Vorbește Dumnezeu:
Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalím de Săebătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalím, dar părinţii lui nu ştiau. Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalím căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări.

Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!”. El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”. Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese.

Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazarét şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2, 41-52).

Vorbește Papa Francisc:
Fiecare familie este mereu o lumină, oricât ar fi de slabă, în întunericul lumii. Viaţa lui Isus printre oameni ia formă în sânul unei familii, în interiorul căreia va rămâne timp de treizeci de ani. O familie ca atâtea, familia sa, situată într-un sat pierdut din periferia Imperiului.

Charles de Foucauld, probabil ca puţini alţii, a intuit însemnătatea spiritualităţii care emană de la Nazaret. Acest mare explorator a părăsit în grabă cariera militară, fascinat de misterul Sfintei Familii, al raportului zilnic al lui Isus cu părinţii şi vecinii, al muncii tăcute, al rugăciunii umile. Privind la Familia din Nazaret, fratele Charles a simţit sterilitatea dorinţei de bogăţie şi de putere; cu apostolatul bunătăţii s-a făcut totul pentru toţi; el, atras de viaţa eremitică, a înţeles că nu se creşte în iubirea lui Dumnezeu evitând servitutea relaţiilor umane. Iubindu-i pe alţii se învaţă iubirea lui Dumnezeu; aplecându-ne asupra aproapelui ne ridicăm la Dumnezeu. Prin apropierea fraternă şi solidară de cei mai săraci şi abandonaţi, el a înţeles că la sfârşit chiar ei sunt cei care ne evanghelizează pe noi, ajutându-ne să creştem în umanitate. Pentru a înţelege astăzi familia, să intrăm şi noi – ca şi Charles de Foucauld – în misterul Familiei din Nazaret, în viaţa sa ascunsă, zilnică şi obişnuită, cum este viaţa celei mai mari părţi ale familiilor noastre, cu necazurile lor şi bucuriile lor simple; viaţă împletită din răbdare senină în contrarietăţi, din respect faţă de condiţia fiecăruia, din acea umilinţă care eliberează şi înfloreşte în slujire; viaţă de fraternitate, care să provină din faptul de a ne simţi parte a unui singur trup.

Este loc – familia – de sfinţenie evanghelică, realizată în condiţiile cele mai obişnuite. Acolo se respiră amintirea generaţiilor şi se înfig rădăcini care permit să se meargă departe. Este loc de discernământ, unde se educă la recunoaşterea planului lui Dumnezeu cu privire la propria viaţă şi la îmbrăţişarea lui cu încredere. Este loc de gratuitate, de prezenţă discretă, fraternă şi solidară, care învaţă să ieşim din noi înşine pentru a-l primi pe celălalt, pentru a ierta şi a ne simţi iertaţi.

Să pornim din nou de la Nazaret pentru un Sinod care, mai mult decât să vorbească despre familie, să ştie să intre la şcoala ei, în disponibilitatea de a-i recunoaşte mereu demnitatea, consistenţa şi valoarea, în pofida atâtor trude şi contradicţii care pot să o marcheze.

În „Galileea neamurilor” din timpul nostru vom regăsi importanţa unei Biserici care este mamă, capabilă să genereze la viaţă şi atentă să dea încontinuu viaţa, să însoţească prin dăruire, tandreţe şi forţă morală. Pentru că dacă nu ştim să unim compasiunea cu dreptatea, ajungem să fim în mod inutil severi şi profund nedrepţi.

O Biserică ce este familie ştie să se situeze cu proximitatea şi iubirea unui tată, care trăieşte responsabilitatea păzitorului, care protejează fără a înlocui, care corectează fără a umili, care educă prin exemplu şi răbdare. Uneori, pur şi simplu cu tăcerea unei aşteptări rugătoare şi deschise.

Şi mai ales, o Biserică de fii care se recunosc fraţi nu ajunge niciodată să considere pe cineva numai ca o povară, o problemă, un preţ, o preocupare sau un risc: celălalt este în mod esenţial un dar, care rămâne astfel şi atunci când parcurge drumuri diferite.

Este casă deschisă, Biserica, departe de măreţii exterioare, primitoare în stilul sobru al membrilor săi şi, tocmai pentru aceasta, accesibilă la speranţa de pace care este în fiecare om, inclusiv în cei care – încercaţi de viaţă – au inima rănită şi suferindă.

Această Biserică poate să lumineze într-adevăr noaptea omului, să-i arate cu credibilitate ţinta şi să-i împărtăşească paşii, tocmai pentru că ea cea dintâi trăieşte experienţa de a fi fără încetare regenerată în inima milostivă a Tatălui (Din mesajul de la veghea de rugăciune ca pregătire pentru a XIV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor – 3 octombrie 2015).

