Reluăm seria catehezelor Eminenței Sale Cardinalul Matteo Zuppi, din volumul „TAINA MĂRTURISIRII. Iertare și convertire” care va apărea în curând și în limba română.
Prima Cateheza:
«FERICIT ESTE OMUL
CĂRUIA I S-A IERTAT FĂRĂDELEGEA»
«Veniţi să discutăm!”, zice Domnul.
„Dacă păcatele voastre vor fi
roşii ca pânza stacojie,
ca zăpada le voi albi» (Isaia 1,18).
Ne vine greu să vorbim despre păcatul nostru? Automat ne gândim că da. Lucrul acesta ne provoacă deranj sau pur și simplu rușine (și de ce lucrul acesta ar trebui să fie rău? Nu e un semn al neliniștii sufletului și, deci, al faptului că acesta reacționează? Nu depășim rușinea fugind, îndârjindu-ne sau obișnuindu-ne, ci împăcându-ne, schimbându-ne și abandonându-ne în brațele Tatălui, pentru ca dragostea lui să ne purifice sufletul!). Faptul de a fi nevoiți să ne confruntăm cu noi înșine de față cu altcineva ni se pare o umilire. Cum să ne prezentăm goi, lipsiți de apărare? Cum să deschidem partea cea mai rea a sufletului nostru, cea pe care vrem să o ascundem sau să o minimalizăm? Cum să înfruntăm o judecată exterioară eului nostru, imprevizibilă și nemiloasă? În realitate, faptul de a ne «smeri» ne restituie nouă înșine, așa cum suntem, fără ipocrizie și, tocmai de aceea, ne eliberează.
Am putea crede că mărturisirea e un exercițiu inutil, un mod de a ne face rău singuri, ca și cum vorbind «creăm» păcatul, pe când lăsându-l ascuns, nedeslușit, nu ar avea consecințe negative. În fond, ca fii ai unei generații a aparențelor, avem impresia că ceea ce nu se vede nu există sau ar fi mai puțin important. Adesea ne facem griji doar dacă faptele noastre sunt «descoperite» ori ne-au cauzat vreo problemă, vreo daună de imagine căreia îi atribuim o importanță excesivă. În realitate, păcatul este adesea «inofensiv»: nu stârnește imediat nicio judecată negativă a altora și nicio schimbare a rolului nostru. În plus, adesea, pentru a ne da încredere, răul folosește mentalitatea comună banală, ca de exemplu alegeri sau păreri împărtășite de multă lume. Oare de aceea nu e păcat?
Ce e rău și ce e bine? În realitate, cu toții avem nevoie de claritate. E simplu să nu ne dăm seama de consecințe și să avem impresia că putem reuși să le controlăm sau să le depășim. Lucrul acesta nu face ca păcatul să fie mai puțin real. Ajungem să dăm importanță unor «abateri» sau acțiuni care, în realitate, înaintea judecății lui Dumnezeu și a adevăratelor consecințe asupra noastră contează prea puțin. E valabil și opusul. Păcatul nu e o gafă, lucru de care ne temem și din cauza căreia suferim enorm. Isus nu ține cont de judecata comună, vede în profunzime, pentru că iubește sufletul. Păcatul nu e, cu siguranță, o chestiune de formă, ci complicitate cu răul.
Prea puțin ne temem de rău, astfel încât avem impresia că poate rămâne în noi inert și putem să nu-l înfruntăm. Preferăm să ne interpretăm păcatul, să-l facem subiect de discuție, fie și publică, la fel ca multe alte aspecte din viața noastră, ca și cum ar fi vorba despre caracter, o manifestare a felului în care suntem clădiți, ceva de înțeles, cu o oarecare nuanță de narcisism atât de răspândit în privința a ceea ce ne aparține. Lucru de înțeles și gata, pentru că ceea ce contează sunt eu și bunăstarea mea personală. Dar, în realitate, pentru suflet nu e de ajuns.
Faptul de a ne pune înaintea lui Dumnezeu, a judecății lui și deci față în față cu noi înșine, ne înspăimântă. Însă tocmai aceasta e propunerea suavă a tainei mărturisirii. Cei care se cred drepți o consideră un efort zadarnic sau prea exigent. E simplu să ne simțim «în regulă», e de ajuns să dăm curs glasului convingător al orgoliului nostru, instinctului de conservare al eului nostru, să cedăm în fața dificultăților, să ne victimizăm. Cel drept nu cere iertare, nu-și face probleme asemenea păcătoșilor ce caută mântuirea. Cel ce se consideră drept se lasă pradă exaltării eului, capacităților individuale ale eforturilor sale, teoriei ce rezolvă totul și conform căreia e important să fim noi înșine. În realitate, acesta suferă, pentru că se judecă mereu de unul singur. Cel conștient de păcat nu procedează așa, ci se abandonează milostivirii și, tocmai de aceea, află o dragoste surprinzătoare. E fericit, pentru că i se iartă fărădelegea.