Marţi în săptămâna a 2-a după Paşti – Ioan 3, 16-21

Textul biblic
¹⁶Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. ¹⁷Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. ¹⁸Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. ¹⁹Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. ²⁰Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. ²¹Însă oricine face adevărul vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

Meditaţie
Viaţa veşnică, acea viaţă pe deplin fericită pe care care omul şi-o doreşte ca încununare a umanităţii sale, nu e rezultatul unui efort supraomenesc, ci e darul gratuit al Părintelui vieţii, care ne oferă în Fiul darul nu doar de a fi chemaţi, ci de a fi cu adevărat fiii săi (1Ioan 3,1). Evanghelia de azi contrapune pretenţia noastră de a escalada şi cuceri cerul umilinţei lui Dumnezeu, care coboară pe pământ şi ni se dăruieşte. Precum viaţa este una, tot aşa şi calea ce duce la viaţă este una.

Dumnezeu iubeşte lumea din vecie, chiar dacă lumea îl refuză. Iubirea Tatălui e gratuită şi fără rezerve. Fiul, care îl cunoaşte, ne dă mărturie despre el de pe lemnul crucii. Versetul 16 ne prezintă centrul evangheliei lui Ioan, care doreşte să ne ducă în punctul de a exclama uimiţi: «Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi» (1Ioan 4,16).  De fapt, Dumnezeu e iubire. Numai cunoscând acest lucru putem înţelege pe deplin şi corect întreaga revelaţie.

De ce îl trimite Tatăl pe Fiul? Nu putea el însuşi să vină să se întrupeze? Ni l-a dat pe Fiul deoarece doar în el, care iubeşte aşa cum este iubit, vedem identitatea noastră de fii ai Tatălui. Isus, fiind Fiu, a experimentat ceea ce suntem chemaţi şi noi să experimentăm: filiaţia şi fraternitatea. El ne iubeşte cu aceeaşi iubire pe care o are Tatăl faţă de el şi ne asigură că Tatăl ne iubeşte asemenea lui, cu o iubire ce era mai înainte de a fi lumea. Mântuirea constă în credinţa în Isus Răstignit, Fiul Omului înălţat. El e Cuvântul, lumina şi viaţa fiecărui om, întrupat pentru a ne povesti iubirea absolută a Tatălui. În el ne-a fost oferită identitatea de fii, de aceea, cel care îl primeşte pe Fiul se regăseşte pe sine iar cine îl refuză îşi pierde propria identitate.

Mântuirea sau  condamnarea nu sunt predestinări divine. Dumnezeu a creat totul pentru viaţă şi în făpturile sale nu se găseşte veninul morţii, decât în măsura în care ni l-am procurat noi înşine, crezând mai degrabă în temerile noastre decât în el (Cartea Înţelepciunii 1,12-16). Însă dacă noi l-am abandonat pe el, izvorul de apă vie (Ieremia 2,13), el nu ne-a abandonat, ba chiar ne-a arătat iubirea sa în modul cel mai neîndoielnic cu putinţă, pierzându-se pe sine însuşi pentru noi. Prin părăsirea Fiului său pe cruce, nimeni nu mai e părăsit, pentru că în fiecare dintre cei părăsiţi, Tatăl îl vede pe Fiul, care a transformat orice abandon în lăcaşul măririi sale.

În fiecare dintre noi se dă o luptă interioară (Romani 7,17-25). Suntem captivi între minciună şi adevăr, teamă şi încredere, egoism şi iubire, însă arbitri suntem tot noi. Zi de zi putem să adjudecăm  victoria părţii pe care o dorim, iar liberul nostru arbitru poate să acţioneze doar în măsura în care cunoaştem adevărul iubirii care ne face liberi.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA