Introducere
Evangheliile sunt o serie de povestiri. Protagonistul este mereu Trupul lui Isus.
Evangheliile s-au născut în jurul Euharistiei, pentru a explica expresia: „Acesta este Trupul Meu dat pentru voi”…
Dacă un om nu cunoaște Evanghelia – adică Trupul lui Isus, Euharistia Sa – înseamnă că la Împărtășanie se hrănește cu ideile sale… În schimb, dacă citește Evanghelia, mănâncă acel Trup… Acel Trup este acel Cuvânt… Trupul lui Isus este acel Trup, pentru că Isus a trăit în acel mod.
Din această cauză – pentru că Cuvântul n-are nicio greutate pentru noi – multe din Euharistiile noastre valorează foarte puțin…
Nu putem împărți Evanghelia în „bucăți” după bunul plac, căci ar fi ca și cum am distruge Trupul lui Isus… Iar cei care se împărtășesc, nu știu ce mănâncă…
Fiecare bucată (pildă) din Evanghelie are sens doar în întregul context… Dacă o scot din context, nu mai are sens… Tot la fel cum ochiul are sens numai dacă-l las în trup, la locul său. Căci dacă-l scot din trup, voi înțelege că nu mai văd…
Evangheliile sinoptice povestesc despre Isus – ceea ce El a spus și a făcut – iar noi văzând ceea ce Isus a spus și a făcut, învățăm ce să facem și ce să spunem, și devenim ca El…
Și evanghelistul Ioan vorbește despre Isus, dar în mod diferit de felul în care vorbesc ceilalți evangheliști pentru că el nu vorbește despre Isus (despre ceea ce Isus a făcut și a spus), ci Isus este Cel care vorbește – El este Cuvântul – iar noi suntem interlocutorii lui Isus. Evanghelistul Ioan nu ni-l arată pe Isus, ci Isus ne vede, ne privește și ne vorbește…
Ioan are o altă optică: Evanghelia sa este contemplativă… Evanghelia sa are structura unui „concert” – concert însemnând luptă – între Cuvânt (care este Isus, Cuvântul adevărului) și minciuna din noi.
Evanghelia după Ioan este un dialog de echivocuri (înțelegeri greșite). Spre exemplu, să ne amintim de dialogul cu samariteana: Isus spune un lucru, iar ea înțelege un altul… dar acel lucru pe care-l înțelege sunt problemele ei, iar la sfârșitul dialogului, ce înțelege: „Dă-mi această apă”, o cere.
„Știu că va veni Mesia. Dar cine este?”
„Sunt Eu, Cel ce vorbesc cu tine”…
Cea care avea șase bărbați, și niciunul nu era al ei, a găsit cel de al șaptelea soț, adică Mirele: „Eu, care vorbesc cu tine”… Și această femeie este prototipul…
Notăm că Nicodim… precum și toate semnele sau minunile sau întâlnirile descrise în Evanghelie sunt exemple ale întâlnirii noastre cu Isus…
În Evanghelia după Ioan nu este niciun exorcism, pentru că tot Cuvântul este un exorcism: este Adevărul care alungă minciuna. De fapt, în dialog cu Cuvântul, toate echivocurile și minciunile noastre ies la lumină, și, la urmă, iese la iveală adevărul…
Apoi avem lupta între lumină și întuneric. Isus este lumina. Cuvântul este lumină și adevăr. Minciuna este întuneric, înșelăciune. La urmă se întâmplă că întunericul zămislește lumina, tocmai în timpul pătimirii.
Ce se întâmplă când întunericul zămislește lumina? Dacă întunericul prinde lumina, ce i se întâmplă?
Se luminează! Deci victoria este a luminii, care învinge tocmai dăruindu-se, tocmai pierzând…
Evanghelia după Ioan este simplă: folosește numai 1011 cuvinte, și mereu le repetă în mod variabil…
La prima vedere am putea obiecta că în fiecare pagină repetă aceleași lucruri… În realitate, cuvintele sale sunt ca notele muzicale: aceeași notă, într-o altă parte, are o altă valoare, deci depinde de nota de dinaintea ei și de cea care urmează după ea… Așadar, Evanghelia după Ioan este o compoziție muzicală spectaculoasă…
La început evangheliei, noi vedem că deja este prezent sfârșitul. Este precum acea Mică serenadă a lui Mozart: dacă o cânți de la sfârșit la început, este tot la fel… Pe măsură ce înaintezi cu lectura Evangheliei, îți dai seama că pasajul pe care de-abia l-ai citit este explicat în următorul într-un mod mai amplu. Dar e același. Și tot așa mai departe, la infinit. Aceleași cuvinte, în pasajul următor au o altă însemnătate, căci există semnificația experienței pe care ai avut-o mai înainte…
Presupune că-ți vorbesc de un lucru pe care nu-l cunoști și-ți dau să guști o calitate, deci o cunoști. Când îți nominalizez același lucru, după ce ai gustat această calitate, tu o cunoști în mod diferit. Apoi îți vorbește de același lucru. Și înțelegi că este cu totul altceva, adică l-ai înțeles mai bine…
Căci singurul lucru de care vorbește este iubirea, iar iubirea este totul. Iar Dumnezeu este în totalitate numai și numai iubire. Și tot ceea ce există are semnificație numai la lumina iubirii.
Astfel, diferitele elemente, apa, aerul, focul, care ocupă prima parte a Evangheliei, și apoi viața și moartea, care ocupă a doua parte a Evangheliei, sunt variații pe temele acestea echivoce, care sunt fundamentele vieții umane; apoi sunt „transculturale”, adică sunt valabile și pentru sfântul părinte, căci, dacă n-ar fi studiat deloc, și el le-ar fi înțeles, căci și ultimul dintre barbari le înțelege… căci vorbesc de lumină, de pământ, de foc, de apă… lucruri pe care toți le înțelegem… toți știm ce înseamnă viața, moartea, suferința…
Sinteza structurii Evangheliei după Ioan
Evanghelia după Ioan n-are exorcism, pentru că toată este un exorcism… Cuvântul Său este Cuvântul adevărului, care alungă minciuna, dar este și Cuvântul care ne generează fii ai lui Dumnezeu, adică ne ajută să ieșim din întuneric, din pântecele întunericului, și ne conduce la lumină și ne vindecă de păcatele noastre. Cine cunoaște adevărul devine liber… Iar libertatea este cea de a fi fii iubiți și frații tuturor. Iar Cuvântul ne dă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu, egali cu Dumnezeu.
Evanghelia după Ioan e structurată în două părți:
Prima parte (cap. 1-12) se numește cartea semelor… Realitățile pe care ceilalți evangheliști le numesc minuni, Ioan le numește semne, pentru că nu minunea este importantă, ci ceea ce ea semnifică. Spre exemplu, dacă în afara Oradiei vedem semnul înspre Oradea, nu-i important indicatorul, nu ne oprim sub indicator la 100 km distanță de Oradea, spunând: „Am ajuns”… Ci urmăm indicația indicatorului și vom ajunge la Oradea, unde nu mai există semnul/indicatorul înspre Oradea, căci există realitatea Oradiei.
Din păcate noi ne oprim la minuni, dar minunile n-au valoare. Ele sunt doar semne ale slavei care se revelează în partea a II-a a Evangheliei.
Avem șapte semne în prima parte a Evangheliei.
– Nunta din Cana (cap. 2);
– Sutașul: credința în Cuvânt (cap. 4);
– Vindecarea paraliticului (cap. 5): cine ascultă Cuvântul cu credință se vindecă de paraliziile/blocajele sale și poate umbla, poate merge acasă;
– Această călătorie este o viață nouă, are o pâine nouă (cap. 6), înmulțirea pâinilor;
– Isus ne ajută să umblăm pe apă (cap. 6);
– Această viață nouă care este împărțirea pâinii, Euharistia, ne ajută să învingem moartea;
– Vindecarea orbului (cap. 9): această viață nouă ne ajută să ieșim din întuneric și să intrăm în lumină. Ne face oameni noi.
– Învierea lui Lazăr, adică trecem de la moarte la viață (cap. 11).
Dar toate acestea sunt semne. Căci pe Isus nu-L interesează să ne dea pâinea, nu-L interesează să învie un om care va trebui să mai moară o dată; ci-L interesează slava care este în aceste semne…
Partea a II-a a Evangheliei vorbește despre slavă.
În partea a II-a găsim „gesturi simbolice”, nu mai avem semne/minuni…
Există șapte gesturi simbolice în Evanghelia după Ioan: primul îl găsim în prima parte, imediat după Nunta din Cana, când Isus intră cu biciul în Templu. Acest gest este simbolul celei de a doua părți a Evangheliei. Adică Isus care moarte pe Cruce distruge Templul, adică imaginea veche, diabolică, despre Dumnezeu, pe care toți o avem… Prin urmare, noul Templu este Trupul lui Cristos dat pentru noi.
În partea a II-a avem celelalte gesturi, începând cu ungerea lui Isus la Betania, continuând cu Isus care intră cu asinul în Ierusalim, cu Isus care spală picioarele, cu Isus care dă îmbucătura lui Iuda, cu Isus care ne-o dă pe Maică… Apoi urmează semnul care nu mai este un semn, este scopul/ținta Evangheliei: să privim la Cel pe care L-am împuns… Adică să privim acea rană a lui Isus răstignit pe cruce, rană care e locul din care venim noi: noi ne naștem din această rană a iubirii lui Dumnezeu.
Privind Răstignitul vedem cine este Dumnezeu (originea noastră), și vedem cine suntem noi (fii iubiți). Și ne naștem creaturi/ființe noi.
Aceasta e structura Evangheliei…
Să ne amintim că primii 2 ucenici merg după Isus pentru că au înțeles că El este Mielul lui Dumnezeu, căci Botezătorul le-a spus. Iar Isus îi întreabă: „Ce căutați?”
Ce căutăm în realitate în viața noastră?
Ei întreabă: „Unde locuiești?”
Întreaga Evanghelie ne spune unde locuiește Isus, unde se simte acasă: Isus se simte acasă în Tatăl, în iubirea Tatălui. De aceea este Fiu. Și a venit să ne comunice identitatea noastră de fii tocmai făcându-se om…
Au locuit cu El în ziua aceea. Și era ora 10, adică ora după moarte. Acolo putem locui cu El și să stăm în casă cu El…
Ne vom opri la prima acțiune pe care Isus o face în ziua a șasea, adică ziua creării omului: Nunta din Cana…
El face această acțiune cu primii Săi ucenici: Nunta din Cana (cap. 2). Acest text este programul Evangheliei.
Mai înainte de a ne opri la textul nostru, plecăm de la o premisă care ne va ajuta să înțelegem mai bine ceea ce vom contempla…
Din veșnicie Dumnezeu s-a gândit să-L facă pe om fiu al Său în Fiul… În Scrisorile apostolului Pavel scrie că „Suntem creați în Fiul… Din veșnicie… De la întemeierea lumii”… De fapt, în ziua a șasea Dumnezeu l-a creat pe om cam pe la ora 9 dimineața și a zis că e „frumos”… Iar apoi omului i s-a făcut foame și avem istoria ispitirii… Iar în aceeași seară Domnul a vrut să se plimbe cu acest cuplu pe care din veșnicie l-a gândit, deci l-a căutat:
– „Adame, unde ești?”
– „M-am ascuns, căci mi-a fost frică”…
Din acel moment Dumnezeu începe să-L caute pe om…
– Cum îl pot găsi, dacă omul se ascunde de mine, dacă nu vrea să Mă vadă și mereu se întoarce în cealaltă parte?
Întreaga Biblie ne vorbește despre iubirea „nebună”, nemaiauzită, a lui Dumnezeu care-L caută pe om, îi trimite profeții, și despre încăpățânarea omului care mereu face exact opusul… În Iez. 16 avem istoria fetei adultere față de mirele ei… Este istoria tuturor infidelităților noastre…
Întreaga Biblie este istoria lui Dumnezeu care-l caută pe om.
În Evanghelia după Ioan ni se descrie modul nou prin care Dumnezeu îl găsește pe om: „Cuvântul s-a făcut trup/carne”.
Cuvântul este însuși Dumnezeu, este Cuvântul creator al Tatălui, care s-a făcut trup. De ce s-a făcut trup, și nu om, persoană, am spune noi, astăzi?
Pentru că persoana are demnitate, înțelepciune, știe să vorbească; persoană înseamnă și că are un raport cu alții… În timp ce „trup/carne” înseamnă trup, limită, „un lucru nedeterminat care nu știm ce este”. Este omul, în limita sa, care se naște încet din „trupul fără formă” (țărână) și se întoarce la „trupul fără formă”… Dar în „mijloc” are multe calități, pe care și le-a însușit și care-l fac decent, demn, diferit de ceilalți.
În schimb, „a se face trup” corespunde definiției pe care Isus o dă despre Sine și despre Dumnezeu… Cine este Dumnezeu? Este Fiul Omului care Se dă pe mâinile oamenilor.
„Fiul omului” înseamnă că dacă-i înlături unei persoane tot ceea ce ea are și este – spre exemplu, faptul că e un bărbat sau o femeie, e inteligentă sau prostuță, bună sau rea, frumoasă sau urâtă – nu are vreo relevanță, căci ceea ce contează este faptul că persoana este „Fiul omului”: este cel mai mare divizor comun al fiecărui om… Și este Dumnezeu. Ultimul dintre oameni are aceeași demnitate a lui Dumnezeu. Iar acesta va fi Răstignitul.
Întruparea – s-a făcut trup – este mult mai serioasă decât toate definițiile pioase pe care noi căutăm să i le atribuim… Căci „trupul/carnea” se transformă în cuvântul pe care-l ascultă.
Noi – la fel ca Adam – ascultăm cuvântul șarpelui care ne spune că Dumnezeu este atotputernic, îi controlează pe toți, le are pe toate în mâna Sa… Astfel noi vrem să devenim ca acest dumnezeu. Din această cauză avem persoane care au totul în mâna lor… Din păcate noi îi luăm ca modele tocmai pe cei care nu sunt) „Fiul Omului”, ci pe cei care cred că sunt „cineva”, adică importanți.
Aceasta este înșelăciunea noastră, adică nu ne acceptăm pe noi în identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Însă aceasta este demnitatea noastră absolută.
Noi trăim dacă suntem iubiți, dar dacă nu suntem iubiți, nu trăim…
Și Dumnezeu, dacă nu-i iubit, nu există… Pentru că Dumnezeu este Iubire, iar iubirea există numai acolo unde este iubită. Unde nu-i iubită, iubirea moare…
Aceasta este ființa noastră divină.
Când Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul și asemănarea Sa”, nu înseamnă că a creat bărbatul sau femeia după chipul Său… Ci „bărbat și femeie i-a făcut”.
Acest fapt înseamnă că nici bărbatul singur și nici femeia singură nu este „chip și asemănare”…
Chip și asemănare înseamnă că bărbatul nu-i femeie, iar femeia nu-i bărbat… Niciunul dintre cei doi nu e ca Dumnezeu, ci cele două limite puse împreună devin realitatea lui Dumnezeu, care este iubire, dar, viață…
Limitele noastre ne fac la fel ca Dumnezeu, deși noi facem tot posibilul să nu avem limite… Granițele noastre, limitele noastre, lipsurile noastre, care sunt locuri de comuniune, și nu de luptă, ne fac după chipul și asemănarea lui Dumnezeu…
După această introducere ne putem opri la Nunta din Cana (Io. 2, 1-11)
I. Nunta din Cana (Io. 2, 1-11)
Nunta din Cana este primul semn săvârșit de Isus în Evanghelia după Ioan.
