Samuil Micu: 218 ani de la trecerea în eternitate (9 septembrie 1745 – 13 mai 1806)

Samuil Micu Klein, al cărui prestigiu de erudit străbate veacurile, s-a stins din viață pe 13 mai 1806, în brațele prietenului său Gheorghe Șincai, la Buda, unde îi este de atunci mormântul.

„Blândul călugar”, cum îl numea Nicolae Iorga, este unul dintre Corifeii Școlii Ardelene, amintit întotdeauna împreună cu „asprul muncitor fanatic, Gheorghe Șincai, și cumintele alcătuitor de teorii, Petru Maior”, cum tot Nicolae Iorga le schițează portretul. Sunt priviți împreună datorită aceleiași credințe, datorită aceluiași ideal la care sunt angajați – cu o excepțională forță de muncă și cu intuiția imperativelor timpului –, datorită străduințelor comune pe tărâm spiritual și cultural – ceea ce unul începe, ceilalți împlinesc, continuă, propagă – datorită prieteniei frumoase dintre ei.

Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu – iluminiștii ardeleni – reprezintă generația a doua de intelectuali ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Formarea lor a început în școlile întemeiate de Episcopul Petru Pavel Aron, la Blaj, în 1754, a continuat și s-a împlinit la înaltele institute catolice din Roma și Viena, la încheierea cărora să revină la Blaj și să fie în slujba Bisericii și a neamului. Desprinsă din pleiadă, personalitatea titanică a fiecăruia este bine conturată, în spațiul culturii românești având fiecare locul său distinct.

Samuil Micu Klein, nepotul Episcopului Inochentie Micu Klein, teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof, s-a născut la 9 septembrie 1745, în comuna Sadu din apropierea Sibiului. Este fiul protopopului greco-catolic Stoia și al Anei, familie de proveniență nobilă, ceea ce îl va determina pe viitorul cărturar să semneze „Klein de Sad”. Numele primit la Botez este Maniu Micu, devenit Samuil în 1762, prin intrarea în „Ordinul Sfântul Vasile cel Mare”, la dorința lui Inochentie Micu Klein.

„Scoala primară” a urmat-o în comuna natală, după care a fost elev în „Școlile Blajului”, „Fântâni ale darurilor” – Gimnaziul și Seminarul –, unde l-a avut profesor pe Grigore Maior (1715-1785), viitorul Episcop, întors de la Viena cu idei înaintate, în spiritul veacului Luminilor. Acesta remarcă inteligența strălucită și pasiunea pentru studiu a elevului său, care îsi petrecea mult timp în biblioteca școlii citind, punând întrebări, cerând lămuriri.

Episcopul Atanasie Rednic (1722-1772) obține pentru Samuil Micu o bursă la Colegiul „Pazmanian” din Viena, unde va studia Teologia și Filozofia (1766-1772) – este primul timp petrecut în Capitala Imperiului, timp în care studiile vieneze și-au pus amprenta pe formarea sa intelectuală. La finalul lor s-a înapoiat la Blaj, unde și-a început cariera didactică, fiind profesor de filozofie, etică și matematică la „Gimnaziul Greco-Catolic” (1772-1777).

Al doilea timp petrecut la Viena a fost între anii 1777-1783, prin numirea de „părinte spiritual” la Colegiul „Sancta Barbara”, institut întemeiat de Curtea vieneză pentru tinerii greco-catolici care studiau Teologia. Este o perioadă importanta, perioadă în care se definește profilul său de erudit, devenit în timp „omul cu cea mai amplă opera dintre scriitorii români ai secolului al XVIII-lea”. Este și un timp când toți cei patru exponenți ai Școlii Ardelene se găseau la Viena.

Biserica Româna Unita cu Roma s-a afirmat în acei ani ca o forță spirituală și culturală distinctă, de esență latină, opusă celei slavo-bizantine. Episcopii ei erau modele de sfințenie, despre Petru Pavel Aron, Samuil Micu scrie: „au petrecut o viață sfântă […]. Când a fost Aron aproape de moarte, s-au descins de brâul de fier, ce în unsprezece ani, pâna a fost Episcop, l-a purtat pe pielea goală, peste mijloc”.

Preoții uniți trezeau conștiintele, deschideau credincioșilor drumul desăvârșirii creștine, uniții posedau un sens profund al spiritualității, al istoriei și al culturii, reusind să creeze pe aceste fundamente o nouă cale pentru progresul românilor din Ardeal. Biserica Greco-Catolică, începând cu Inochentie Micu Klein, „și-a dat seama de necesitatea unei acțiuni de culturalizare grabnică” a românilor, de școli, de învățătură, de preoți culți care să nu se limiteze doar la inerția ritualului.

Samuil Micu Klein este unul dintre cei care îi reprezintă. Prin operele sale istorice și lingvistice, ca și Gheorghe Șincai și Petru Maior, a dovedit cu mijloacele erudiției originea română a poporului român, latinitatea limbii și continuitatea neîntreruptă în fosta Dacie, adevăruri care au impus obținerea de drepturi egale pentru românii din Ardeal cu celelalte trei națiuni: maghiarii, sașii și secuii. Samuil Micu este și unul dintre intelectualii care au redactat memoriul „Suplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”.

Preotul care a fost Samuil Micu a scris opere teologice, istorice, lingvistice, filozofice și traduceri. Dintre aceste lucrări reținem: „Propovedanie sau învățături la îngropăciunea oamenilor morți” (1784), „Theologia moraliceasca”, doua volume, (1796), traducerea operei „Imitatio Christi” de Thomas a Kempis, tratat major de morală crestina, cea mai raspândita opera dupa „Sfânta Scriptura”, „Opera contemporana cu sufletul omului dintotdeauna”, „Istoria bisericească” dupa Fleury, traduceri din Sfinții Părinti – „Cuvântările lui Ioan Gură de Aur”, trei volume. Predicile, în general, cărțile lui Samuil Micu, erau căutate în Ardeal de „învățați și neînvățați, uniți și neuniți”.

„Carte de rogăcioni pentru evlavia homului chreștin” (Viena, 1779), cunoscută cu titlul simplificat, „Carte de rogăcioni”, este prima noastra carte scrisă cu litere latine de un român. La sfârșitul cărții, Samuil Micu prezintă „leterele cele vechi ale românilor”, aratând cum trebuie citite. Rugăciunile sunt luate din „Ceaslov”, autorul „facând abia, ici colo, foarte sfioase încercări de latinizare” (Zenovie Pâclisanu, „Istoria Bisericii Române Unite”, Galaxia Gutenberg 2006, p.490). „Biblia” de la Blaj din 1795, cunoscută si sub numele de „Biblia lui Clain” sau „Biblia lui Bob”, este a doua traducere a „Sfintei Scripturi” tipărită în limba româna  – prima este „Biblia de la București” din 1688. Samuil Micu a început traducerea în 1783, când era prefect de studii la Colegiul „Sfânta Barbara”, și a terminat-o în 1785, sursa traducerii este „Septuaginta”.

În „Cătră cetitoriu”, cuvântul introductiv, Samuil Micu explică maniera traducerii, preocuparea pentru adevăr și claritate: „…ne-au fost voia ca întru toate să rămâna în curățenia sa și întru tot adevărul său”. „Biblia” de la Blaj” a fost folosită și în Biserica Ortodoxă, a fost sursă și model pentru traducerile ulterioare. Sub aspectul limbii literare și stilistic, „Biblia lui Clain” întrece „Biblia de la București”, adevăr afirmat de specialisti, printre care și Perpessicius, care, comparându-le, a înclinat în favoarea „Bibliei lui Clain”.

În anul 2000, din initiațiva Preasfintiei Sale Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, s-a republicat „Biblia” de la Blaj într-o ediție jubiliară scoasa la „Tipografia Vaticana” din Roma, muncă realizata de un grup de istorici și filologi clujeni, condus de Ioan Chindriș. „Biblia” are 2624 de pagini, în stânga este traducerea anastatică a textului cu caractere chirilice, iar în dreapta, transcrierea cu litere latine. Lansarea operei a avut loc la Roma, la 31 mai 2001, în prezenta Papei Ioan Paul al II-lea, care a apreciat în mod deosebit „Biblia” lui Samuil Micu Klein.

Dintre lucrările lingvistice, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (Viena, 1780), este prima gramatică tiparită a limbii române. Prefața îi aparține lui Gheorghe Șincai și este o prezentare a tezelor „Școlii Ardelene” despre originea pur romană a poporului român. Samuil Micu este lingvistul care a descoperit principalele legi ale evoluție fonetice din limba noastră. Prin opera sa lingvistică, prin introducerea scrierii cu litere latine împotriva susținerii literelor chirilice de către Biserica Ortodoxa „care vedea în literele latine o arma a catolicismului”, limba noastră a fost recunoscută și așezată în rândul limbilor neolatine de fondatorul lingvisticii romanice, Frederich Christian Diez (1794-1876). Astfel s-a încheiat pentru totdeauna eroarea de a fi considerata limbă slavă.

Samuil Micu are meritul de a fi dat românilor primul dicționar, „Lexiconul la Buda” (1825), dictionar cvadrilingv, operă monumentală aproape terminată la moartea sa; completările aparțin Canonicului orădean Ioan Corneli. Samuil Micu mărturisește că la această lucrare „m-a îndemnat dragostea pentru cultură și știința neamului meu. Am scris-o pentru a face cinste neamului meu, ca să aibă și el un dicționar, de care nici o nație nu e lipsită, decât a noastră și cea țigăneasca. Ce am putut am făcut, mai mult nu pot face. Căci dacă eu nu voi scoate un dicționar ca acesta, nu știu când va mai lua asupra și o osteneală ca aceasta cineva” (Dimitrie Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Editura Științifică, București, 1959, p.29).

„Istoria, lucrurile și întâmplările românilor” este prima istorie a tuturor românilor, care relatează cursul evenimentelor de la origini până în epoca Luminilor – cronicile anterioare se limitau la provincii. Opera începe cu colonizarea Daciei și se încheie cu anul 1759, adaugând la final „Istoria episcopiei românesti din Transilvania”. Samuil Micu este conștient de rolul educativ al istoriei, de faptul că trezeste conștiința națională, de aceea afirma „Urât este românului să nu știe începutul său, să nu știe neamul său, pre mai marii săi si istoria neamului său”. Pentru istoricii stăaini a scris, în latină, un rezumat al operei: „Brevis notitia historiae valachorum ab origine gentis usque saeculum XVIII”.

„Erudit cu o forța de muncă ce uluiește”, a scris o istorie la o înălțime la care nimeni nu a mai îndrăznit să se ridice până la Nicolae Iorga. Dimensiunea operei lui Samuil Micu este mult mai largă decât se poate nota într-un articol. Reținem totuși preocupările pentru filozofie, traducerea, lucrării „Loghica adecă partea cea cuvântatoare a filozofiei’’, după Fr. Chr. Baumeister, lucrările „Legea Firei” și „Învățătura metafizicii”, activitate care l-a obligat să creeze un limbaj filozofic românesc.

În spiritul Luminilor, Samuil Micu, dar ceilalți reprezentanți ai Școlii Ardelene, a combătut superstițiile și fanatismul din popor, prin luminarea lui pe calea rațiunii și a educației, potrivit crezului luminist josefinist preluat de românii din Transilvania: emanciparea omului se realizează prin cultură!

Samuil Micu a dovedit și talent literar, a creat poezii religioase, fiind primul scriitor, la noi, care a experimentat versul alb. În viața și în întregul efort de fondator al culturii noastre naționale, lui Samuil Micu și celorlalti reprezentanti ai Scolii Ardelene le-a fost sprijin Episcopia Greco-Catolica de Oradea prin Episcopii Ignatie Darabant și Samuil Vulcan. În ultimii doi ani de viață, Samuil Micu a fost cenzor al cărților românești care se tipareau în „Tipografia Universității” din Budapesta, secția română fiind în legatură cu Episcopia de Oradea.

Exponenții Scolii Ardelene sunt preoti greco-catolici, erudiți de talie europeană, „cunoscători a cel putin patru-cinci limbi straine”, cu doctorate obținute la Roma sau Viena. Ei „nu s-au sfiit să apuce sapa desțelenirii unui ogor pe care crescuseră până atunci doar modestele flori ale literaturii populare și folclorului” (George Ivașcu). Samuil Micu Klein a fost primul, deschizătorul unui drum greu… . La 218 ani de la intrarea în eternitate a marelui nostru preot sș carturar, îi aducem omagiul și recunoștința noastra și, stânjeniți, îi cerem iertare pentru păcatul de a-l fi uitat de atâtea ori.

Repere dintr-un articol scris pentru Episcopia Greco-Catolică de Oradea de doamna Otilia Bălaș în 2016