Omul răspunde:
Biserica, fiind o mamă iubitoare şi o maestră care a primit mesajul evangheliei ca un adevărat tezaur de credinţă pentru binele societăţii umane şi pentru binele tuturor fiilor ei, s-a îndreptat mereu cu mare grijă spre cea mai importantă structură şi operă a Creatorului, spre familie, în care iubirea divină să sălăşluiască, iar viaţa să asigure perpetuarea fiinţei umane în univers, prin omul, bărbat şi femeie, creat după chipul şi asemănarea sa.

Sfântul Părinte papa Francisc, urmând exemplul şi grija celorlalţi suverani pontifi din ultimii ani, a ţinut să acorde familiei o atenţie deosebită, convocând o adunare generală extraordinară a Sinodului episcopilor în luna octombrie a anului 2014, pentru a analiza provocările pastorale asupra familiei în contextul noii evanghelizări.

La sfârşitul dezbaterilor care au preocupat pe toţi părinţii sinodali, papa Francisc a anunţat convocarea celei de-a XIV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului pentru luna octombrie a acestui an.

Cunoscând această dorinţă a papei, întreaga Biserică şi tot poporul lui Dumnezeu s-au unit într-un proces de reflecţie şi aprofundare, proces alimentat mereu de intervenţiile săptămânale prezentate în minunatele cateheze la audienţele generale din zilele de miercuri, dar şi cu alte ocazii, în care Sfântul Părinte a alimentat cu noi gânduri reflecţia şi analiza îndreptată spre cea mai arzătoare problematică a zilelor noastre (…).

Considerată de toţi ca opera cea mai înţeleaptă din partea lui Dumnezeu încă de la începutul omenirii, preţuită ca cea mai importantă celulă a societăţii, familia a fost şi trebuie să rămână leagănul vieţii şi al iubirii, al bucuriilor, al încercărilor, dar şi al afecţiunilor profunde şi al relaţiilor adeseori rănite, constituind cu adevărat o şcoală de umanitate (cf. GS 52), atât de importantă şi necesară pentru lume.

De aici reiese motivaţia Bisericii, expertă în umanitate şi fidelă în misiunea sa şi obligaţia întregului popor creştin, de a anunţa fără încetare şi cu o convingere profundă evanghelia familiei pe care am primit-o în dar, prin descoperirea iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos şi vestită fără întrerupere de părinţii Bisericii, de maeştrii vieţii spirituale şi ai magisteriului Bisericii (cf. Relatio Synodi, 18 octombrie 2014).

Familia are în Biserică şi pentru Biserică, precum şi pentru lume, o importanţă specială, rămânând în societatea de azi ca un subiect deosebit de evanghelizare şi ca o tribună de mărturie de credinţă în opera de apostolat şi misionară.

Grija pe care a arătat-o şi o arată sfânta Biserică, papa şi întreaga familie creştină este şi grija noastră a celor din Dieceza de Iaşi.

Cei trei ani dedicaţi grijii pastorale a familiei şi parcurgerea celor doi ani ceruţi de Sfântul Părinte sunt dovada de netăgăduit pe care o merită familia în integritatea ei: părinţii şi copiii, care nu trebuie să uite ceea ce amintea papa Francisc în una dintre catehezele sale. Nu numai persoanele în sine, bărbatul şi femeia, sau oricare altă persoană individuală poartă în sine chipul şi imaginea lui Dumnezeu, ci însăşi familia, în componenţa ei de tată, mamă şi copil, reprezintă o icoană a Sfintei Treimi – Tată, Fiu şi Duh Sfânt, căci ei cu adevărat sunt oglinda iubirii din Sfânta Treime (…).

Pentru aceasta Isus a ţinut să stabilească în familie un mister adevărat al iubirii, un sacrament de mântuire, declarând cu autoritate divină: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc10,9), iar apostolul Paul, doctrinarul noii alianţe, a precizat cu cuvinte mari şi grăitoare: „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică, dar şi cu privire la voi” (Ef 5,25.32-33a).

Având un dar atât de mare, un adevărat şi profund mister, se cuvine nu numai să-l cunoaştem, să-l aprofundăm, ci să-l respectăm şi să-l iubim, căci este darul inefabil al lui Dumnezeu pentru viaţa şi armonia din lume (Ep. Petru Gherghel, Scrisoare pastorală privind Sinodul episcopilor).

Omul se roagă:
Dumnezeule, Tată atotputernic, tu ai voit familia ca imagine a Sfintei Treimi pe pământ, comuniune de persoane, școală a iubirii, Biserica domestică, ajută-i pe soți să fie mereu la înălțimea vocației la care i-ai chemat, prin trăirea iubirii, prin deschiderea spre viață și comuniune și prin împlinirea cu dăruire a cuvântului tău. Așa te rugăm prin Cristos, Domnul nostru. Amin. 

Pr. Felician Tiba, Papa Francisc mesagerul lui Dumnezeu, Cateheze pregătitoare pentru vizita Papei Francisc în România (ercis.ro)