„Dragi preoti,
Ziua de Sfintire a Clerului, celebrata în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, ne ofera ocazia sa ne oprim în prezenta Domnului, pentru a reînnoi amintirea întâlnirii noastre cu el si astfel sa revigoram misiunea noastra în slujba poporului lui Dumnezeu. De fapt, nu trebuie sa uitam ca fascinatia vocatiei care ne-a atras, entuziasmul cu care am ales sa mergem pe calea consacrarii speciale Domnului si minunile pe care le vedem în viata noastra prezbiterala au originea lor în întâlnirea de priviri care a existat între Dumnezeu si fiecare dintre noi.
De fapt, noi toti, "am avut în viata noastra vreo întâlnire cu el" si fiecare dintre noi poate sa faca propria comemorare spirituala si sa se întoarca la bucuria acelui moment "în care a simtit ca Isus ma privea" (Papa Francisc, Omilie "Sfânta Marta", 24 aprilie 2015).
Si primii ucenici au trait bucuria prieteniei cu Isus, care a schimbat pentru totdeauna viata lor. Totusi, dupa anuntarea patimirii, pe inima lor s-a întins un val de întuneric care le-a întunecat drumul. Ardoarea urmarii, visul împaratiei lui Dumnezeu inaugurate de Învatator si primele roade ale misiunii se ciocnesc acum cu o realitate dura si de neînteles, care face sa sovaie speranta, alimenteaza îndoielile si risca sa stinga bucuria vestirii evangheliei.
Este ceea ce se poate întâmpla mereu, si în viata preotului. Amintirea recunoscatoare a întâlnirii initiale, bucuria urmarii si zelul slujirii apostolice, eventual dus înainte timp de multi ani si în situatii nu întotdeauna usoare, pot ceda pasul oboselii sau descurajarii, facând sa înainteze desertul interior al ariditatii si învaluind viata noastra sacerdotala în umbra tristetii.
Însa tocmai în aceste momente Domnul, care nu uita niciodata viata fiilor sai, ne invita sa urcam cu el pe munte, asa cum a facut cu Petru, Iacob si Ioan, schimbându-se la fata înaintea lor. Conducându-i "sus" si "deoparte", Isus îi determina sa faca acea calatorie minunata a transformarii: de la desert la Tabor si de la întuneric la lumina.
Dragi preoti, avem nevoie, în fiecare zi, sa fim transfigurati de o întâlnire mereu noua cu Domnul care ne-a chemat. A ne lasa "condusi sus" si a ramâne "deoparte" cu el, nu este o datorie de functie, o practica exterioara sau o sustragere inutila de timp de la obligatiile slujirii, ci izvorul tâsnitor care curge în noi pentru a împiedica sa sece si sa se usuce acel "iata-ma" al nostru.
Asadar, contemplând scena evanghelica a schimbarii la fata a Domnului, putem percepe trei pasi mici, care ne vor ajuta sa confirmam adeziunea noastra la Domnul si sa reînnoim viata noastra sacerdotala: a urca sus, a ne lasa transformati, a fi lumina pentru lume.
A urca sus, pentru ca daca ramânem mereu centrati pe lucrurile care trebuie facute, riscam sa devenim prizonieri ai prezentului, sa fim supti de urgentele zilnice, sa ramânem concentrati excesiv pe noi însine si astfel sa acumulam oboseli si frustrari care ar putea sa fie letale. În acelasi mod, "a urca sus" este antidotul la acele ispite ale "mondenitatii spirituale" care, si în spatele aparentelor religioase, ne îndeparteaza de Dumnezeu si de frati si ne fac sa ne punem siguranta în lucrurile din lume. În schimb, avem nevoie sa ne cufundam în fiecare zi în iubirea lui Dumnezeu, în mod special prin rugaciune. A urca pe munte ne aminteste ca viata noastra este o urcare constanta spre lumina care provine de sus, o calatorie spre Taborul prezentei lui Dumnezeu, care deschide larg orizonturi noi si surprinzatoare. Aceasta realitate nu vrea sa ne faca sa fugim de angajarile pastorale si de provocarile cotidiene care ne cuprind, ci intentioneaza sa ne aminteasca de faptul ca Isus este centrul slujirii sacerdotale si ca toate le putem numai în cel care ne da putere (Fil 4,13). De aceea, "urcarea ucenicilor spre muntele Tabor ne induce sa reflectam asupra importantei dezlipirii noastre de lucrurile materiale, pentru a parcurge un drum spre înaltime si a-l contempla pe Isus. Este vorba de a ne dispune la ascultarea atenta si rugatoare a lui Cristos, Fiul iubit al Tatalui, cautând momente de rugaciune care permit primirea docila si bucuroasa a cuvântului lui Dumnezeu" (Papa Francisc, Angelus, 6 august 2017).
A ne lasa transformati, pentru ca viata sacerdotala nu este un program în care totul este deja aranjat cu anticipare sau o functie birocratica de desfasurat dupa o schema prestabilita; dimpotriva, ea este experienta vie a unei relatii zilnice cu Domnul, care ne face sa devenim semn al iubirii sale pe lânga poporul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, "nu vom putea trai slujirea cu bucurie fara sa traim momente de rugaciune personala, fata în fata cu Domnul, vorbind, conversând cu el" (Papa Francisc, Întâlnirea cu parohii din Roma, 15 februarie 2018). În aceasta experienta, suntem luminati de fata Domnului si transformati de prezenta sa. Si viata sacerdotala este un "a ne lasa transformati" de harul lui Dumnezeu pentru ca inima noastra sa devina milostiva, inclusiva si compatimitoare ca aceea a lui Cristos. Este vorba pur si simplu de a fi – asa cum a amintit recent Sfântul Parinte – niste "preoti normali, simpli, blânzi, echilibrati, dar capabili sa ne lasam constant regenerati de Duhul Sfânt" (Papa Francisc, Omilie la concelebrarea euharistica împreuna cu misionarii milostivirii, 10 aprilie 2018). Aceasta regenerare are loc înainte de toate prin rugaciune, care schimba inima si transforma viata: fiecare dintre noi "devine" cel care se roaga. Va fi bine sa ne amintim, în aceasta Zi de Sfintire, ca "sfintenia este facuta din deschidere obisnuita la transcendenta, care se exprima în rugaciune si în adoratie. Sfântul este o persoana cu spirit de rugaciune, care are nevoie sa comunice cu Dumnezeu" (Papa Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 147). Urcând pe munte, vom fi luminati de lumina lui Cristos si vom putea sa coborâm în vale si sa ducem tuturor bucuria evangheliei.
A fi lumina pentru lume, pentru ca experienta întâlnirii cu Domnul ne trimite pe drumul slujirii fata de frati, cuvântul sau refuza sa fie închis în privatul devotiunii personale si în perimetrul templului si, mai ales, viata sacerdotala este o chemare misionara, care cere curajul si entuziasmul de a iesi din noi însine pentru a vesti lumii întregi ceea ce am auzit, am vazut si am atins în experienta noastra personala (cf. 1In 1,1-3). A face cunoscut altora duiosia si iubirea lui Isus, pentru ca sa ajunga la fiecare prezenta sa care elibereaza de rau si transforma existenta, este prima misiune a Bisericii si, de aceea, prima mare angajare apostolica a preotilor. Daca exista o dorinta pe care trebuie s-o cultivam este aceea de "a fi preoti capabili sa înaltam în desertul lumii semnul mântuirii, adica crucea lui Cristos, ca izvor de convertire si de reînnoire pentru toata comunitatea si pentru lumea însasi" (Papa Francisc, Omilia la concelebrarea euharistica împreuna cu misionarii milostivirii, 10 aprilie 2018). Fascinatia întâlnirii cu Domnul trebuie sa se întrupeze într-o angajare de viata în slujba poporului lui Dumnezeu care, înaintând adesea în valea întunecata a trudelor, a suferintelor si a pacatului, are nevoie de pastori luminosi si stralucitori precum Moise. De fapt, "la sfârsitul experientei minunate a schimbarii la fata, ucenicii au coborât de pe munte (cf. v. 9) cu ochii si inima transfigurati de întâlnirea cu Domnul. Este parcursul pe care putem sa-l facem si noi. Redescoperirea mereu vie a lui Isus nu este scop în sine, ci ne induce sa «coborâm de pe munte»… Transformati de prezenta lui Cristos si de ardoarea cuvântului sau, vom fi semn concret pentru cei care se afla în singuratate si în abandonare, pentru bolnavi si pentru multitudinea de barbati si de femei care, în diferite parti ale lumii, sunt umiliti de nedreptate, de prepotenta si de violenta" (Papa Francisc, Angelus, 6 august 2017).
Dragi preoti, fie ca frumusetea acestei zile, consacrate inimii lui Isus, sa creasca în noi dorinta sfinteniei. Biserica si lumea au nevoie de preoti sfinti! Papa Francisc, în noua exortatia apostolica despre sfintenie, Gaudete et exsultate, a reamintit pe preotii pasionati în comunicarea în vestirea evangheliei, afirmând ca "Biserica nu are nevoie de atâtia birocrati si functionari, ci de misionari pasionati, devorati de entuziasmul de a comunica viata adevarata. Sfintii surprind, dezorienteaza, pentru ca viata lor ne cheama sa iesim din mediocritatea linistita si anestezianta" (Papa Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 138). Va fi necesar sa parcurgem, înainte de toate, acest drum de transfigurare: sa urcam pe munte, sa ne lasam transformati de Domnul, pentru ca sa devenim dupa aceea lumina pentru lume si pentru persoanele care ne sunt încredintate. Fie ca Maria Preasfânta, femeie luminoasa si mama a preotilor, sa va însoteasca si sa va pazeasca mereu!
Traducere de pr. Mihai Patrascu
