Academia Pontificală pentru Viaţă
Covid-19 a prăbuşit lumea întreagă într-o stare de dezolare. Trăim asta deja de mult timp; este o experienţă care nu s-a încheiat şi va putea dura încă mult timp. Însă ce interpretare putem să-i dăm? Desigur, suntem chemaţi s-o înfruntăm cu curaj. Căutarea unui vaccin şi a unei explicaţii ştiinţifice atente despre ce anume a dezlănţuit această catastrofă sunt dovada. Însă suntem chemaţi şi la o conştiinţă mai profundă? Dacă ar fi aşa, în ce mod această distanţare ne va împiedica să cădem pradă inerţiei nepăsării, sau mai rău, a complicităţii cu resemnarea? Este posibil să facem „un pas înapoi” ponderat, care să nu însemne lipsă de acţiune, un gând care se să se poată transforma într-o mulţumire pentru viaţa dată, ca şi cum ar fi o trecere spre o renaştere a vieţii?
Covid-19 este numele unei crize globale (pan-demia): arată diferite faţete şi manifestări, dar este fără îndoială o realitate comună. Am ajuns să ne dăm seama, ca niciodată înainte, că această situaţie stranie, deja prevăzută de timp uitat, însă niciodată înfruntată în mod serios, ne-a unit mai mult. Ca atâtea procese din lumea noastră contemporană, Covid-19 este cea mai recentă manifestare a globalizării. Dintr-o perspectivă pur empirică, globalizarea a adus atâtea binefaceri omenirii: a semănat cunoştinţe ştiinţifice, tehnologii medicale şi practici sanitare, toate disponibile potenţial în folosul tuturor (cf. APV, Pandemie şi fraternitate universală, 30.03.20). În acelaşi timp, cu Covid-19, am ajuns să fim conectaţi în mod diferit, împărtăşind o experienţă comună de contingenţă (cum-tangere): nescutind pe nimeni, pandemia ne-a făcut pe toţi la fel de vulnerabili, pe toţi la fel de expuşi.
La această conştiinţă s-a ajuns cu un preţ mare. Ce lecţii am învăţat? În afară de asta, ce convertire a gândirii şi a acţiunii suntem pregătiţi să trăim în responsabilitatea noastră comună faţă de familia umană (Papa Francisc, Humana communitas, 6 ianuarie 2019)?
- Realitatea dură a lecţiilor învăţate
Pandemia ne-a dăruit spectacolul străzilor goale şi al oraşelor fantomă, al unei proximităţi umane rănite, al distanţării fizice. Ne-a privat de exuberanţa îmbrăţişărilor, de gentileţea strângerilor de mână, de afectul săruturilor şi a transformat relaţiile în interacţiuni temătoare între necunoscuţi, schimbul neutru de individualităţi fără chip, învăluite în anonimatul dispozitivelor de protecţie. Limitările la contactele sociale sunt înspăimântătoare; pot duce la situaţii de izolare, disperare, furie şi abuzuri. Pentru bătrânii aflaţi la ultimele perioade ale vieţii, suferinţa a fost şi mai accentuată, deoarece suferinţa fizică a fost însoţită de o calitate de a vieţii deteriorată şi de lipsa vizitelor din partea familiei şi a prietenilor.
1.1. Viaţă luată, viaţă primită: lecţia fragilităţii
Metaforele principale care invadează astăzi limbajul nostru comun subliniază ostilitatea şi un sentiment pătrunzător de ameninţare: încurajările repetate de a „combate” virusul, comunicatele de presă care răsună ca nişte „buletine de război”, actualizările zilnice cu privire la numărul de infectaţi, care în curând devin „căzuţi”.
În suferinţa şi în moartea aşa de multor persoane, am învăţat lecţia fragilităţii. În numeroase ţări, spitalele încă fac faţă cu greu să satisfacă nenumăratele cereri şi sunt constrânse la pedeapsa raţionalizării şi la uzarea personalului sanitar. O mizerie imensă, de nedescris şi lupta pentru necesitatea primară de supravieţuire au scos în evidenţă condiţia deţinuţilor, a celor care trăiesc în condiţii de sărăcie extremă la marginile societăţii, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi a celor abandonaţi destinaţi uitării în infernul din lagărele de refugiaţi.
Am atins cu mâna faţa cea mai tragică a morţii: unii au cunoscut singurătatea despărţirii, atât fizice cât şi spirituale, au părăsit propriile familii neputincioase, fără să poată să-şi ia rămas bun de la cei dragi ai lor, fără chiar posibilitatea celei mai elementare pietăţi a unei înmormântări adecvate. Am văzut vieţi terminându-se fără nicio distincţie de vârstă, status social sau condiţii de sănătate.
„Fragili”. Iată ce suntem toţi: marcaţi în mod radical de experienţa finitudinii care este în inima existenţei noastre; nu se află acolo din întâmplare, nu ne atinge cu atingerea gentilă a unei prezenţe tranzitorii, nu ne lasă să trăim nederanjaţi cu convingerea că totul va fi după planurile noastre. Ieşim la iveală dintr-o noapte cu origini misterioase: chemaţi să fim dincolo de orice alegere, ajungem repede la prezumţie şi la plângeri, revendicând ca al nostru ceea ce ne-a fost numai încredinţat. Prea târziu am învăţat să acceptat întunericul din care venim şi la care, în sfârşit, ne vom întoarce.
Conform unora această istorie este absurdă, deoarece totul se reduce la nimic. Însă cum ar putea acest nimic să fie cuvântul final? Şi dacă ar fi aşa, de ce să luptăm? De ce să ne încurajăm reciproc să sperăm la zile mai bune, când tot ceea ce trăim în această pandemie se va sfârşi?
Viaţa merge şi vine, spune păzitorul prudenţei cinice. Însă această creştere şi descreştere a sa, acum făcută mai clară de fragilitatea condiţiei noastre umane, ar putea să ne deschidă la o înţelepciune diferită, o conştiinţă diferită (cf. Ps 8): încercarea dureroasă a fragilităţii vieţii poate reînnoi şi conştiinţa noastră că este un dar. Întorcându-ne la viaţă, după ce am gustat rodul ambivalent al contingenţei sale, nu vom fi mai înţelepţi? Nu vom fi mai recunoscători, mai puţin aroganţi?
1.2. Visul imposibil al autonomiei şi lecţia finitudinii
Cu pandemia, revendicările noastre de autodeterminare autonomă au suferit o lovitură dură, un moment de criză care cere un discernământ mai profund. Trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu: vraja a durat mult prea mult.
Epidemia de Covid-19 are mult de-a face cu prădarea pământului şi despuierii de valoarea sa intrinsecă. Este vorba de un simptom al stării rele a pământului nostru şi al incapacităţii noastre de a ne ocupa de el; în afară de asta, este un semn stării noastre spirituale rele (Laudato si’, nr. 119). Vom fi în măsură să vindecăm fractura cu lumea noastră naturală, care prea des a transformat subiectivităţile noastre asertorice în ameninţare la adresa creaţiei, la adresa celorlalţi?
Să luăm în considerare lanţul de conexiuni care uneşte următoarele fenomene: creşterea despăduririi împinge animalele sălbatice în proximitatea habitatelor umane. Apoi, virusurile prezente în animale se transmit la oameni, exacerbând, în acest mod, realitatea zoonozei, un fenomen bine cunoscut de oamenii de ştiinţă în răspândirea multor boli. Cererea exagerată de carne în ţările din lumea dezvoltată a dat naştere la enorme complexuri industriale pentru creşterea şi exploatarea animalelor. Este uşor de constatat cum aceste interacţiuni pot să provoace la sfârşit răspândirea unui virus, prin transportul internaţional, prin mobilitatea în masă a persoanelor, prin călătoriile de afaceri, prin turism, etc.
Fenomenul Covid-19 nu este numai rezultatul evenimentelor naturale. Ceea ce se întâmplă în natură este deja rezultatul unei interacţiuni complexe cu lumea umană a alegerilor economice şi a modelelor de dezvoltare, ele însele „infectate” cu un „virus” diferit creat de noi: acest virus este rezultatul, mai mult decât cauza, avidităţii financiare, al consimţirii faţă de stiluri de viaţă definite de consum şi de exces. Ne-am construit un ethos de samavolnicie şi dispreţ faţă de ceea ce ne-a fost dat în promisiunea primordială a creaţiei. Pentru acest motiv, suntem chemaţi să reconsiderăm raportul nostru cu habitatul natural. Să recunoaştem că trăim pe acest pământ ca administratori, nu ca stăpâni şi domni.