Contextul imediat al versetelor ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în acest text… În Io. 1,51, avem răspunsul lui Isus dat celor de față, după dialogul Său cu Natanael: „Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.
„Cerul” este Dumnezeu. În toate culturile „cerul” și „Dumnezeu” sunt același cuvânt… Pentru că cerul – fiind curbat – este precum uterul matern, care-i conține pe toți și-i ajută să trăiască pe toți… Fără cer nu există viață pe pământ… Omul nu ar mai putea respira, n-ar mai exista ploaie… N-ar fi roade…
Cerul e văzut precum acel „uter” universal care le dă tuturor viață și-i respectă pe toți… Fapt pentru care toți existăm…
Iar acest cer „este deschis”…
Să vedem „ce plouă” pe pământ din acest cer…
Toată Evanghelia va fi o deschidere prin care îngerii – care sunt slujitorii lui Dumnezeu – „se suie și coboară peste Fiul Omului”, peste fiecare om.
Pilda Nunții din Cana este „o incluziune” cu sfârșitul evangheliei, când apare din nou Maria, la picioarele crucii… La picioarele crucii va avea loc „nunta”, nașterea omului nou.
Se citește Io. 2, 1-12
1. Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Isus acolo [la fel cum va sta și la picioarele crucii].
2. Şi a fost chemat şi Isus şi ucenicii Săi la nuntă.
3. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Isus către El: Nu mai au vin.
4. A zis ei Isus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu [Traducerea ar fi: „Oare n-a sosit ceasul Meu?”, căci până în sec. al VI, cei din vechime nu puneau semnul întrebării. Din sensul textului e limpede că a sosit ceasul. Apoi vom explica din ce cauză].
5. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune.
6. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre.
7. Zis-a lor Isus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus.
8. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus.
9. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire,
10. Şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun [frumos], şi când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.
11. Acest început al minunilor l-a făcut Isus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El.
12. După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-a rămas decât puţine zile.
Versetul 11 este concluzia autorului… Înseamnă că acest semn este începutul tuturor semnelor, toate celelalte se nasc din acest semn… E același cuvânt când se spune că la început Dumnezeu a creat cerul și pământul…
Isus s-a făcut trup, apoi, timp de treizeci de ani s-a tot gândit cum să se prezinte oamenilor… Căci Tatălui, care încă din prima zi a încercat să i se prezinte omului, I-a mers rău: „M-am ascuns, căci mi-a fost frică”…
Isus, la Nazaret – trimis de Tatăl ca să mărturisească iubirea Tatălui – se gândește îndelung ce să facă… Între timp, vreme de 30 de ani, Isus muncește, se botează în viața de zi cu zi, făcând ceea ce toți oamenii fac…
De fapt, Isus, de-a lungul întregii vieți, este un tâmplar, muncește cu mâinile Sale… Și trăiește din munca mâinilor Sale…
Isus trăiește orfan de tată… Căci El e numit tâmplar și fiul Mariei…
Această viață e botezul Său… Apoi Isus va fi botezat, căci acest gest semnifica întreaga Sa viață: s-a scufundat în realitatea umană…
Botezul deja este povestit de Ioan, dar e povestit „a posteriori”… Botezătorul spune: „Eu L-am văzut când L-am botezat, dar nu mi-am dat seama că era El, Cel asupra căruia s-a coborât Spiritul”…
Acesta este primul gest „programatic”, care deja anticipează sfârșitul evangheliei… În acest text este cuprins spiritul (tonul) Evangheliei după Ioan.
Ioan se întreabă: ”Cum trebuie să încep Evanghelia, acel lucru care-L prezintă pe Dumnezeu, acel Dumnezeu pe care vreau să-L prezint, să-L descriu”?
Căci toți avem imaginea noastră despre Dumnezeu: că este stăpânul cerului și al pământului; Creator, Domn, Judecător, Suveran…
Cum ni-L prezintă Ioan?
Cu ajutorul nunții.
Nunta este mai mult decât o metaforă a raportului om-Dumnezeu.
Dumnezeu este iubire, iar iubirea există acolo unde este iubită.
După Biblie, omul este mireasa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Mirele.
Mirele și mireasa sunt doi într-un singur trup … De fapt, Cuvântul s-a făcut trup pentru a avea trupul nostru și a comunica/transmite trupului nostru Cuvântul Său, care este Dumnezeu, Cuvântul adevărului.
În Cântarea Cântărilor avem întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu și om.
Singura poruncă din NT – prezentă deja în Deut. 6 – este „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. (Mc. 12,30-31)”
Dumnezeu ne poruncește să-L iubim. Singura Sa poruncă este cea de a-L iubi.
Și dacă-L iubesc, devin ca El. Căci El mă iubește. Iar a iubi înseamnă a se da pe sine celuilalt.
Nunta nu este metafora, ci este realitatea existenței creștine.
Creștinismul este un eveniment mistic: nu-i alcătuit din principii care nu se pot negocia, din legi, din catehisme…
Să încetăm să vestim legi. Căci toate religiile au legi. Dacă vor să vestească legi, să se facă musulmani, căci au legi mai serioase decât ale noastre: e suficient să respecți câteva din ele și ești mântuit…
Pentru creștini, singura lege este iubirea, pentru că Dumnezeu este Iubire. Domnul nu-i stăpânul nimănui, căci El dă totul, Se dă pe Sine. Nu-i Judecătorul nimănui, căci judecata Sa este crucea, Își dă viața pentru păcătoși… Nu-i exclude pe păcătoși, pe cei care nu respectă principiile care nu se pot negocia, ci merge să-i caute pe păcătoși.
