzut, care trebuie să moară dar refuză să o facă.

Sfânta Fecioară oferă cheia, contrastul revelator, orizontul: căci Scriptura, Tradiția, revelațiile mistice și reflecțiile îmbibate de rugăciune de tipul celei puse pe hârtie de von Speyr ne spun că ea nu a cunoscut niciun fel de gând ego-ist, adică nici măcar o problematizare a costurilor pentru propriul eu. Ea nu și-a făcut calcule, nu s-a pierdut în melancolie în legătură cu trecutul ei și nici nu a avut anxietatea viitorului. Nu s-a întrebat „ce-ar fi fost dacă?”, „dar cum rămâne cu dorința mea personală de fericire?” sau „aoleu, ce mă fac în cazul în care…?”

Există un important detaliu lipsă în viața ei. În Biblie, ea este singurul om care nu cade la pământ atunci când îl întâlnește pe Dumnezeu. În fața îngerului Gabriel (iar îngerii nu sunt nimic altceva decât prezența lui Dumnezeu în creație), ea nu se clintește. Tulburarea pe care o are vine doar din inocența celei care, ca simplă făptură, încă nu știe toate chipurile lucrării lui Dumnezeu: „Cum va fi aceasta…?” Dar nu cade la pământ înfricoșată, nu tremură ca varga, nu strigă: Pleacă, Doamne, eu nu sunt vrednică! În opinia mea, frica celorlalți oameni în fața întâlnirii cu Dumnezeu cel Viu vine din sentimentul lor că acea epifanie va presupune ulterior un angajament radical din partea lor, o chemare de a merge în necunoscut. O cruce, o moarte. Ne temem de Dumnezeu fiindcă știm că el este un „Dumnezeu gelos”, adică este el însuși un zel mistuitor, care nu se oprește niciodată până când nu ne purifică în foc, pentru ca singurul lucru care să rămână din noi să fie perfecțiunea spiritului complet liber. Deci știm că Dumnezeu ne va cere să renunțăm la păcat, la calcule, la comoditate, fericire; chiar și la simțuri, dacă ar fi să dăm crezare misticilor. Și tot de aici ar putea veni și amestecul de fascinație și de scandal provocat de figura Maicii Domnului în istoria religiilor: căci ea este acea perfecțiune feminină către care aspiră inconștient o întreagă umanitate: o Doamnă pentru care se poate muri, o Fecioară ca far călăuzitor în lupta pentru virtute, o Mamă a tuturor mamelor.  

Așadar, ca să reluăm întrebarea clasică a unor minți frământate din pragul secolului nihilismului, ce-i de făcut?Unde ne lasă aceste considerații pe noi, muritorii din „această vale de lacrimi”, marcați încă de forța cosmică a păcatului originar? Ne lasă în brațele întinse pe cruce ale lui Hristos. Deznădejdea nu are loc în „codul de bune maniere” al creștinului. Nu se cade să fii pesimist, depresiv, melancolic, resemnat într-o ipotetică Geworfenheit heideggeriană – o autumnală „stare-de-a-fi-aruncat” în lume. Nu, ne ridicăm și mergem mai departe cu capul sus, știind că suntem iubiți necondiționat. Dumnezeu știa din ce suntem făcuți și ce tip de dușman supranatural ne ținea prizonieri. Dar dușmanul a fost învins, sămânța vieții veșnice și a dreptății originare a fost plantată în om. Forța păcatului originar se clatină. Virtutea este posibilă în această lume. Un pas al nostru către Dumnezeu este urmat de o sută de pași ai lui către noi: orice efort de voință înspre caritate și purificare este răsplătit de Dumnezeu cu haruri copleșitoare; ba chiar însuși efortul acela este rezultatul lucrării tainice a Lui în noi. Această milostivire infinită nu ne părăsește niciodată: Isus pune și el umărul la crucile noastre. Privirea Tatălui nu are nicio umbră de reproș sau de îndoială, iar focul divin e infinit și inepuizabil. Căderile noastre sunt, ca să folosesc expresia lui Isaac Sirul, doar un pumn de țărână aruncat în oceanul iubirii dumnezeiești. Cumva, în adâncimea tuturor lucrurilor, nu e nicio problemă dacă eu mă clatin, dacă mi-e greu, dacă uneori îmi zic că nu mai pot. Vocea Ființei îmi spune: Stai liniștit. Mergi mai departe. Te iubesc.

Și, una peste alta, știm sau să ar trebui să învățăm că nu avem de ce să ne temem. Moartea, odată transformată de Hristos, nu mai e o condamnare, nu mai e întuneric, ci lumină. Puterea ei nu doar ca a fost anulată, dar a fost și transfigurată în pozitivitate. Moartea a ceva din noi înșine sau a întregii noastre existențe terestre e întotdeauna urmată de o renaștere, de înflorire, de o revărsare a Spiritului. Mai mult decât atât, pentru că suntem încă în acest eon căzut, moartea, deși rămâne un orizont ultim al existenței biologice, este dezvăluită a fi unul pen-ultim în termeni spirituali. Devenită neputincioasă, a fost transformată în cale spre Viață. Suntem căzuți, deci trebuie să murim. Suntem căzuți, deci trebuie să renaștem. Prima este sentința, cealaltă este soluția. Hristos a transformat sentința în soluție. Astfel că doar murind, vom renaște.

Atunci, îmbrățișează moartea. Și mergi mai departe. Te iubesc. Te aștept dintotdeauna.

Pr. Alin Vara