„A fost omagiat la Blaj astazi, 19 mai 2018, la 250 de ani de la trecerea la cele vesnice, Episcopului greco-catolic Inocentiu Micu-Klein, întemeietor al Blajului si erou al Natiunii Române.

În fata statuii întemeietorului Blajului din în Piata 1848, Asociatia judeteana Sarmizegetusa C.M.M.R Deva-Hunedoara a adus onorurile militare.
A fost oficiat apoi un Te-Deum în Catedrala Arhiepiscopala Majora din Blaj de Pr. Vicar Mitropolitan Ioan Farcas, împreuna cu un sobor de preoti.

Redam discursul Prof. Univ. Dr. Ion Buzasi:

La statuia lui Inocentiu Micu-Klein…
( La început a fost Inochentie … – Pamfil Seicaru)
Este întemeietorul Blajului si figura cea mai proeminenta a Bisericii Greco-Catolice.

S-a nascut la 24 iunie 1700 la Sadu jud. Sibiu. Între 1707 -1718 a urmat studii primare, gimnaziale si liceale la Scoala Iezuitilor din Sibiu, între 1718-1725 – studii universitare la Colegiul Academic Iezuit din Cluj, continuate cu studii de filozofie între 1725-1727, si teologice la Tîrnavia (Slovacia). La putina vreme dupa hirotonire ca preot este ales episcop al Bisericii Greco-Catolice din Ardeal, cu resedinta la Fagaras. În 1737 muta sediul Episcopiei de la Fagaras la Blaj si începe o apriga lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, ca membru al Dietei Transilvane alcatuind o serie de memorii adresate Curtii din Viena. Scrie Pamfil Seicaru:„A fost episcopul Ioan Inochentie Micu destinat sa dea adevarata interpretare a Unirii cu Roma: emanciparea politica a poporului român; el a pus bazele întregului program de lupta politica a poporului român, si în decursul anilor, acest aprig fiu de taran, a fost prezent în inimile numele tuturor generatiilor pâna la 1918”.
Acuzat de catre dusmanii neamului românesc si ai Bisericii românesti, Inochentie Micu Klein este „chemat”la Viena sa-si justifice actiunile sale în fata unei comisii. Episcopul refuza si pleaca la Roma. În 1751 a fost obligat sa-si dea demisia. A trecut la cele vesnice în 1768 la Roma, cu dorul Blajului si a tarii în suflet.
În 2002 osemintele sale au fost aduse la Blaj, îndeplinindu-i se astfel dorinta exprimata într-o scrisoare-testament.
Dar Inochentie Micu Klein nu este numai întemeietorul Blajului ci si cel care imprima în cultura si în politica nationala ceea ce se va numi în istoriografia româneasca Spiritul Blajului.
Asa cum s-a aratat de catre istorici Blajul nu este un castru roman precum Napoca (Clujul), Potaissa (Turda), Poroliossum (Zalau) si atâtea altele de pe cuprinsul mândrei Transilvanii, dar este orasul în care de mai bine de un patrar de mileniu pulseaza viu „spiritul Romei”. Întemeietorul sau este episcopul vizionar si martir Inocentiu Micu-Klein. Lui îi apartine Blajul ca oras românesc si centru al bisericii greco-catolice a românilor. El a ctitorit Blajul în urma cu mai bine de un sfert de mileniu, în primavara anului 1737 când s-a gândit sa ridice aici „o cetate de credinta si mândrie româneasca”. El vorbeste pentru prima data despre oropsita „plebs valachica”, dispretuita de neamurile stapânitoare de atunci ale Transilvaniei, ca de o natiune, ale carei drepturi legitime le afirma cu un curaj deosebit, nemaiîntâlnit pâna atunci, în memorii adresate împaratului sau în diete. Si vorbeste cu atâta ardoare încât inamicii neamului românesc sunt cuprinsi de o furie oarba si-i cauta pieirea. Lupta singur împotriva tuturor, încât ierarhii si credinciosii bisericii unite, într-o scrisoare trimisa Curtii Imperiale din Viena, înfatiseaza starea disperata a vladicului prigonit pentru dreptate: „În contra lui sunt toti, iar el în numele clerului si natiunii este singur în contra tuturor, asa încât nici nu ar fi o mirare, daca el pentru feluritele asupriri si-ar pierde mintea!” Martiriul sau prevesteste suferinta Iancului: nebun pentru natiune. Vrednicul ierarh nu si-a pierdut mintile, s-a tinut tare, dar cu durere în suflet a trebuit sa paraseasca orasul pe care-l întemeiase si sa-si petreaca restul vietii în amaraciunea exilului la Roma. Ca si Balcescu, mai târziu a fost macinat sufleteste de dorul patriei si nu cred ca exista în toata literatura epistolara româneasca o mai superba profesiune de credinta a unui patriot: „Nu stiu prin ce dulceata ne atrage pamântul natal si nu ne îngaduie sa-l uitam. Zilele mele sunt spre asfintit si as vrea ca sufletul în timpul când se va desparti de corp sa fie încredintat Creatorului … si oasele mele sa astepte obsteasca înviere în manastirea din Blaj, fiindca este cunoscut ca dupa bunatatea divina eu am fost cel care am pus prima piatra”.