Ne-a fost dat totul, însă suveranitatea noastră este una numai acordată, nu absolută. Conştientă de originea sa, aceasta poartă cu sine povara finitudinii şi semnul vulnerabilităţii. Condiţia noastră este o libertate rănită. Putem s-o refuzăm ca un blestem, o situaţie provizorie de depăşit în cel mai scurt timp posibil. Sau putem învăţa o răbdare diferită: capabilă să fie de acord cu finitudinea, să reînnoiască interacţiunea cu aproapele vecin şi cu celălalt distant.
Dacă este comparată cu dificultăţile din ţările sărace, mai ales în aşa-numitul sud global, nenorocirile din lumea „dezvoltată” apar mai degrabă ca un lux: numai în ţările bogate persoanele pot să-şi permită să respecte condiţiile de siguranţă. Pe de altă parte, în cele mai puţin norocoase, „distanţarea fizică” este pur şi simplu imposibilă din cauza necesităţilor şi circumstanţelor tragice: ambiente aglomerate şi impracticabilitatea unei distanţări sustenabile constituie pentru populaţii întregi un obstacol insurmontabil. Contrastul dintre cele două situaţii scoate în evidenţă un paradox strident, care, încă o dată, relatează istoria disproporţiei de bunăstare între ţări bogate şi sărace.
A învăţa finitudinea şi a fi de acord cu limitele libertăţii noastre merge mult dincolo de o exerciţiu măsurat de realism filozofic. Implică faptul de a deschide ochii în faţa unei realităţi de fiinţe umane care experimentează aceste limite în trupul lor: în provocarea zilnică pentru a supravieţui, pentru a-şi asigura condiţiile minime pentru subzistenţă, pentru a-i alimenta pe proprii copii şi familia, pentru a depăşi ameninţarea bolilor, în pofida disponibilităţii de îngrijiri prea scumpe şi nesustenabile. Să luăm în considerare numărul imens de vieţi pierdute în sudul global: malarie, tuberculoză, lipsa de apă potabilă şi de resurse de bază încă seceră milioane de vieţi în fiecare an, o situaţie care este cunoscută de decenii. Toate aceste probleme ar putea să fie depăşite graţie efortului şi angajării internaţionale şi politice. Câte vieţi ar putea să fie salvate, câte boli dezrădăcinate, câtă suferinţă evitată!
1.3. Provocarea interdependenţei şi lecţia vulnerabilităţii comune
Pretenţiile noastre de singurătate monadică au picioarele de lut. Cu ele, se prăbuşesc speranţele false ale unei filozofii sociale atomiste construite pe suspiciunea egoistă faţă de ceea ce este diferit şi nou, o etică a raţionalităţii calculatoare, supusă unei imagini deformate de auto-realizare, impermeabilă faţă de responsabilitatea binelui comun la nivel global şi nu numai naţional.
Interconexiunea noastră este o realitate de fapt. Ne face pe toţi puternici sau, dimpotrivă, vulnerabili, în funcţie de atitudinea noastră faţă de ea. Să luăm în considerare înainte de toate importanţa sa la nivel naţional. Dacă acest Covid-19 poate să lovească pe oricine, totuşi poate să fie deosebit de dăunător pentru populaţii deosebite, cum sunt bătrânii sau persoanele cu boli concomitente şi imunitate compromisă. În acelaşi mod, aceleaşi măsuri politice luate pentru toţi cetăţenii cer solidaritatea tinerilor şi sănătoşi cei mai vulnerabili; cer sacrificiul din partea multora care, pentru subzistenţa lor, depind de activităţi economice care cer un contact cu publicul. În ţările mai bogate, aceste sacrificii pot să fie temporar compensate, însă în majoritatea ţărilor, aceste politici de protecţie sunt pur şi simplu imposibile.