Problema e că pe cei drepți nu reușește să-i convertească, adică pe cei care-i osândesc pe alții că nu sunt la fel de buni ca ei…
Avem o imagine diabolică despre Dumnezeu. Adam a fugit de Dumnezeu tocmai pentru că avea această imagine diabolică… O imagine care continuă să ni se propună în multe catehisme, în toate religiile: „Că pentru a-L urma pe Dumnezeu și a intra în Rai, trebuie să fim buni, căci, dacă nu, Dumnezeu ne pedepsește și ne trimite în Iad”… Iadul este tocmai a gândi astfel despre Dumnezeu… Și există iadul, căci și noi credem așa despre El…
În schimb, Dumnezeu ne izbăvește din iad, pentru că El este iubire. Și merge El în Iad: pe cruce El a luat asupra Sa păcatele noastre… Iar păcatul – lipsa iubirii – este Iadul.
Ioan, prin Evanghelia sa, șterge toate formele religioase perverse pe care ni le inventăm, riturile, strigoii, toate religiile bazate pe putere, care fac legi pentru a se impune… Prin toate aceste rituri distrugem creștinismul…
Evreii aveau 613 porunci (adică puține), dintre care 365 erau negative.
365 sunt zilele anului. Răul niciodată nu trebuie să-l facem în nicio zi din an… 365 este și numărul tendoanelor; după rabini, fiecare rău pe care-l faci îți taie un tendon, îți fură o posibilitate de viață…
248 sunt oasele trupului uman, și sunt poruncile pozitive… Semnifică faptul că binele trebuie să pătrundă până în măduva oaselor omului…
Noi avem infinit mai multe legi… Dacă am citi toate documentele care apar… Sunt multe și nu mai înțelegem nimic…
Ar trebui să trăim în pace, să privim cerul deschis…
A începe un text religios (Evanghelia) cu episodul nunții, cu toate problemele de foamete din lume și de alcoolism, și să adaugi 600 de litri de vin după ce oamenii deja au băut din abundență, pentru că era vin destul, este foarte interesant…
Avem această nuntă la începutul Evangheliei, care-i precum un câine în biserică. Câinele trebuie scos afară… Însă nu, căci această nuntă rămâne la începutul Evangheliei… Și este începutul semnelor.
Ar fi fost suficientă această scenă, însă imediat după îl vedem pe Isus că intră în Templu cu biciul. Gestul lui Isus ne amintește de purificare, dar, în realitate, indică distrugere. Altfel spus, acel Dumnezeu al pieței, al comerțului, este satana și trebuie distrus…
Există un „comerț sacru”, a-L cumpăra pe Dumnezeu ca și cum El ar fi rău… A-L merita, adică a-L trata ca pe o desfrânată… A-L plăti, în loc de a răspunde iubirii Sale…
O religie bazată pe „merit”, pe care o învățăm: „Fă așa, căci altfel Dumnezeu te pedepsește”…
Înțelegeți cât de mare era și este pervertirea?
Acum înțelegem motivul pentru care Evanghelia după Ioan începe fix așa. Dar și celelalte încep așa, deși într-un alt mod…
Ne întoarcem la text. Ne aflăm în a treia zi de când ucenicii au locuit cu Isus. Dar adunând și celelalte trei zile de mai înainte, ne aflăm în ziua a șasea, care va fi și ziua crucii/răstignirii. Va fi ziua nunții. Apoi se va naște omul nou, care va fi ziua a șaptea, la apus, când privesc la coasta împunsă.
Avem o nuntă, iar „Maica era acolo”… Maica apare numai aici și la picioarele crucii. Acest lucru înseamnă că acest text deja ne conduce la finalul Evangheliei…
„Şi a fost chemat şi Isus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul”…
Vinul este simbolul iubirii.
Vinul nu-i necesar pentru a trăi. Uleiul și pâinea sunt necesare, Vinul, nu.
Vinul este acel „mai mult” care face viața frumoasă.
Vinul e simbolul iubirii, pentru că iubirea nu-i necesară pentru a trăi. Nu ne folosește la nimic să iubim. Dacă privim în jur, observăm că cine este egoist trăiește mai bine. Devine un „dumnezeu” pe pământ… Se folosește de toți…
Iubirea nu ne folosește: „Toate ne ajută să iubim, dar iubirea nu ne ajută la nimic”…
Ori toate ne folosesc/ajută să iubim, și atunci toate devin ca Dumnezeu care este iubire și slujire… ori toate sunt diabolice…
Vinul este acel „mai mult” care-i este necesar omului pentru a fi ca Dumnezeu, adică este iubirea, și care-i „mai multă” și mereu trebuie să fie „mai multă”, căci dacă s-a terminat, s-a terminat.
