Duminica Învierii Domnului – Ioan 1, 1-17

Textul biblic
¹La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. ²Acesta era la început la Dumnezeu. ³Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. ⁴În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, ⁵iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. ⁶A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. ⁷Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. ⁸Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină. ⁹[Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. ¹⁰Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. ¹¹A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. ¹²Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, ¹³care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. ¹⁴Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. ¹⁵Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. ¹⁶Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. ¹⁷Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos.

Meditaţie
Începutul evangheliei lui Ioan ne poartă dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de orice lucru creat, ca să ne arate cine este Isus, omul cel mai îndreptăţit să ne dezvăluie ceea ce e ascuns ochilor noştri. Descoperim astfel că cel căruia îi plăcea să-şi spună Fiul Omului şi s-a autoproclamat Fiul lui Dumnezeu e însuşi Cuvântul care e dintotdeauna alături de Tatăl, fiind el însuşi Dumnezeu. Acest Cuvânt, mărturisit de cărturari şi de profeţi dar niciodată cunoscut, se întrupează în Isus ca să ne descopere şi să ne dăruiască însăşi mărirea sa de Fiu Unul-Născut al Tatălui, astfel încât, prin el, putem să descoperim că şi noi suntem fiii lui Dumnezeu.

Prologul lui Ioan se aseamănă cu începutul unei simfonii, în care se înşiră motivele. Pentru teologie e ca o mină de pietre preţioase, în care au fost atinse principalele reflecţii asupra Sfintei Treimi şi a misterului Întrupării, un imn al Cuvântului în care ceea ce se spune deschide calea armoniei realităţilor ce nu pot fi exprimate prin cuvinte. Rădăcinile sale se întind până în Vechiul Testament, unde textele cântă Cuvântul şi Înţelepciunea creatoare, personificări ale lui Dumnezeu ce acţionează în lume şi în istorie. Citirea acestui imn ne lasă impresia că suntem purtaţi pe aripi de vultur spre un loc din înălţimi dar totuşi familiar, ca şi cum ar fi cuibul nostru, leagănul nostru, locul în care ne simţim în largul nostru, ca acasă. Argumentul prologului e, aşadar, Cuvântul, sorgintea oricărei deveniri, care la rândul lui se întrupează în Isus Hristos, pentru ca şi noi să devenim fiii lui Dumnezeu.

Isus e Cuvântul care e la Dumnezeu, e însuşi Dumnezeu, viaţa şi lumina făpturii, care şi-a aşezat cortul în mijlocul nostru. E Fiul Unul-Născut, întrupat pentru a ni-l face cunoscut pe Tatăl şi a ne restitui, prin chipul său, chipul nostru de fiii. Atunci când vom putea cunoaşte aşa cum ne cunoaşte el pe noi – pentru că acum cunoaştem doar imperfect, ca în oglindă, neclar (1Corinteni 13,12) – atunci îl vom vedea faţă în faţă, chipul nostru va străluci de lumina lui şi vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este (cf. 1Ioan 3,2). Biserica suntem noi, cei care am văzut mărirea lui, am crezut în numele lui, am fost înzestraţi cu demnitatea de a deveni fii şi am primit har după har.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA