Pe 14 iulie 1899 se năștea cel care avea să fie primul martir al Bisericii Române Unite, episcopul de București Vasile Aftenie.

Despre Fericitul episcop Vasile Aftenie, știm că s-a născut  la Londroman (județul Alba), fiul lui Petru și Agafiei Lita, într-o familie de țărani foarte credincioși cu cinci copii, dintre care doi au murit de mici. A urmat școala elementară în satul natal, după care a urmat cursurile Gimnaziului superior „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj.  Și-a luat examenul de maturitate în 1918, în timpul unei permisii de pe frontul din Galiția și Italia al Primului Război Mondial. În anul 1919 a fost admis la Academia Teologică de la Blaj, la scurt timp fiind trimis la Colegiul Pontifical Grec de la  Roma ca beneficiar al unei burse pontificale. În 1925 obține doctoratul la Colegiul Urbanian De Propaganda Fide, după care s-a întors la Blaj unde a îndeplinit diferite funcții la Curia arhiepiscopală. A fost hirotonit  preot la 1 ianuarie 1926 și în 1934 numit paroh al bisericii „Sf. Vasile cel Mare” din București.

În 1938 a fost numit canonic în capitlul de la Blaj, dar și protopop pentru diaspora transilvană din București și Vechiul Regat. Ca urmare a Dictatului de la Viena și a Pactului Ribbentrop-Molotov, o mulțime de români se refugiază în „Vechiul Regat”, numărul greco-catolicilor dublându-se în aceasta parte a țării, iar în anului 1939 este numit de către mitropolitul Niculescu, rector al Academiei Teologice din Blaj. În 1940, Sfântul Scaun, după lungi și delicate tratative, l-a înălțat la demnitatea episcopală ca episcop auxiliar al mitropolitului Nicolescu, cu reședința episcopală in București. După moartea mitropolitului Nicolescu din iunie 1941, Nunțiul apostolic îl numește pe episcopul Aftenie administrator apostolic, adică interimar, până la numirea următorului mitropolit, numire împiedicată de către seniorii canonici  de la Blaj, cu toate că  era deja episcop auxiliar al Mitropoliei. Diferendul s-a încheiat prin intervenția Papei Pius XII, prin numirea decanului de vârstă al episcopilor greco-catolici, Valeriu Traian Frențiu, carea avea reședința la Beiuș, de unde păstorea partea de eparhie de Oradea rămasă în teritoriul românesc.

În calitate de auxiliar al noului administrator apostolic, episcopul Aftenie străbate imensul teritoriu canonic, vizitând parohiile din Muntenia, Oltenia, Modova, chiar și din Basarabia, Bucovina și Transilvania, preocupându-se de soarta refugiaților și susținându-le moralul prin atitudinea sa binevoitoare. Din mărturiile apropiaţilor săi, episcopul Aftenie era un om foarte plăcut, cu o constituţie solidă, înalt, cu barba şi părul roşcat, foarte jovial, mereu glumeţ, atitudine prin care „crea în jurul lui o atmosferă plăcută şi bună dispoziţie… fără a avea nici un motiv pentru a-l considera «cam lumesc»”. Iubit de seminarişti, de care era foarte apropiat, inspira încredere prin calmul, amabilitatea şi jovialitatea sa, „uriaşul cu suflet de copil” criticat de către bătrânii canonici ai Blajului pentru deschiderea lui către societate, era deseori văzut prin restaurante în compania unor oameni cu viaţă departe de Dumnezeu care nu veneau la biserică, dar aveau și ei nevoie de un cuvânt bun, de un îndemn duhovnicesc”, fiind prezent oriunde era nevoie de ajutor şi încurajare în mulţimea cosmopolită a Capitalei. Îşi trăia cu modestie şi simplitate demnitatea episcopală în Bucureştiul devastat de război, călătorind în oraş cu tramvaiul şi autobuzul şi găzduind studenţi din Transilvania care erau prea săraci pentru a plăti o chirie. Evacuat din reşedinţa sa episcopală de pe str. Batiştei şi mutându-se la casa parohială din str. Polonă nr. 48 în februarie 1948, cu demnitatea şi umorul care-l caracterizau, a întâmpinat cu mult curaj şi filajul Securităţii care-l urmărea neîncetat. Conform mărturiei pr. Vasile Mare, odată a cumpărat două bilete de tramvai, unul pentru el şi unul pentru urmăritorul său „ca să nu-l prindă controlul, că amenzile sunt mari”. În altă ocazie, le-a propus securiştilor care-l urmăreau cu maşina o soluţie reciproc avantajoasă, să-l plimbe în maşina lor unde avea episcopul treabă, întrucât acesta nu avea autoturism, uşurându-le munca acestora, care erau obligați să-l urmărească cu mașina, atunci cînd el de deplasa pe jos sau cu tramvaiul. Fiind presat de către Petru Groza să devină liderul lor și ignorând pericolele la care s-a expus, a intrat pe ascuns în hotelul din Bucureşti unde erau cazaţi cei 36 de preoţi participanţi la „consfătuirea” de la Cluj din 1 octombrie, episcopul a încercat să-i conştientizeze asupra gravităţii şi a cosecinţelor faptelor lor asupra Bisericii, atrăgâdu-le atenţia că „credinţa noastră nu este o cămaşă pe care s-o îmbraci noaptea şi dimineaţa s-o dai jos. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întreagă”.