Toate lucrurile există dacă sunt finite. Acest ceas există pentru că este finit. Dacă ar fi mare, de cinci kilometri, nu ar mai fi un ceas… Nu am ști cât este ceasul…
Și noi suntem finiți. Dacă un om este prea mare, „infinit”, când stai în avion lângă el, simți pe piele ta…
Numai iubirea, dacă este finită, este terminată… Și trebuie să fie infinită, la fel ca viața…
„Lipsește vinul”… Primul aspect este următorul: să constatăm că-n viața noastră lipsește acel element care pare că-i superfluu, dar care este singurul lucru necesar, fără de care nu are sens să trăim…
Sensul vieții noastre niciodată nu rezidă în ceea ce facem (nu depinde de ceea ce facem), ci constă în iubire (cf. 1 Cor. 13). Dacă nu am iubire, nimic nu sunt…
Toate sunt „zero”, iar iubirea este acel „unu” pus înaintea fiecărei creaturi care o ajută pe creatură să capete valoare… Toate câte le facem, numai prin iubire capătă valoare. Dacă nu le facem din iubire, nu au nicio valoare, ci sunt negative, căci le facem doar din egoism…
Să constatăm că ne lipsește vinul…
Istoria sacră ne arată că vinul ne lipsește încă din prima zi a creației:
– „Adame, unde ești?”
– „M-am ascuns, căci mi-a fost frică”…
Toți profeții acuză poporul din cauza lipsei fidelității și a iubirii față de Tatăl și de aproapele…
Acest vin lipsește din veci…
Maica își dă seama că lipsește…
Maria este numită „maică” pentru că-i maica poporului și desemnează poporul, pentru că își face griji pentru popor: ea își dă seama că lipsește vinul: „Poporul meu, îți lipsește elementul esențial: iubirea… Îți lipsește viața. Îți lipsește ceea ce te ține în viață pe pământ… Pentru că, fără iubire, pierzi pământul”…
Avem răspunsul lui Isus „Ce este între Mine și tine”… Și o numește „femeie”. Femeie înseamnă mireasă…
Israelul este mireasa lui Dumnezeu. Maica este mireasa lui Dumnezeu.
O numește femeie, la fel ca la picioarele crucii, loc în care se va vorbi despre maică și despre femeie…
„Ce este între mine și tine?”… este aceeași întrebare pe care o pun diavolii lui Isus… Când Isus apare pentru prima dată în sinagogă, loc în care ei mergeau să se roage. Când Isus apare și explică Cuvântul, un îndrăcit explodează, spunând: „Ce este între mine și tine, Isuse Nazarinene, știu cine ești, Fiul lui Dumnezeu”…
„Ce este între mine și tine?”… Este o formulă de alianță… Când doi regi se aliau, despicau animale, treceau prin mijlocul lor și fiecare spunea: „Așa, despicat, să sfârșească cel care încalcă alianța”… Când se întâmpla ca unul dintre cei doi regi să fie atacat, trimitea solie celuilalt, cu care a încheiat alianța, ca să-i spună: „Știi că sunt atacat?”. Celălalt îi răspundea: „Ce este între mine și tine? Tu știi ce este între noi, căci noi suntem aliați în viață și-n moarte… Deci vin. Căci, dacă nu, sfârșesc despicat eu”…
Diavolul îi spune lui Isus, Fiul lui Dumnezeu: „Ce este între mine și tine? Știi că suntem aliați? Căci dacă n-aș exista eu, diavolul, niciun om din lume nu s-ar teme de tine”… Toate religiile, inclusă și a noastră, îl venerează pe Dumnezeu pentru că le este frică de El… „Dacă nu-L venerăm, ne pedepsește, nu ne dă cele ce ne folosesc”… Exista – și încă există – o alianță teribilă între religii și Dumnezeu… Și-n creștinism mulți prezintă un Dumnezeu care pedepsește. În predici unii vorbesc mai mult de diavol decât de Dumnezeu… A vorbi de diavol aduce mult mai mulți bani. Dar a vorbi de Dumnezeu, nu aduce/produce bani…
Dumnezeu a fost vândut pentru 30 de arginți, și atât…
Isus i-a răspuns îndrăcitului: „Taci. Între Mine și tine nu există nicio alianță. S-a sfârșit”.
Aici Isus spune: „Oare n-a venit ceasul Meu? Știi că există alianță între mine și tine? Nu?” Deci a sosit ceasul Meu!
Isus este Cuvântul care s-a făcut trup… E unul dintre noi. Alianța, făgăduința de a fi cu noi, acum este atât de importantă încât El este unul dintre noi…
„A sosit ceasul Meu”… „Ceasul” va fi tema celei de a doua părți a Evangheliei, iar tema primei părți va fi „ziua”…
„Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune”.
Ceea ce a spus poporul Israel în timpul alianței: „Ceea ce va spune Dumnezeu, noi vom face”… Atunci, fă ce spune Domnul!
„Şi erau acolo şase vase de piatră (hidrie), puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre”.
„Hidrie” înseamnă că ele conțin apă…
Apa e simbolul purificării, al botezului…
Purificarea, botezul, indică dorința unei vieți pure și noi…
Folosesc la curăţire…
Și sunt de piatră…
Purificarea, curățirea ne amintește de lege…
Când Dumnezeu a dat legea, a scris-o pe table de piatră… Apoi, mai înainte de a o da, poporul deja o încălcase. Atunci Moise a rupt tablele de piatră… Atunci profetul va spune: „Eu vă voi da o inimă nouă și voi scrie legea Mea în inima voastră. O voi scrie nu pe table de piatră, ci în inima de carne”…
Erau acolo șase hidrie de 100 litri fiecare…
„Șase” este numărul omului.