Nu vom face greseala sa spunem ca el vorbeste pentru prima data de originea noastra romana si despre latinitatea limbii. Au vorbit si cronicarii, e drept, au vorbit si umanisti ca Nicolaus Olahus. Dar pentru Inocentiu Micu-Klein latinitatea este o revelatie. Daca suferea mereu ca neamul sau, stapân de drept pe aceste locuri, este socotit, cu dispret si aroganta nemeseasca, „plebs valachica” se ilumineaza acum la gasirea originii nobilare, nu în sensul diplomelor feudale, ci în întelesul unei straluciri istorice. Toti reprezentantii Scolii Ardelene îl vor urma cu nestramutata convingere în enuntarea latinitatii ca un argument al legitimitatii noastre de popor roman în spatiul carpato-dunarean.
„A fi ardelean înseamna sa duci un gând pâna la capat” – spune Lucian Blaga. Nici unui carturar român nu i se potriveste mai bine aceasta cugetare blagiana ca lui Inocentiu Micu-Klein. Primit în Dieta transilvana, începe argumentarea – în avântate pledoarii – pentru obtinerea de drepturi firesti în favoarea oropsitilor sai conationali. Este întrerupt, huiduit, gata sa fie aruncat pe fereastra, dar nu renunta. Când vede ca glasul sau în Dieta transilvana este „vox clamantis in deserto” reia seria memoriilor catre curtea din Viena, prin care este un Înainte-mergator; de la Supplex Libellus Valachorum (1791), prin testamentul miscator al Iancului care-si lasa toata averea pentru înfiintarea unei Academii de drept la Sibiu, tare crezând ca românii prin lege îsi vor dobândi cuvenita recunoastere si drepturile lor firesti, prin Memorandum-ul (1892), pâna la Declaratia de la Alba Iulia din 1918 – Inocentiu Micu-Klein a impus o tactica de lupta nationala, memorandismul sau petitionarismul, ca mod de actiune bazat pe forme juridice si o strategie, în care „procesul” este transmis de la o generatie la alta. N-a reusit nici pe aceasta cale, dar n-a renuntat si, din exilul de la Roma se adresa blajenilor sai dragi cu aceste cuvinte testamentare: „Sa aveti inima mare, vocile tuturor unite împreuna si deschideti ochii si sa înaltati cuvântul, lepadati toata frica pentru direptate”. Un sir lung de martiri din istoria noastra sta sub semnul acestui biblic îndemn al episcopului: „lepadati toata frica pentru dreptate”.
Ultimii ani au îmbogatit imaginea episcopului-întemeietor cu aceea a pasiunii pentru literatura latina. Ne-a lasat în manuscris o antologie, publicata de curând, în anul tricentenarului nasterii sale, 1992, antologie intitulata Ilustrium poetarum flores – (Cele mai frumoase creatii ale poetilor), un fel de dictionar al întelepciunii în care categoriile moralei si existentei (de la abstinenta la viciu), orânduite alfabetic, sunt ilustrate cu fragmente din poezia si proza latina. Cultul pentru latinitate este o alta componenta a faptei sale patriotice, pentru ca, spunea Eminescu, „samânta din care a rasarit acest popor este nobila si poporul român nu va pierii decât atunci când va uita nobila sa obârsie”. La acest permanent si vital memento ne îndeamna Blajul prin dascalii si arhiereii ce i-au urmat lui Inocentiu.
Gândul sau vizionar s-a întrupat în fapta culturala, politica si religioasa a Scolii Ardelene, a generatiei pasoptiste si memorandiste, a generatiei Marii Uniri si a generatiei de preoti si profesori care au dus spiritul Blajului în perioada interbelica si dupa al doilea razboi mondial pâna în anul 1948, an nefast pentru orasul, scolile si biserica întemeiate de Inocentiu Micu-Klein.
Cultura ca forma a iubirii de neam, preotia si învatamântul, altarul si catedra în slujba propasirii neamului românesc, constiinta si mândria originii latine, dragostea pentru istoria si limba româneasca, deschiderea spre formele culturii occidentale sunt coordonatele spiritului blajean în cultura, sau – cum avea sa spuna mai târziu Mircea Eliade – sunt semnele ce vor imprima „pecetea” Blajului în literatura româna: „… Faclia aprinsa la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsa de atunci – si nici nu se va stinge vreodata. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai vrednicului sau urmas, Petru Pavel Aron; el a încredintat-o sutelor si miilor de tineri ardelenei care au învatat atunci în Scolile Blajului. Odata trezita, constiinta latinitatii noastre, nimeni si nimic n-a mai putut-o nimici; de generatii, ea face parte din însasi constiinta noastra de români. Limba, literatura si cultura româneasca moderna poarta pecetea faurita de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge si cu cât geniu o stie numai istoricul care si-a închinat viata cercetând aceasta opera eroica. Asemenea creatii spirituale n-au moarte, caci ele s-au identificat cu însusi geniul neamului care le-a dat nastere”.
Dupa îndemnul si pilda lui, la Blaj, „biserica-scoala-natiune” alcatuiesc o sacra triada de o complementaritate si de o interferenta atât de puternice, încât e dusa pâna la contopire. Când în 1754, episcopul Petru Pavel Aron deschide Scolile Blajului, supranumindu-le inspirat, vizionar si poetic, „fântânile darurilor”, va spune într-o generoasa „înstiintare” ca sunt „deschise tuturor, de toata vârsta, pentru a se deprinde în cetanie, cântare si scrisoare, nici o plata de la ucenici asteptându-se”. Iar un elev al Blajului, istoricul Florian Aron, dascalul de mai târziu al lui Nicolae Balcescu, rostea un crez valabil pentru toti dascalii si scolarii Blajului, descinzând tot din abnegatia si jertfa vladicului întemeietor: „N-am venit pentru mine si pentru folosul meu în aceasta lume, ci pentru neamul din care fac parte” – traducere libera a unui adagiu latin prezent în antologia lui Inocentiu Micu-Klein: Homo non sibi, sed patriae natus est. Cu asemenea dascali si cu asemenea scolari, „fântânile darurilor” si-au dovedit în veac imensa lor vrednicie pentru neamul românesc. De aceea, era îndreptatit Timotei Cipariu, cu ocazia centenarului întemeierii scolilor blajene, într-un discurs antologic, si printr-un sir de interogatii retorice sa fixeze locul unic al acestor institutii de învatamânt în cultura româna: „…Care scoala între toate scolile românesti poate sa arate atâti barbati mari iesiti din sânul lor? …Unde a putut samânta aruncata de economul cel bun sa aduca roduri mai însemnate de cum a adus samânta revarsata pe acest loc, ce se parea cel mai steril si mai rau cultivat? Unde s-au vazut cândva ostenele si sudori mai bine rasplatite? Unde seceris mai multumitor decât pe acest întelenit câmp si unde lucratori asa de putini se vazura la început? Unde s-a putut cândva cu mijloace asa de putine a se câstiga efecturi mai însemnatoare de cum ne arata istoria acestui loc si acestor scoale?”
Pentru ca Scolile Blajului, înainte de a fi scoli confesionale, au fost scoli nationale, au fost „scoala scolilor românesti”, cei scoliti la Blaj raspândindu-se în toate provinciile românesti, unde au dus cuvântul adevarului si al iubirii de neam. Aceste scoli, împreuna cu cele care au gravitat ca niste sateliti în jurul lor, (scolile românesti greco-catolice de la Beius, Nasaud, Gherla) au imprimat Transilvaniei caracterul de provincie pedagogica, în sensul de provincie culturala, cu dascali patrunsi de menirea lor de a sluji neamul cu oricâte sacrificii. Ele traiesc primul moment de elevatie intelectuala prin carturarii, profesorii-calugari, care au fost corifeii Scolii Ardelene, al carui nucleu de foc a fost Blajul, si pe care atât de frumos îi caracterizeaza N. Iorga: „Aici e pamântul sfânt al Blajului, în locurile unde au scris cu sângele inimii lor si au învatat pe altii cu toata caldura credintei ce statea strânsi acei înainte-mergatori ai culturii nationale românesti care au fost blândul calugar Samuil Clain, asprul muncitor fanatic Sincai si cumintele alcatuitor de teorii Petru Maior”. Iar de la Sincai pâna la Stefan Manciulea, într-o impresionanta perindare de generatii, preoti, profesori, slujitori ai altarului si ai catedrei, nu faceau diferenta între cele doua forme de servire a neamului decât prin exigenta de ritual.
De la Inocentiu Micu-Klein si de la învatatii Scolii Ardelene va trona în Blaj dragostea pentru limba româneasca, – semn distinct si fara de moarte al fiintei nationale. La Andrei Muresanu, elev al Scolilor Blajului, apararea limbii devine un legamânt sacru, apararea ei fiind facuta cu pretul vietii: „N-ajunse iataganul barbarei Semilune / A carui plagi fatale si azi le mai simtim: / Acum se vâra cnuta în vetrele strabune, / Dar martor ne e Domnul, ca vii nu o primim! / N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbire / Al carui jug din seculi ca vitele-l purtam: / Acum se-ncearca cruzii în oarba lor trufie, / Sa ne rapeasca limba, dar mortii numai o dam!” Aceeasi idee o vom gasi în discursurile lui Timotei Cipariu. Nu sunt multe odele închinate limbii române care pot concura aceasta pagina a lui Cipariu în care nu este nici iubirea exaltata din Limba Româneasca de G. Sion, nici sprinteneala si adâncimea aforistica din strofele lui Alexei Mateevici, dar în care originalitatea vine din alternanta accentelor de duiosie si imprecatie: „Însa din toate aceste ruine, providenta ne-a conservat înca în aceste dureri cumplite un tezaur nepretuit, care nu ni l-au putut rapi nice sabia învingatorului, nice cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile noastre, nice puterea fizica, nice politica infernala, un tezaur nascut cu noi de la tâtele maicii noastre, dulce ca sarutarile maicutelor când ne aplecam la sânul lor, – tezaur mai scump decât viata; tezaur pe care daca l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodata ca cineva cu puterea sau cu înselaciunea, au cu momele sa ni-l rapeasca din mâinile noastre, atunci mai bine, mai bine sa ne înghita pamântul de vii, sa ne adunam la parintii nostri cu acea mângâiere, ca nu am tradat cea mai scumpa ereditate fara de care nu am fi demni a ne numi fiii lor: limba româneasca”. Si dascalii si arhiereii Blajului, urmând pilda vladicului întemeietor Inocentiu Micu, s-au ridicat cu mare curaj întru apararea limbii, ori de câte ori a fost ea în pericol. Dovada elocventa – cuvintele canonicului Simeon Crainic, care în 1842, la încercarea de a se introduce limba maghiara în scolile românesti, raspunde ca asa ceva Blajul nu poate primi si nici nu va primi în veacul vecilor.
Meritele Blajului în istoria noastra nationala si culturala au fost nu o data minimalizate si contestate. Sunt contestate si acum, iar pacatele sale sunt adesea hiperbolizate. Un raspuns ce ar putea fi intitulat Unor critici, împrumutând titlul unei cunoscute poezii a lui Alecsandri, da acelasi Timotei Cipariu într-o scrisoare catre George Baritiu, din 1864: „Blajul are vinele sale, are si Sibiul, Bucurestii, Iasii, toti românii. Dar Blajul are si faptele sale la care se poate uita înapoi cu fala. Multe alte locuri din românime au si au avut cu sute de ori mai multe mijloace de a lucra pentru cler, nationalitate decât Blajul, si n-au facut mai mult decât Blajul de n-au facut mai putin, de n-au facut nemica … Blajul mai mult au tacut decât au strigat, dar Blajul tot au facut macar cât de putin, ca în Blaj au fost oamenii cei mai aprinsi de zelul neamului sau”. Un asemenea om „aprins de zelul neamului sau” a fost Inocentiu Micu-Klein care sta, la începuturile înnoirii noastre politice, sociale si culturale precum cuvântul din scriptura. Si, dupa modelul sau, lungul sir de arhierei si dascali ai Blajului, ca în gândul vizionar al vladicului-martir, închipuit de unul dintre poetii evocatori ai Micii Rome, Radu Brates, poet, preot si profesor la Scolile Blajului: „Gându-i zboara peste ani si ani. / Uita jertfa care sângera si doare: / Vede neamul aprig de tarani / Darâmând imperii opresoare / …Iar destinul creste-mparatesc / Urca doina în vazduhul larg, / Vede cum de tarmul românesc / Toate valurile câte vin se sparg.”
Este chiar în aceasta incompleta însiruire o istorie de fapte înaltatoare, ce ar putea fi sintetizate în aceasta Lectie de istorie la Blaj, cu virtuti rezumative si enumerative: „Sunt martiri pentru propasirea neamului; / Noi l-am avut pe Inocentiu-Klein; / Sunt gânduri-flacara ce se încheaga-n „scoli” si lumineaza veacurile; / Noi am avut o Scoala Ardeleana / Sunt cântece ce însotesc istoria si-n vremi de cumpana ne dau nadejdi / Noi am avut Desteapta-te, Române / Sunt învatati ce duc faima neamului / Noi l-am avut pe Timotei Cipariu. / Sunt locuri, fapte si oameni ce adeveresc puterea si statornicia unei Patrii / Noi avem Blajul!”


Ion BUZASI
Foto: P. W. Bleiziffer/C. Nicusan
Sursa: http://www.bru.ro