Date biografice

S-a născut la 14.07.1899, la Londroman (județul Alba), fiul lui Petru și Agafiei Lita, într-o familie de țărani foarte credincioși cu cinci copii, dintre care doi au murit de mici. A urmat școala elementară în satul natal, după care a urmat cursurile Gimnaziului superior „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj.  Și-a luat examenul de maturitate în 1918, în timpul unei permisii de pe frontul din Galiția și Italia al Primului Război Mondial. În anul 1919 a fost admis la Academia Teologică de la Blaj, la scurt timp fiind trimis la Colegiul Pontifical Grec de la  Roma ca beneficiar al unei burse pontificale. În 1925 obține doctoratul la Colegiul Urbanian De Propaganda Fide, după care s-a întors la Blaj unde a îndeplinit diferite funcții la Curia arhiepiscopală. A fost hirotonit  preot la 1 ianuarie 1926 și în 1934 numit paroh al bisericii „Sf. Vasile cel Mare” din București. În 1938 a fost numit canonic în capitlul de la Blaj, dar și protopop pentru diaspora transilvană din București și Vechiul Regat. Ca urmare a Dictatului de la Viena și a Pactului Ribbentrop-Molotov, o multime de români se refugiază în „Vechiul Regat”, numărul greco-catolicilor dublându-se în aceasta parte a țării, iar în anului 1939 este numit de către mitropolitul Niculescu, rector al Academiei Teologice din Blaj. În 1940, Sfântul Scaun, după lungi și delicate tratative, l-a înălțat la demnitatea episcopală ca episcop auxiliar al mitropolitului Nicolescu, cu reședința episcopală in București. După moartea mitropolitului Nicolescu din iunie 1941, Nunțiul apostolic îl numește ep. Aftenie administrator apostolic, adică interimar, până la numirea următorului mitropolit, numire împiedicată de către seniorii canonici  de la Blaj, cu toate că  era deja episcop auxiliar al Mitropoliei. Diferendul s-a încheiat prin intervenția Papei Pius XII, prin numirea decanului de vârstă al episcopilor greco-catolici, Valeriu Traian Frențiu, carea avea reședința la Beiuș, de unde păstorea partea de eparhie de Oradea rămasă în teritoriul românesc.

În calitate de auxiliar al noului administrator apostolic, ep. Aftenie străbate imensul teritoriu canonic, vizitând parohiile din Muntenia, Oltenia, Modova, chiar și din Basarabia, Bucovina și Transilvania, preocupându-se de soarta refugiaților și susținându-le moralul prin atitudinea sa binevoitoare. Din mărturiile apropiaţilor săi, episcopul Aftenie era un om foarte plăcut, cu o constituţie solidă, înalt, cu barba şi părul roşcat, foarte jovial, mereu glumeţ, atitudine prin care „crea în jurul lui o atmosferă plăcută şi bună dispoziţie… fără a avea nici un motiv pentru a-l considera «cam lumesc»”. Iubit de seminarişti, de care era foarte apropiat, inspira încredere prin calmul, amabilitatea şi jovialitatea sa, „uriaşul cu suflet de copil” criticat de către bătrânii canonici ai Blajului pentru deschiderea lui către societate”, era deseori văzut prin restaurante în compania unor oameni cu viaţă departe de Dumnezeu care nu veneau la biserică, dar aveau și ei nevoie de un cuvânt bun, de un îndemn duhovnicesc”, fiind prezent oriunde era nevoie de ajutor şi încurajare în mulţimea cosmopolită a Capitalei. Îşi trăia cu modestie şi simplitate demnitatea episcopală în Bucureştiul devastat de război, călătorind în oraş cu tramvaiul şi autobuzul şi găzduind studenţi din Transilvania care erau prea săraci pentru a plăti o chirie. Evacuat din reşedinţa sa episcopală de pe str. Batiştei şi mutându-se la casa parohială din str. Polonă nr. 48 în februarie 1948, cu demnitatea şi umorul care-l caracterizau, a întâmpinat cu mult curaj şi filajul Securităţii care-l urmărea neîncetat. Conform mărturiei pr. Vasile Mare, odată a cumpărat două bilete de tramvai, unul pentru el şi unul pentru urmăritorul său „ca să nu-l prindă controlul, că amenzile sunt mari”. În altă ocazie, le-a propus securiştilor care-l urmăreau cu maşina o soluţie reciproc avantajoasă, să-l plimbe în maşina lor unde avea episcopul treabă, întrucât acesta nu avea autoturism, uşurându-le munca acestora, care erau obligați să-l urmărească cu mașina, atunci cînd el de deplasa pe jos sau cu tramvaiul. Fiind presat de către Petru Groza să devină liderul lor și ignorând pericolele la care s-a expus, a intrat pe ascuns în hotelul din Bucureşti unde erau cazaţi cei 36 de preoţi participanţi la „consfătuirea” de la Cluj din 1 octombrie, episcopul a încercat să-i conştientizeze asupra gravităţii şi a cosecinţelor faptelor lor asupra Bisericii, atrăgâdu-le atenţia că „credinţa noastră nu este o cămaşă pe care s-o îmbraci noaptea şi dimineaţa s-o dai jos. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întreagă”.

Arestarea și regimul de detenție
Episcopul Aftenie a fost arestat împreună cu protopopul Tit Liviu Chinezu în aceeași noapte de 28/29 octombrie, la ora 2.30, din reședința vicariatului din București din str.Polonă nr.48, toți cei aflați în clădire fiind supuși unui tratament dur, percheziție și amenințați cu moartea. Pr. Vasile Mare, martor de visu, dă mărturie asupra momentului: „În toiul acelei nopți, am fost trezit brusc de către un individ care nu știu cum pătrunsese în camera mea (…). Mi-a ordonat să merg în camera alăturată, cea a preotului Gh. Radu. Ne-a zis să nu ieșim de acolo, iar dacă facem vreo mișcare, ne zboară creierii (…). După vreo trei ore, care mi s-au părut infinite, au intrat la noi în cameră mama mea și d-șoara Georgiana, care ne-au spus că, privind pe geamul de la demisol, au văzut plecând spre stradă câțiva oameni și că i-au dus cu ei pe servii lui Dumnezeu Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu (…) Nu după multe zile a trebuit să părăsim și noi clădirea: au venit doi indivizi care ne-au spus că au venit sa preia edificiu, inclusiv biserica.”. În aceași mărturie relatează o întâmplare misterioasă petrecută cu câteva ore înanintea arestării când, episcopul și câțiva preoți ieșiseră în curtea bisericii când, deodată, apare o fetiță între ei, care insistă să afle „Cine este episcopul?”. Ea se jucase în nisipul din dreptul gardului de la stradă și a auzit ce au vorbit între ei doi oameni: „La noapte, de aici vom aresta pe Episcopul”. Toți au fost puțin tulburați. Un tânăr, Traian Suciu, i-a propus episcopului să se ascundă și să fie păzit de greco-catolicii din zona Bucureștii Noi. [Episcopul] însă, luând în mână crucea pectorală, i-a răspuns: „Această cruce mă oprește. Dragul meu, tot eu să mă ascund? Ce s-ar întâmpla dacă pe front generalul ar dezerta? Dacă n-ar fi aceasta [crucea], aș ști eu ce să fac!”. Episcopul și protopopul său au fost duși imediat la Ministerul Interne și, după o percheziție umilitoare, a fost băgat într-o celulă unde era „așteptat” de către IPS Frențiu. A doua zi, împreună cu episcopii Suciu, Frențiu și Rusu, a fost dus la ministrul Cultelor, care avea misiunea să vadă dacă vreunul dintre episcopii greco-catolici, speriaț de arestul și ancheta Securității, ar fi fost dispus să cedeze și să treacă la ortodoxie, „ofertă” refuzată cu indignare.

În data de 31.10, ora 15, împreună cu ceilalți episcopi, PS Aftenie a fost trasportat sub pază militară la vila de odihnă a Patriarhului ortodox de la Dragoslavele, reședință patriarhală pregătită din timp de către Securitate ca lagăr păzit, înconjurat cu sârmă ghimpată. A avut parte, alături de confrații episcopi, de o nouă învitație la defecțiune, adresată de Patriarhul ortodox Justinian Marina, cu ocazia vizitei acestuia din data 14-15.11.1948. După trei săptamâni, la 3 decembrie, Patriarhul, însoțit de vicarul său Teoctist Arăpaşu (viitorul patriarh) și de ofițeri de Securitate, a venit din nou la Dragoslavele și le-a adus episcopilor un exemplar din Monitorul Oficial cu Decretul nr. 358/1948, care scotea Biserica Română Unită în afara legii. De data aceasta, misiunea înalților prelați ortodocși era să obţină din partea episcopilor greco-catolici o recunoaştere implicită a decretului cu toate consecinţele sale, cu renunţarea la prerogativele episcopale prin pensionarea lor definitivă.

După 4 luni de detenție la Dragoslavele, episcopii au fost transferați în lagărul organizat în fosta școala de cantori de la Mănăstirea Căldărușani, clădire dezafectată după cutremurul din 1940. După episcopul Suciu, a fost rândul lui PS Aftenie să fie anchetat de către Securitate la Ministerul Interne, cu intenția de „fabrica” un dosar penal, dacă invitația de „intra în casa ortodoxiei” s-a lovit de un refuz ferm și categoric. Despre acest moment al despărțirii, relatează cu emoție episcopul Hossu: „După două săptămâni, la 25 mai 1949, plecarea lui P.S. Aftene. S-au prezentat alţi doi inspectori care l-au dus din mijlocul nostru pe iubitul nostru frate episcop Aftene, tot cu simpla invitare să-și facă bagajul și să plece împreună cu dânșii; nici dânsului nu i-au spus unde: calea a fost aceeași, la Interne; nici un cuvânt, nici o motivare; în faţa noastră glumeau că-i va merge bine. Scumpul frate s-a mărturisit și, după mărturisirea făcută, mi-a spus că nici moartea nu-l va face să se lepede de credință; același lucru l-a spus în fața tuturor înainte de plecare; […]. P.S. Aftene a rămas neclintit în credința catolică, împlinindu-și cu sfințenie cuvântul rostit în fața noastră, a tuturor, că mai bine moare decât să se lepede de credință; a presimțit ce o să urmeze și pentru ce este dus de la Căldăruşani, pentru a face noi presiuni asupra dânsului să treacă la ortodoxie. (…)Și dacă mă vor omorî, nu mă lepăd de credință”, au fost ultimele cuvinte premonitorii ale episcopului Aftenie, înaninte șă plece de la Căldărușani. În drumul spre București, episcopul a fost reținut pentru o perioadă de 10 zile la mănăstirea Sinaia, Securitatea încercând, pentru ultima oară, pe cale pașnică, să obțină „dezertarea” sa: «Nu am nici suflet, nici neam și nici credință de vânzare», ar fi răspuns la propunerea Patriarhului Iustinian de a-l face mitropolit de Iași, dacă trece la ortodoxie.

În ancheta de la Ministerul de Interne, condusă de ofițerul Gheorghe Enoiu, supranumit „Măcelarul de la Interne”, celebru pentru bestilitatea sa din timpul anchetelor studenților arestați în toamna anului 1956 și a cărui ”specialitate” era bătaia cu pumnii până când obținea declarațiile dorite sau până când victima sucomba, episcopului Aftenie s-a încercat implicarea sa într-o așa-zisă Mișcare Națională de Rezistență, partid politic de orientare creștin-democrată care trebuia să identifice depozite de arme, să distribuie manisfeste subversive. Aceste acuzații se bazau pe declarațiile făcute sub tortură a unui credincios greco-catolic, alegații respinse de către ierarh cu fermitate și consecvență în declarațiile rămase la dosarul anchetei. Conform mărturiei lui Tertulian Langa, care a întâlnit un alt deținut politic care fusese anchetat tot la Ministerul de Interne, PS Aftenie venea de la anchete „cu buzele umflate, cu ochii invinețiți și tălpile zdrobite. Dar întotdeauna vesel. Odată, când s-a întors bătut, a zis, mai mult ca pentru sine: «Mare noroc avui și azi! – Cum ziceți c-ați avut noroc, când eu vă văd cât sunteți de zdrobit! – Curat noroc, iubite frate. Ia închipuieți ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi snopit așa pe firavul Nelucu Suciu. L-ar fi mutat direct la Cimitirul Bellu. Eu însă-s ca un un urs. În mine pot să dea, că n-au nici un folos.»”.

Împrejurările morții – depozitul de muribunzi de la Văcărești

În aceste condiții, de-a lungul unui an de zile în care a refuzat recunoaşterea unor acuzaţii false, PS Aftenie, în dimineaţa zilei de 25 martie 1950, revenind în celula sa după o noapte întreagă de anchetă, a suferit un atac vascular cerebral, care i-a paralizat o mână şi un picior. A existat un martor al momentului accidentului cerebral, profesorul Nicolae Mărgineanu, închis într-o celulă alăturată: „[Profesorul Mărgineanu] fusese închis la Ministerul de Interne atunci când a fost anchetat episcopul Vasile Aftenie și știe că preasfințitul a fost anchetat o noapte întreagă, ținut în picioare. Fiind un om voinic, aceasta l-a epuizat. L-au adus jos, în celulă, unde erau paturi de beton, iar din cauza epuizării nu a mai rezistat și s-a întins pe pat. Aceasta i-a fost fatal, pentru că nu avea voie să-și schimbe brusc poziția de la vertical la orizontal după o ședere forțată atât de îndelungată în picioare și probabil s-a pornit o hemoragie.”  După două zile de la hemipareză, aşa cum rezultă din raportul Securităţii întocmit la moartea episcopului, P.S. Aftenie a fost trimis la spitalul penitenciarului Văcăreşti, unde a murit după aproximativ 45 de zile (10 mai 1950), în lipsa oricăror îngrijiri medicale. Despre acest așa-numitul spital a dat o mărturie doctorul Cornel Petrasevich, fost deţinut politic: „Am stat cu el [preotul ortodox Ioan Iovan] în fosta morgă a Penitenciarului Văcărești, care servea de spital pentru deținuții politici. Condițiile erau în afara oricărei idei de îngrijire corectă medicală. Era mai mult un depozit de muribunzi. Unii mai scăpau cu viață.”

A doua zi, în 11 mai 1950, P.S. Vasile Aftenie a fost înmormântat de către preotul romano-catolic Ioan Baltheiser în cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti, sub stricta supraveghere a cinci agenţi ai Securităţii, preotul neştiind identitatea decedatului. În timpul ceremoniei funerare, la cererea expresă a pr. Baltheiser de a-i spune numele decedatului, un securist i-a răspuns: „Vasile”. Abia a doua zi a realizat că l-a îngropat pe episcopul Vasile Aftenie. Declarațiile date de către acest preot, martor ocular, primează și contrazic alte relatări indirecte privitoare la acest eveniment. În 13 mai 2010, oseminetele primului episcop martir al Bisericii Române Unite au fost deshumate și mutate la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din str. Sirenelor nr.39, București.

Patrimoniu de sfințenie

Personalitatea episcopului Vasile Aftenie poate fi rezumată, pe scurt, printr-o caracterizare facută de către superiorul belgian al călugărilor Asumpționiști de la Blaj, în vederea consacrării episopale: „Este evlavios, plăcut în societate, jovial, iubitor de glume… foarte iubit de seminariști, de care era foarte apropiat, lucru rar la acești domni transilvăneni… Mă simt obligat să accentuez că inspiră încredere prin calmul, amabilitatea și jovialitatea sa.”

„În mulțimea variată din București era prezent oriunde era nevoie de ajutor și încurajare. Când s-au apropiat amenințările din anul 1948, știa că este urmărit, dar era hotărât să nu trădeze pentru nimic în lume”, mărturie a pr.Eugen Popa, care suprinde esențialul activității pastorale a episcopului Aftenie din București.

 Nistor Alin Bădiceanu