2

«NU AM VENIT SĂ-I CHEM PE CEI DREPȚI,

CI PE CEI PĂCĂTOȘI»

 

Cu ușurință putem să credem că suntem drepți sau pur și simplu buni. E de ajuns să ne considerăm „în regulă” pentru că nu are cine ce să ne spună, nu am greșit intenționat, ne alcătuim propriile reguli și ne-am lăsat călăuziți de propriul suflet. Și de ce lucrul acesta ar trebui să ne liniștească? Cel drept are o părere bună despre sine și nu se confruntă cu puterea teribilă a răului din viața sa; consideră că e suficient să se controleze, pe când adevărata problemă e să iubească. În realitate, ne temem să ne cercetăm și să identificăm păcatul, pentru că atunci ar trebui să dăm piept cu abisul din lăuntrul nostru. Nu trebuie să ne apărăm de ceilalți, ci de noi înșine. Cât e de adevărat că știm să deosebim mai degrabă paiul din ochiul fratelui decât bârna din ochiul nostru! De ce oare? Pentru că în mod instinctiv ne considerăm buni și căutăm răul în afara noastră, fiind orbiți de justificări, de prezumția absurdă de nevinovăție.

Cel drept e prizonierul propriilor scuze și al unei idei de perfecțiune departe de cea profund omenească a Evangheliei. Acesta nu poate recunoaște falimentul păcatului pentru că acest lucru ar veni ca o condamnare, ca pierderea a tot ceea ce a izbutit cu trudă. Pentru Isus, adevărata osândă o reprezintă refuzul ajutorului, falsitatea, faptul de a rămâne reci din cauza fricii ori a mândriei absurde. În fond, uimirea amară a lui Nicodim, om onest, aflat în căutare, ce îi pune lui Isus întrebarea întregii noastre vieți («cum poate să se nască un om când este bătrân?»), ne arată că nu avem nicio speranță de unii singuri, că putem, din nefericire, să pierdem controlul asupra noastră pentru că nu știm să aflăm o rezolvare a îmbătrânirii și a păcatului nesfârșit. Numai adierea gratuită a Spiritului, care adie unde voiește, poate face să se nască din nou un om marcat de păcat, care altfel ar trebui să plece la fel ca cei care au condamnat-o la moarte pe femeia desfrânată, începând tocmai cu cei mai în vârstă. Atunci când începem să privim în noi înșine constatăm abisul sufletului nostru și preferăm să ne îndreptăm îndată atenția spre paiul din ochiul celorlalți.

Isus întâlnește o mulțime de „drepți”. Aceștia sunt fariseii, care îi judecă pe toți și pe toate. Probabil sunt ei înșiși cuprinși de îndoieli, dar le ascund ca și cum mormântul văruit ar putea să rezolve problema morții sau ipocrizia ar constitui un leac. Unui om drept, care pretindea că a respectat toate poruncile încă din tinerețea sa, bineînțeles căutând perfecțiunea, Isus îi cere libertatea de a lăsa totul și a-l urma, libertate pe care numai iubirea o poate face posibilă, nicio altă lege. Tocmai lucrul acesta îl înspăimântă pe om, care înaintea acestei propuneri («Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit şi i-a spus…» – Marcu 10,21) demonstrează atașament față de bunurile sale. Iubirea scoate la vedere păcatul nostru, dezvăluie complicitatea noastră, nepăsările care altfel rămân ascunse, justificate, deși sunt prezente. Înțelegem propriul nostru păcat numai stând înaintea Domnului, a iubirii sale, a exigențelor sale.

«17 Când pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. 18 Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu. 19 Cunoşti poruncile: «Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama [ta]!»”. 20 Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”. 21 Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!”. 22 Întristat de acest cuvânt, el a plecat abătut, pentru că avea multe bogăţii». (Marcu 10,17-22)

«Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?» (Marcu 10,17). Dorește un răspuns rapid, asemeni generației noastre atât de nerăbdătoare, pentru că vrea să evite efortul de a căuta, de a cerceta în profunzime. Își descoperă fragilitatea în mod personal, real, profund omenesc, descoperă că nu e atotputernic; se confruntă, probabil, cu prăpastia răului ce i se poate deschide înainte pe neașteptate. Se poate să fi avut vreo frământare, precum anumite întrebări ce au răsărit fără voia lui, stârnite de vreo amintire. În realitate, cea pe care i-o adresează lui Isus e, adesea, propria noastră întrebare: Ce se va alege de mine? Ce se alege de viața mea? Sunt zile sau situații ce scot la iveală această enigmă, pe care o putem ascunde ocupându-ne vremea cu diverse activități, distrăgându-ne atenția, îndeletnicindu-ne cu vreo pasiune, cu un trai plin de agitație, cu căutarea emoțiilor pentru a ne testa capacitățile și posibilitățile.