Desigur, în toate ţările, binele comun al sănătăţii publice trebuie să fie cântărit în raport cu interesele economice. În timpul primelor faze ale pandemiei, multe ţări s-au focalizat pe salvarea câtor mai multe vieţi posibil. Spitalele şi mai ales serviciile de terapie intensivă erau insuficiente şi au fost întărite numai după eforturi enorme. În mod apreciabil, serviciile de asistenţă au supravieţuit mai mult graţie sacrificiilor impresionante ale medicilor, asistenţilor şi altor profesionişti sanitari, decât datorită investiţiilor tehnologice. Totuşi, focalizarea asupra asistenţei spitaliceşti a abătut atenţia de la alte instituţii de îngrijire. De exemplu, casele de îngrijire au fost lovite dur de pandemie, iar dispozitivele de protecţie individuală şi testele au devenit disponibile în cantitate suficientă abia într-o fază târzie. Discuţii etice despre alocarea de resurse s-au bazat mai ales pe consideraţii utilitariste, fără a acorda atenţie persoanelor mai vulnerabile şi expuse la riscuri mai grave. În majoritatea ţărilor, rolul medicilor de bază a fost ignorat, în timp ce pentru multe, sunt primul punct de contact cu sistemul de asistenţă. rezultatul a fost o creştere a numărului de decese şi de dezabilităţi provocate de cauze diferite de Covid-19.
Vulnerabilitatea comună cere şi o cooperare internaţională şi conştiinţa că nu este posibilă a ţine piept unei pandemii fără o infrastructură sanitară adecvată, accesibilă tuturor la nivel global. Cu atât mai puţin, nenorocirile unui popor, infectat pe neaşteptate, pot să fie înfruntate în izolare, fără a stipula acorduri internaţionale şi cu o multitudine de actori diferiţi. Împărtăşirea de informaţii, furnizarea de ajutoare, alocarea resurselor scăzute sunt teme care ar trebui tratate toate într-o sinergie de eforturi. Forţa lanţului internaţional este determinată de veriga sa mai slabă.
Lecţia are nevoie să fie asimilată în profunzime. Desigur, seminţele speranţei au fost răspândite la umbra gesturilor mici, în acte de solidaritate, prea multe pentru a fi numărate, prea preţioase pentru a fi făcute publice. Comunităţile s-au bătut cu onoare, în pofida a toate; uneori s-au ciocnit cu incapacitate conducerii lor politice de a face protocoale etice, de a elabora sisteme normative, de a imagina în mod nou vieţile pe baza idealurilor de solidaritate şi grijă reciprocă. Aprecierile unanime faţă de aceste exemple arată o înţelegere profundă a semnificaţiei autentice a vieţii şi un mod de dorit al realizării sale.
Totuşi, încă n-am dat atenţie suficientă, mai ales la nivel global, interdependenţei umane şi vulnerabilităţii comune. Virusul nu recunoaşte frontierele, însă ţările au sigilat propriile graniţe. Spre deosebire de alte dezastre, pandemia n-a lovit toate ţările în acelaşi moment. Deşi acest lucru ar fi putut să ofere oportunitatea de a învăţa din experienţele şi din politicile altor ţări, procesul de învăţare la nivel global a fost minim. Ba mai mult, unele ţări s-au angajat uneori într-un joc cinic de acuză reciprocă.
Aceeaşi lipsă de interconexiune se observă în eforturile pentru a dezvolta îngrijiri şi vaccinuri. Lipsa de coordonare şi cooperare este acum tot mai recunoscută ca un obstacol în lupta împotriva Covid-19. Conştiinţa că suntem împreună în acest dezastru şi că putem să-l depăşim numai prin eforturi cooperative ca o comunitate umană dă naştere la activităţi împărtăşite. Articularea de proiecte ştiinţifice transnaţionale este un efort care merge în această direcţie. Acest lucru trebuie să fie demonstrat şi în politici, prin întărirea instituţiilor internaţionale. Acest lucru este deosebit de important, deoarece pandemia întăreşte inegalităţi şi nedreptăţi existente deja şi multe ţări care nu sunt înzestrate cu resurse şi structuri pentru a înfrunta în mod adecvat Covid-19 depind de comunitatea internaţională pentru a primi asistenţă.
- Spre o nouă viziune: renaşterea vieţii şi chemarea la convertire
Lecţiile de fragilitate, finitudine şi vulnerabilitate ne conduc în pragul unei noi viziuni: promovează un ethos de viaţă care cere o angajare a inteligenţei şi curajul unei convertiri morale. A învăţa o lecţie înseamnă a deveni umili, înseamnă a ne schimba, căutând resurse de sens până atunci neexploatate, probabil negate. A învăţa o lecţie înseamnă a deveni conştienţi, încă o dată, de bunătatea vieţii care ni se oferă nouă, eliberând o energie care ajunge şi mai în profunzimea experienţei inevitabile a pierderii, care trebuie să fie elaborată şi integrată în semnificaţia existenţei noastre. Această ocazie poate să fie promisiunea unui nou început pentru humana communitas, promisiunea renaşterii vieţii? Dacă ar fi aşa, cu ce condiţii?