Preasfințitul Ioan Ploscaru i-a surprins portretul de om senin și deschis față de toată lumea în cartea sa de memorii „Lanțuri și teroare. Drama Bisericii din România” (Editura Galaxia Gutenberg, 2018):

«Episcopul Vasile Aftenie se simţea tot mai urmărit. Oriunde pleca, avea doi indivizi care-l filau. De la un timp, în tramvai, le făcea semn unde coboară. Urmăritorii zâmbeau, dar îşi făceau serviciul.

La 29 octombrie 1948, a fost arestat şi dus la Dragoslavele, întâlnindu-se aici cu ceilalţi episcopi greco-catolici. Era o reşedinţă de vară a patriarhului ortodox, pe care comuniştii o transformaseră în temniţă. Arestaţii au dus aici o viaţă foarte grea. În martie 1949, toţi episcopii de la Dragoslavele au fost transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani, din Codrul Vlăsiei.

Episcopul Vasile Aftenie a fost dus în aprilie 1950 la Bucureşti, la Ministerul de Interne pentru a fi anchetat. S-au făcut mari presiuni asupra lui, sperând că va trece la ortodoxism. Era plin de vioiciune şi foarte prietenos, cu toată lumea. Într o zi, a fost dus la Sinaia, unde îl aştepta Patriarhul Iustinian Marina. Pe drum, de la gară, s-a întâlnit cu doi credincioşi, care l-au recunoscut, dar dânsul a dus degetul la buze. Aceştia, ştiind că este arestat, nu l-au salutat.

Patriarhul îl aştepta într-o vilă în oraş, oferindu-i un prânz copios. Dar episcopul credea că a fost dus la acest banchet ca să-l îmbete şi astfel să-şi dea semnătura de adeziune. Nu a mâncat şi nu a băut nimic, spunând:

– Nu pentru a mânca sau a bea am fost adus aici.

Adus la Bucureşti, a fost ţinut într-o celulă insalubră de la subsol şi interogat tot timpul. Să spună cine din membrii guvernului îl ţinea la curent cu evenimentele ce vor urma cu privire la Biserica Greco-Catolică. Episcopul Vasile Aftenie a fost bătut şi torturat până a murit. A fost înmormântat în cimitirul Belu Catolic. Moartea sa a survenit, la data de 10 mai 1950. Nu împlinise încă cincizeci şi unu de ani.

Prin 1963, în închisoarea de la Dej, am stat în aceeaşi celulă cu Părintele Ioan Baltheiser, care a fost preot în 1950 la Catedrala Sfântul Iosif. Dânsul mi-a istorisit cum, în luna mai 1950, au sosit la parohie doi tineri, care au cerut un preot care să-l înmormânteze pe unchiul lor, un cetăţean catolic din Arad. La ora stabilită s-a prezentat la cimitir. „Nepoţii” au spus că-l cheamă Vasile şi că a murit la spital.

Părintele Baltheiser a oficiat înmormântarea. Sicriul era închis, dar pe cruce erau numai două iniţiale: V.A. După ce Ioan Baltheiser a fost arestat, a recunoscut pe unul din „nepoţii” lui Vasile Aftenie – în faţa căruia, nesăbuit, i-a blamat tare pe comunişti, cu ocazia înmormântării. Acum, era anchetatorul său de la interne, care i-a amintit de prima lor întâlnire şi i-a declarat: „Puteam să te arestez atunci pentru cuvintele reacţionare, dar te-am lăsat…».

Episcopul Vasile Aftenie a fost primul martir al Bisericii noastre, rămânând neclintit în credința catolică. „Nu am nici suflet, nici neam și nici credință de vânzare”, ar fi răspuns la propunerea Patriarhului Iustinian de a-l face mitropolit de Iași, dacă trece la ortodoxie…

Fericipe episcop Vasile Aftenie, roagă-te pentru noi!

 Nistor Alin Bădiceanu și Greco-Catolici