Nu căutăm oare, cu toții, ceea ce nu are sfârșit? Nu încercăm să ne eliberăm de rău, să fim mai buni? De câte ori nu am vrea ca sentimentele, relațiile, prieteniile, să nu se sfârșească niciodată? Căutăm mai ales o viață care să nu fie marcată de neajunsuri, de răul ce o umilește, o risipește, o trădează. Unde putem afla siguranța, pentru că, în realitate, suntem nesiguri, potrivnici? Pentru veșnicii adolescenți poate părea o întrebare de vârsta a treia. Alții ar putea crede că e o întrebare menită să evite înfruntarea adevăratei vieți. Nu. Cei preocupați de viața veșnică știu să iubească viața trecătoare, încearcă să o petreacă mai bine, să descopere ceea ce contează, să se elibereze de păcat. «Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii! (Psalm 90,12). Adesea ajungem la această înțelepciune întâmplător, atunci când «nu mai putem fi pildă rea», ca și cum a trăi la voia întâmplării, a da curs instinctului ne-ar face mai degrabă să descoperim adevărata viață. Chiar trebuie să refuzăm. Cât timp pierdut, câtă energie risipită, cât egocentrism banal, câte resurse epuizate trăind la voia întâmplării, făcând ca totul să se învârtă în jurul nostru, gândindu-ne doar la noi înșine!

Omul acesta trăiește cu seriozitate siguranța bunăstării sale. Era bine pus la punct și avea o situație stabilă, cu anumite frământări de ordin religios, ba chiar un om de treabă, ce respecta poruncile încă din tinerețea sa, dar incapabil să iasă din mreaja propriilor limite. De fapt, pentru el Evanghelia înseamnă: «Vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!». Este cu adevărat o veste bună, pentru că e o propunere de iubire, ce eliberează de cele materiale, de jertfe, de limitări, de certitudinea rece a regulilor ce nu ating sufletul. Omul acela caută o regulă și în schimb găsește un prieten. Cerea o experiență individuală, pe care să o trăiască în altă parte, și e cadorisit cu propunerea de a-l urma pe Isus, de a rămâne cu el, de a-i fi ucenic. De altfel, totul se explică atunci când Isus, după cum spune Evanghelia, «privindu-l fix, l-a îndrăgit». Cât de adânc pătrunde în sufletul nostru cuvântul lui Dumnezeu!

Isus îi propune să ofere săracilor tot ceea ce avea, pentru a dobândi comoară în cer, întrucât ceea ce e dăruit nu e pierdut. Iubirea ne purifică sufletul și ne ajută să aflăm veșnicia. E o propunere imposibilă dacă e văzută ca regulă, dar nu și în lumina iubirii. De fapt, numai prin iubire suntem capabili să lăsăm totul. Apoi, la Dumnezeu toate sunt cu putință, pentru că el ne iubește, deschide porțile închise ale sufletelor noastre, ne vrea împreună în visul său de a transforma lumea, de a fi altfel, de a fi noi înșine fără să ne ascundem îndărătul bogățiilor sau al bunurilor materiale. Isus îi cere să dea totul ca să primească totul, tot ceea ce e cu adevărat folositor, pentru că dorește să-i ofere mult mai mult.

Automat ne gândim, la fel ca omul acela, că cerința lui Isus e exagerată. Cu câtă ușurință bogățiile acaparează sufletul, îl sufocă, îl împietresc! E de ajuns să privim înlăuntrul și în jurul nostru: cât de puțină iubire și, în schimb, cât de mare atenția față de bani, de a ieși în evidență, de propria vanitate, sau cât efort și avânt pentru a le obține cu orice preț! Nu putem să iubim pe cineva și în același timp să iubim banii. Poate că bogatul a considerat că averea aceea era viața lui și că dacă o împarte înseamnă că o pierde. Se teme să fie el însuși; se teme să iubească! E cuprins de logica argumentativă a iluziilor, a bunurilor materiale, a posesiunii. «Vino și urmează-mă!» sunt cuvintele ce exprimă adevărata noastră libertate într-o lume condiționată de bunuri, disperată și fără viitor, care are atât de multe dar pierde esențialul, care ajunge să disprețuiască viața celor săraci și astfel nu știe să privească și spre viitorul propriu; care pune pe același plan viața și bunurile materiale și în cele din urmă suferă de nenumăratele patologii ale dragostei de sine.

Rămâne întunecat la chip, pentru că nu se lasă iluminat de iubire. Pleacă trist, pentru că bogăția nu-i poate oferi fericirea. De ce rămâne alipit de bogății? Pentru că socotește totul, judecă în funcție de interes; pentru că și-a pus sufletul în bogății, poate încetul cu încetul, aproape fără să-și dea seama, și nu mai știe să se elibereze de materialismul ce-l îndepărtează mereu de iubirea lui Dumnezeu și de oameni. Omul acela era dispus la un sacrificiu, dar nu la milostivire. Nu înțelege că viața, chiar dacă e plină de bogății, se sfârșește, se pierde, în vreme ce iubirea înmulțește totul, dăruiește de o sută de ori mai mult în frați, surori, țarini… De fapt, dragostea ne umple de prieteni, de relații adevărate, ne face să simțim al nostru ceea ce nu ne aparține în viziunea lumii, dar ne aparține prin iubire. Cel care iubește primește încă de pe acum de o sută de ori mai multe case, frați, surori, mame, fii și țarini; primește darul vieții veșnice, pentru că numai iubirea nu poate fi pierdută.