2.1. Spre o etică a riscului
Înainte de toate, trebuie să ajungem la o nouă considerare a realităţii existenţiale a riscului: noi toţi putem sucomba sub loviturile bolii, datorită uciderilor din război, sub ameninţările oprimante ale dezastrelor. În lumina acestor lucruri, ies în evidenţă responsabilităţi etice şi politice foarte specifice faţă de vulnerabilitatea indivizilor şi grupurilor de persoane care sunt în pericol mai mare pentru sănătatea, viaţa şi demnitatea lor. Covid-19 poate să pară, la prima vedere, o determinantă doar naturală, deşi desigur fără precedent, de risc global. Totuşi, pandemia ne constrânge să luăm în considerare un număr de factori adiţionali, care prevăd toţi o provocare etică multidimensională. În acest context, deciziile trebuie să fie proporţionate cu riscurile, conform principiului de precauţie. A se focaliza asupra genezei naturale a pandemiei, fără a da ascultare inegalităţilor economice, sociale şi politice între ţările din lume, înseamnă a nu percepe sensul condiţiilor care au făcut să se răspândească mai rapid şi au făcut să fie mai greu de înfruntat. Un dezastru, oricare ar fi originea sa, este o provocare etică deoarece este o catastrofă care condiţionează viaţa umană şi loveşte existenţa umană în diferite dimensiuni.
În lipsa unui vaccin, nu putem să ne bazăm pe capacitatea de a înfrânge permanent virusul care a provocat pandemia, cu excepţia unei epuizări spontane a forţei patologice a bolii. De aceea, imunitatea împotriva Covid-19 rămâne numai o speranţă pentru viitor. Asta înseamnă a recunoaşte şi că a trăi într-o comunitate aflată în pericol cere o etică egală cu perspectiva că acest pericol poate să devină efectiv o realitate.
În acelaşi timp, trebuie să elaborăm un concept de solidaritate care se extinde mult dincolo de angajarea generică de a-i ajuta pe cei care suferă. O pandemie ne invită pe toţi să înfruntăm şi să plăsmuim din nou dimensiunile structurale ale comunităţii noastre globale care sunt opresive şi nedrepte, acelea pe care conştiinţa religioasă le defineşte „structuri de păcat”. Binele comun al humana communitas nu poate să fie obţinută fără o adevărată convertire a inimilor şi a minţilor (Laudato si’, 217-221). Chemarea la convertire este adresată simţului nostru de responsabilitate: miopia sa este imputabilă refuzului nostru de a privi vulnerabilitatea populaţiilor mai slabe la nivel global, nu incapacităţii noastre de a vedea ceea ce este aşa de evident simplu. O deschidere diferită poate lărgi orizontul imaginaţiei noastre morale pentru a include, în sfârşit, ceea ce a fost în mod deliberat redus la tăcere.
2.2. Chemarea la eforturi globale şi la cooperare internaţională
Profilurile fundamentale ale unei etici a riscului, înrădăcinată într-un concept mai amplu de solidaritate, implică o definiţie de comunitate care refuză orice provincialism, distincţia falsă între insider, adică, aceia care pot să revendice că aparţin pe deplin comunităţi şi outsider, adică aceia care pot spera, în cel mai bun dintre cazuri, să aibă o aşa-zisă participare la ea. Partea întunecată a acestei separări trebuie să fie scoasă în evidenţă ca imposibilitate conceptuală şi practică discriminatoare. Nimeni nu poate să fie văzut pur şi simplu „în aşteptare” să primească recunoaşterea deplină a statusului, ca şi cum ar fi la porţile lui humana communitas. Accesul la o asistenţă sanitară de calitate şi la medicamentele esenţiale trebuie să fie efectiv recunoscut ca drept uman universal (cf. Declaraţia universală despre bioetică şi drepturile umane, art. 14). Din această premisă rezultă două concluzii logice.
Prima se referă la accesul universal la cele mai bune oportunităţi de prevenire, diagnoză şi tratament, care nu trebuie să fie rezervate numai câtorva. Distribuirea unui vaccin, imediat ce va fi disponibil în viitor, este un caz emblematic. Unicul obiectiv acceptabil, coerent cu o furnizare egală a vaccinului, este accesul la toţi, fără nicio excepţie.