Aceste hidrie reprezintă dorința pe care o are omul după o viață plină.
De fapt, imediat după, Isus spune: „Umpleți-le cu apă”, adică aceste hidrie erau goale… Au cheltuit toată apa pentru a se spăla, pentru a se curăța (purifica). Întreaga religie ne învață să ne curățăm bine din punct de vedere legal, dar nu mai este apă…
Apa este un simbol vital: fără apă, omul nu trăiește.
Isus spune: „Umpleți-le cu apă”. Apa este dorința de viață.
Mesajul este: scoateți la iveală dorințe profunde pe care le aveți! Dumnezeu nu este potrivnic dorințelor voastre, ci El le realizează!
Omul este dorința de a fi iubit și de a iubi, căci, dacă nu, omul nu trăiește…
„Umpleți-le cu apă”… Căci voi ați risipit toată apa pentru a „celebra” riturile voastre de curățare… Dar apa nu folosește în acest scop!
Ați vărsat/folosit toată apa fără rost…
Întreaga religie/evlavie îndreptată spre respectarea preceptelor și a decretelor – „căci, dacă nu, Dumnezeu vă pedepsește” – este o risipă, este o perversiune…
Dumnezeu este iubire. Iar iubirea este dorință și El dorește să fie iubită. Deci Isus spune: „Umpleți-le!”
Nu înseamnă că vinul nou apare din nimic, ci izvorăște din dorințele noastre profunde, pentru că noi am fost creați pentru Dumnezeu…
Porunca este „Să-L iubim pe Dumnezeu”. Dar dacă ne dă această poruncă, e pentru faptul că noi suntem ca El: putem iubi…
„Umpleți-le cu apă”, adică nu cheltuiți întreaga voastră religiozitate, evlavie, pe purificări, curățări…
E limpede că lipsește vinul, pentru că vinul, care este „mai mult”, adică este iubirea, se naște din dorință. Dacă tu nu dorești vinul/iubirea, nu există…
„Umpleți-le!”
„Şi le-au umplut până sus” (7b). Adică se revărsa… Cu cât este mai multă „apă” cu atât este mai bine…
„Șase hidrie”, șase este numărul omului… Fiecare de 100 de litri…
Isus spune: „Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus” (v. 8).
Acum este ora/momentul să scoateți!
A sosit ceasul?
Da, este acum!
Odată cu Isus/Cuvântul care s-a făcut trup, fiecare dorință de a noastră deja este împlinită…
Singura noastră dorință este cea de a fi ca Dumnezeu…
Așadar, fiecare dorință de a noastră deja este împlinită, pentru că Isus deja a luat trupul nostru… Dumnezeu este în noi și noi suntem în El… Iar El își dă viața pentru noi, pentru ca noi să avem Spiritul Său, pentru ca noi să trăim ca El.
„Scoate acum!”, nu aștepta să scoți după…
De fapt, primele cuvinte ale lui Isus în Evanghelia după Marcu sunt: „Împărăția lui Dumnezeu este aici!”. Deja există, deschideți-vă ochii…
Nu așteptați ziua de mâine, căci acum trebuie să scoateți…
Este la fel ca-n dialogul cu samariteana, când Isus a spus: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (Io. 4, 23)… Iar în Io. 5, 25, „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia”. Prin urmare, dacă acum ascultăm glasul Fiului omului, înviem… Mai bine zis, ascultarea glasului Fiului ne ajută să iubim, adică să trecem de la moarte la viață…
Care sunt pașii pentru a înțelege versetele noastre?
Mai întâi de toate avem tema nunții: să înțelegem că omul caută iubirea.
Al doilea pas: Maria constată că lipsește vinul, adică iubirea… Ea constată că ei n-au iubire…
Apoi îi dau această știre lui Isus.
Isus răspunde: „Ce este între Mine și tine? N-a sosit ceasul Meu?”
Să înțelegem că există această alianță – pentru faptul că Cuvântul s-a făcut trup – între mine și Dumnezeu…
Să înțeleg că a sosit ceasul… Ce să fac?
„Faceți ce vă va spune: umpleți hidriile cu apă!” Adică umpleți tot golul vostru religios și toată viața pe care v-ați risipit-o tocmai făcând lucruri bune pentru a vă curăța… Bine, luați aceste dorințe și duceți-le la Isus…
Mai mult, Isus nu ne spune să le ducem la El, ci să scoatem și să ducem nunului, adică la sărbătoare, adică altora…
Nunul este învățătorul legii…
El ia și constată că apa a devenit vin…
„Și nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau” (v. 9)…
Pe evanghelist nu-l interesează să ne spună că Isus a făcut minunea, căci el nu descrie minunea… Ci descrie ceea ce fac slujitorii: umplu cu apă. Ei capătă porunca să o ducă nunului. Nunul o gustă și spune: „Acesta e vinul frumos!”
Da, pentru că dorințele noastre după iubire sunt de la Dumnezeu… Duceți-le altora, scoateți-le din voi și duceți-le… Trăiți-le și vă veți da seama că acest fapt este viața divină, e vinul frumos…
Nu respectarea legilor, ci iubirea e vinul frumos… Dorințele profunde pe care le aveți în interiorul vostru sunt vinul frumos… Căci, la urma urmei, fiecare dorință este de a fi iubit… Există și frica de a nu fi iubit, care este opusul dorinței…
Noi trebuie să scoatem la iveală dorințele de a fi iubiți, căci acesta este vinul frumos…
„A chemat nunul pe mire și i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun [frumos], şi când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum” (v. 9b-10).