A doua concluzie se referă la definiţia de cercetare ştiinţifică responsabilă. Aici miza este foarte mare şi problemele sunt foarte complexe. Trei sunt cele care merită să fie subliniate. Primul loc, în raport cu integritatea ştiinţei şi cu noţiunile care stimulează progresul său: idealul unei obiectivităţi controlate, dacă nu complet „dezlipite” şi idealul de libertate de cercetare şi, mai ales, libertate de conflictele de interes. În al doilea rând, în joc este însăşi natura cunoaşterii ştiinţifice ca practică socială, definită, într-un context democratic, de reguli de egalitate, libertate şi echitate. Îndeosebi, libertatea ştiinţifică de cercetare n-ar trebui să înglobeze în propria sferă de influenţă decizia politică. Această decizie şi domeniul politic în ansamblul său menţin propria autonomie de izolarea puterii ştiinţifice, mai ales atunci când aceasta din urmă se transformă în manipularea opiniei publice. În sfârşit, ceea ce este în discuţie aici este caracterul în mod esenţial „bazat pe încredere” al cunoaşterii este obţinută prin experimentarea pe fiinţele umane şi promisiunea unui tratament testat în trial clinice. Binele societăţii şi binele comun în sectorul sanitar vin înainte de orice interes pentru profit, deoarece dimensiunea publică a cercetării nu poate să fie sacrificată pe altarul câştigului privat. Când viaţa şi bunăstarea unei comunităţi sunt în pericol, profiturile trebuie să asume un rol din planul al doilea.
Solidaritatea se extinde şi la orice efort în domeniul cooperării internaţionale. În acest context, un loc privilegiat este ocupat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Profund înrădăcinată în misiunea sa de a conduce munca sanitară la nivel mondial, se află noţiunea conform căreia numai angajarea guvernelor în sinergie poate proteja, promova şi face eficient dreptul universal la cel mai înalt nivel posibil de sănătate. Această criză a subliniat cât de necesară este o organizaţie internaţională cu o extindere globală, care să se facă promotoare îndeosebi a nevoilor şi a preocupărilor ţărilor mai puţin dezvoltate în înfruntarea unei catastrofe fără precedent.
Limitarea de vederi a intereselor naţionale a dus multe ţări la revendicarea unei politici de independenţa şi izolare faţă de restul lumii, ca şi cum pandemia ar putea să fie înfruntată fără o strategie globală coordonată. Această atitudine ar putea să susţină, nu numai în cuvinte, ideea subsidiarităţii şi importanţa unei intervenţii strategice bazate pe prerogativa conform căreia autoritatea mai joasă trebuie să aibă precedenţă faţă de una mai înaltă, mai distantă de situaţia locală. Subsidiaritatea trebuie să respecte sfera legitimă de autonomie a comunităţilor, încurajând capacităţile şi responsabilităţile lor. În realitate, atitudinea în discuţie intră într-o logică de separare care este, înainte de toate, mai puţin eficace împotriva lui Covid-19. În afară de asta, dezavantajul nu este numai puţin clarvăzător de facto, ci provoacă şi mărirea inegalităţilor şi agravarea dezechilibrelor de resurse între diferitele ţări. Deşi toate, bogate şi sărace, sunt vulnerabile la virus, acestea din urmă sunt destinate să plătească preţul cel mai mare şi să poarte povara consecinţelor pe termen lung al lipsei de cooperare. De aceea, este clar că pandemia înrăutăţeşte inegalităţile proprii ale proceselor de globalizare, făcând tot mai multe persoane vulnerabile şi marginalizate fără asistenţă sanitară, loc de muncă şi amortizatori sociale.
2.3. Cumpănirea etică centrată pe principiul de solidaritate
În ultimă analiză, adevărata problemă actuală înfruntată de familia umană este semnificaţia morală şi nu simplu strategică a solidarităţii. Solidaritatea implică responsabilitatea faţă de celălalt care trăieşte în necesitate, şi este înrădăcinată în recunoaşterea că, fiinţa umană fiind înzestrată cu demnitate, fiecare persoană este un scop în sine, nu un mijloc. Articularea solidarităţii ca principiu de etică socială se bazează pe realitatea concretă a unei prezenţe personale în necesitate, care strigă pentru a fi recunoscută. De aceea, răspunsul care ne este cerut nu este numai o reacţie bazată pe noţiuni sentimentaliste de simpatie; este singurul răspuns adecvat demnităţii celuilalt, care cheamă atenţia noastră, o dispoziţie etică întemeiată pe preocuparea raţională a valorii intrinsece a fiecărei fiinţe umane.
Ca obligaţie, solidaritatea nu este gratis, fără datorii şi fără disponibilitatea ţărilor bogate de a plăti preţul cerut pentru supravieţuirea săracilor şi sustenabilitatea întregii planetei. Acest lucru este valabil fie sincronic, pentru diferitele sectoare ale economiei, fie diacronic, adică în raport cu responsabilitatea noastră pentru bunăstarea generaţiilor viitoare şi pentru evaluarea resurselor disponibile.
Toţi sunt chemaţi să facă propria parte. A alina consecinţele crizei prevede ca să se renunţe la ideea conform căreia „ajutoarele vor veni de la guvern”, ca şi cum ar fi vorba de un deus ex machina care îi lasă pe toţi cetăţenii responsabili spectatori, indiferente în urmărirea intereselor lor personale. Transparenţa regulilor şi strategiilor politice, împreună cu integritatea procesului democratic, cer o abordare diferită. Posibilitatea unei lipse catastrofale de resurse pentru asistenţa medicală (materiale de protecţie, kit pentru test, respiratoare şi terapii intensive în cazul de Covid-19) ar putea folosi ca exemplu. În faţa dilemelor tragice, criteriile generale de intervenţie, bazate pe echitate în distribuirea resurselor, respectul faţă de demnitatea fiecărei persoane şi grija specială faţă de subiecţii vulnerabili trebuie să fie schiţate anterior şi articulate în plauzibilitatea lor raţională cu cât mai multă atenţie posibilă.
Capacitatea şi voinţa de a cumpăni principii care ar putea să intre în conflict între ele este un alt pilastru esenţial al unei etici a riscului şi a solidarităţii. Desigur, prima obligaţie constă în protejarea vieţii şi a sănătăţii. Deşi o situaţie cu risc zero este imposibilă, respectarea distanţării fizice şi încetinirea, dacă nu închiderea totală, a unor activităţi a produs efecte dramatice şi durabile asupra economiei. Impactul asupra vieţii private şi sociale va trebui, de asemenea, să fie luat în consideraţie.
Două probleme cruciale ies în evidenţă. Prima se referă la pragul de risc acceptabil, a cărui respectare nu poate produce efecte discriminatoare în privinţa condiţiilor de putere şi bogăţie. Protecţia de bază şi disponibilitatea de mijloace diagnostice trebuie să fie oferite tuturor, conform principiului de nediscriminare.
A doua clarificare decisivă se referă la conceptul de „solidaritate în risc”. Adoptarea de norme specifice din partea unei comunităţi cere atenţie faţă de evoluţia situaţie pe teren, o misiune care poate să fie desfăşurată numai printr-un discernământ înrădăcinat în sensibilitatea etică, nu numai ascultând de litera legii. O comunitate este responsabilă când obligaţii de atenţie şi sprijin reciproc sunt împărtăşite pro-activ cu atenţie la bunăstarea tuturor. Soluţiile legale la conflictele în recunoaştere de responsabilitate şi vină pentru conduita intenţională rea sau neglijenţă sunt, uneori, instrumente necesare de justiţie. Totuşi, nu pot înlocui încrederea ca substanţă a interacţiunii umane. Numai aceasta din urmă ne va conduce prin criză, pentru că numai pe baza încrederii, humana communitas va putea până la urmă să înflorească.
Suntem chemaţi la o atitudine de speranţă, care merge dincolo de efectul paralizant a două tentaţii opuse: pe de o parte, resemnarea care subînţelege pasiv evenimentele, şi pe de altă parte nostalgia pentru o întoarcere în trecut, care se reduce la dorinţa după ceea ce exista înainte. În schimb, este timp de a imagina şi de a realiza un proiect de coexistenţă umană care să permită un viitor mai bun pentru fiecare. Visul imaginat recent pentru zona amazoniană ar putea să devină un vis universal, un vis pentru întreaga planetă „care să integreze şi să promoveze pe toţi locuitorii săi pentru ca să poată consolida o viaţă bună” (Querida Amazonia, 8).
Cetatea Vaticanului, 22 iulie 2020
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