Toți avem experiența că-n toate relațiile și-n viața persoanelor consacrate există vinul frumos, la început… Cel puțin ne iluzionăm că așa este… Dar apoi, până la urmă ne dăm seama că acest vin are gust de oțet…
Ce remediu există?
Privește hidriile, vezi că sunt fără apă… S-au terminat dorințele tale, căci le-ai canalizat pentru a face alte lucruri „pioase și devotate”, pentru a te curăța (purifica), a fi cuminte, a fi în ordine, pentru a-ți ordona lucrurile, ca totul să funcționeze bine… Dar ai uitat de singurul lucru: căci singura ta DORINȚĂ este cea de a fi iubit cu iubirea lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu…
Atunci, începe să iubești! Scoate la iveală această dorință și vei vedea că toate se schimbă…
Isus a venit să scoată la iveală această dorință de a fi iubiți, o dorință care deja este în noi, pentru că suntem după chipul lui Dumnezeu, care este Iubire.
Din această cauză fiecare om poate iubi…
Explic printr-un exemplu: Un drogat a vizitat un preot. După întâlnirea lor, drogatul a spus: „Eu am găsit un om care m-a ascultat, nu m-a criticat. Am ieșit ușurat, mi-am schimbat viața și am devenit preot”…
Iată ce facem când ne simțim primiți, iubiți…
Dacă preotul l-ar fi certat ori i-ar fi spus ce să facă, drogatul ar fi făcut exact opusul, pe bună dreptate… S-ar fi dus să se drogheze din nou…
În schimb, faptul că s-a simțit liber de a fi ceea ce este și faptul c-a înțeles că singurul lucru pe care-l dorește și el este cel de a fi primit, acceptat, iubit… l-a condus la convertire.
El spune că în întâlnirea cu preotul s-a simțit primit, deși preotul nici nu și-a dat seama că el s-a simțit primit… Prin urmare, s-a primit și el pe sine așa cum este și și-a schimbat viața…
Este mult mai simplu decât credem sau decât ne imaginăm noi…
Însă Domnul este Cel care lucrează în aceste dorințe care există în inima fiecărei persoane.
Din această cauză Evanghelia este scrisă pentru a elibera (dezlega) dorințele noastre:
– sunt slăbănog, dar pot umbla;
– sunt orb, dar pot vedea;
– sunt egoist, dar pot iubi…
Da, Evanghelia vrea să umple hidriile noastre cu apă, să dezlege dorințele noastre legate de frică; vrea să înlăture toate blocajele noastre: „Așa sunt eu. Sunt făcut rău. Am făcut mult rău. Sunt dependent de droguri… Iar drogul meu poate fi studiul, prestarea serviciului social, munca asiduă”… Riscăm să fim mai răi decât drogații… Nici nu mai reușim să dormim… Și nici nu ne mai distrăm, relaxăm…
Concluzia versetelor este: „Acest început al minunilor l-a făcut Isus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El” (v. 11).
„Acest început”… Începutul este începutul totului, este arche, în limba greacă… „La început Dumnezeu a creat lumea…”.
Acesta este începutul semnelor făcute de Isus… Toate celelalte izvorăsc din acesta…
Acesta este începutul… Al cui? Al semnelor! Al vinului frumos! Al vieții! Al lui Dumnezeu! Al iubirii!
„Și Şi-a arătat slava Sa”…
Slava este Dumnezeu! Cuvântul ebraic „kavod” înseamnă greutatea, consistența, realitatea datorită căreia Dumnezeu este Dumnezeu: Numai El este slava. Toată greutatea lui Dumnezeu izvorăște din această apă… O apă pe care toți o avem: este suficient să umplem hidriile și să nu folosim apa pentru curățirea prescrisă de lege… Ci să o dăm așa cum este… Să dăm dorința noastră. Dorința noastră înseamnă limita noastră… Pentru că eu – omul – doresc ceea ce nu am… Este nevoia mea de a fi acceptat, iubit… Și-i aceeași dorință a tuturor oamenilor…
Și-n această dorință noi ne întâlnim: adică tocmai în slăbiciunile, în limitele noastre noi ne dăruim… Și creăm comuniune… Și acest fapt este divin!
Divinul nu stă în priceperea noastră, căci Dumnezeu n-are nevoie de ea…
De fapt, Dumnezeu ne-a izbăvit cu slăbiciunea Sa, nu cu puterea Sa…
„Şi-a arătat slava Sa”… E iubirea, iar iubirea este eliberatoare și slabă…
„Și ucenicii Săi au crezut în El”…
Să cugetăm la aceste versete care ne oferă sensul drumului întregii Evanghelii… Să descoperim această slavă în mod progresiv…
Pentru a ne ruga, să ținem seama de primul aspect al metodei rugăciunii: intru în rugăciune, mă liniștesc, fac un moment de tăcere, respir mai lent, mă gândesc că-L întâlnesc pe Domnul, Îi cer iertare pentru jignirile săvârșite și iert jignirile ce mi-au fost aduse… Apoi mă așez liniștit înaintea Domnului…
Sursa: https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă
