Ioan Suciu, episcopul tinerilor (1)

Episcopul Ioan Suciu (1875-1952) este unul dintre cei șapte episcopi greco-catolici morți pentru credință, pe care Papa Francisc îi va ridica la cinstea altarelor, pe 2 iunie a.c., la Blaj, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne de beatificare, desfășurată pe Câmpia Libertății.

Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907 într-o familie de preoți.
Prieten bun cu Tit Liviu Chinezu, au studiat amândoi Teologia la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasie”. A fost promovat doctor în Teologie, iar după sase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot. A revenit apoi la Blaj, unde a fost profesor la Academia de Teologie. S-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și ca un prieten de suflet al tinerilor.

La 6 mai 1940 a fost numit Episcop Auxiliar de Oradea (titular de Moglena-Slatina Bulgaria), auxiliar Episcopului Valeriu Traian Frențiu. Consacrarea a avut loc la 22 iulie 1940. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al Episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a revenit la Oradea în 1947, Episcopul Ioan Suciu fiind numit atunci Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia și Făgăraș.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat și dus la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani (27 februarie 1949). În mai 1950 a fost dus la Ministerul de Interne. În același an, pe 27 octombrie 1 a fost adus, împreuna cu ceilalti episcopi greco-catolici, la Penitenciarul Sighet. Acolo, datorită regimului de izolare, bolii de stomac, frigului și foamei, la 27 iunie 1953 s-a stins din viață în celula 44, dezlegat de Episcopul Iuliu Hossu. A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, necunoscându-se locul exact nici astăzi. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

În documentul predat Congregației pentru Cauzele Sfinților din Vatican, Positio super martyrio, care a stat la baza argumentătii cauzei de beatificare intitulată „Valeriu Traian Frențiu și însoțitorii”, martiriul episcopului Ioan Suciu, este descris de Emanuel Cosmovici și pr. Cristian Langa, astfel:

I. Argumentarea martiriului material
Metodologic, la martiriul material se descrie pas cu pas „Calea Crucii” parcursă de episcop până la moarte, fără a se lua în considerare persecuția și nici atitudinea episcopului în timpul persecuției (care sunt tratate separat).

Prima arestare – la Cătina. PS Ioan Suciu se afla în plină desfășurare a unei vizite canonice în localități din Câmpia Transilvaniei, după ce parcursese deja 23 de parohii și filiale. În după-amiaza zilei de 16.09.1948, la ora 15.20, după ieșirea din parohia Cătina, a fost arestat. Există două rapoarte care descriu evenimentul: a) unul, redactat de un preot din suita episcopului; b) un al doilea raport, redactat de însuși PS Suciu pentru Nunțiul Apostolic.

Episcopul a fost dus la directorul Securității Regionale Sibiu, Gheorghe Crăciun, care i-a cerut să nu mai facă „agitație religioasă”. La afirmația episcopului: „Atunci declarați-mă arestat încă de acum, pentru că eu voi continua să predic”, directorul i-a răspuns: „Nu am ordin să vă arestez”. În aceeași seară, PS Suciu a fost eliberat, fiind găzduit până a doua zi la părintele Pompeiu Onofreiu.

A doua arestare – la Berivoii Mici / Făgăraș. Aceasta a avut loc la 10 zile de la prima arestare, în timp ce PS Suciu se afla în altă vizită canonică, programată a avea loc în intervalul 26.09.1948 – 5.10.1948 în vicariatul foraneu de Făgăraș. În noaptea de 26/27.09.1948, după sfințirea bisericii din Copăcel, episcopul se afla în casa părintelui Gheorghe Radeș, paroh greco-catolic în localitatea Berivoii Mici. Aici a fost arestat și dus la închisoarea Codlea, județul Brașov, de unde a fost readus după 4 zile la Blaj, la 30.09.1948, ora 16.15, într-o mașină a Securității. Arestarea aceasta a avut drept scop blocarea episcopului în timpul culegerii semnăturilor de delegare a preoților ce trebuiau să ia parte la „adunarea” de la 1.10.1948 de la Cluj.

A treia arestare – la Blaj. A fost efectuată chiar de directorul Securității Regionale Sibiu în ziua de 27.10.1948, la ora 15. Această informație rezultă din mai multe documente și mărturii.

Datorită unei scrisori redactată de PS Suciu în lagărul de la Căldărușani și care a ajuns pe căi clandestine la Nunțiatură, cunoaștem azi detalii despre cele petrecute în arestul Securității din Sibiu:
„În după-masa aceleiași zile – 27.X. [1948] – am ajuns la [Securitatea] Sibiu. Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și, fiindcă nu era deloc lumină, șobolanii, șoarecii, guzganii treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. […] În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe.”

„Audiența” la ministrul Cultelor, Stanciu Stoian. În noaptea de 29/30.10.1948, episcopul Suciu a ajuns în arestul Ministerului de Interne. A urmat, la 30.10.1948, o așa-numită „audiență” la ministrul Cultelor – o dramatică invitație la defecțiune (adică renunțarea la propria credință și la Biserica Greco-Catolică, trecând la ortodoxie).

Lagărul de la Dragoslavele. La 31.10.1948, ora 15.00, a pornit un convoi cu episcopii către lagărul organizat în vila de odihnă a Patriarhului din localitatea Dragoslavele. Lagărul era păzit de militari și avea un „regim de închisoare”.

Cu ocazia a două vizite ale Patriarhului Justinian însoțit de ofițeri de Securitate, la 14.11.1948 și la 3.12.1948, episcopii au fost din nou invitați la defecțiune, respectiv au fost anunțați că Biserica lor a fost scoasă în afara legii prin decretul nr. 358/1948.

Lagărul de la mănăstirea Căldărușani. După 4 luni petrecuți la Dragoslavele, episcopii au fost transportați în lagărul organizat cu pază militară în fosta școală de cântăreți bisericești de la mănăstirea Căldărușani, unde au rămas timp de un an și 3 luni. Clădirea respectivă se afla în afara zidului de incintă al mănăstirii, lângă malul lacului.

Ancheta de la Direcțiunea Generală a Securității Poporului. La 10.05.1949, PS Suciu a fost dus în ancheta Direcției a V-a a Securității (investigații penale). Ancheta a durat până la 3.10.1950, deci un an și 5 luni. Episcopul Hossu relatează în memoriile sale:„Ascultam cu drag cum ne povestea scumpul frate Ionel tot ce a suportat la Interne, aproape doi ani de zile, cum a fost terorizat să mărturisească că a avut legături cu partizanii din munți și cum a fost amenințat că vor aresta 50 dintre rudele sale cele mai apropiate; n-a mărturisit nimic în această privință, pentru că n-avea ce să mărturisească; insulte, ocări de tot felul; n-au aflat nimic, pentru că nu era ce să afle; n-au putut să însceneze proces, cum poate ar fi dorit; la sfârșit, l-au adus la Sighet […]”.

Închisoarea Jilava. Există două mărturii care confirmă trecerea Servului lui Dumnezeu prin această închisoare.

O primă mărturie este cea a avocatului Ioan Pădurean, care s-a aflat singur cu episcopul, pentru câteva zile, în celula nr. 9 din primul zid al Fortului 13. O a doua mărturie este cea a episcopului Ioan Ploscaru, care afirmă că a fost adus cu episcopul Suciu de la Jilava, înainte de plecarea spre Sighet.

Plecarea de la Jilava la închisoarea Sighet. Un grup de 5 preoți, printre care PS Ioan Ploscaru și PS Ioan Suciu, au fost duși la Gara de Nord, unde au fost suiți într-un tren personal de Satu Mare. PS Ioan Ploscaru își amintește:

„[La Satu Mare] am fost depuși la Securitate, fiecare într-o celulă, până a doua zi dimineața. Securitatea locală a rechiziționat un camion în care am fost încărcați. Au întins o prelată peste camion, așa că noi stăteam la întuneric. Au pus cătușe și episcopului Ioan Suciu. Nu l-au legat cu lanțuri de ceilalți, ci și-a purtat cătușele singur pe ambele brațe”. Documentul de trimitere spre încarcerare la Sighet a grupului de cinci deținuți poartă data de 14.10.1950. Iar actul de „primire” a lor în penitenciar are ca dată ziua de 26.10.1950.

La închisoarea Sighet. Aici au existat cel puțin trei perioade distincte:
a) Perioada în care PS Ioan Suciu s-a aflat în aceeași cameră cu PS Ioan Ploscaru.
În memoriile sale, intitulate Lanțuri și teroare, PS Ioan Ploscaru arată care a fost cauza imediată a morții episcopului Suciu: imposibilitatea de a se putea hrăni cu alimentele pe care le primea la Sighet.

„Noi, cei sănătoși, îi dădeam de la noi ceea ce putea el mânca. De multe ori stătea zile întregi pe pat fără să mănânce, ca să i se vindece intestinele prin repaus alimentar.”

Episcopul Ploscaru pomenește, de asemenea, de o percheziție din ziua de 2.02.1951. „Episcopul Suciu era întins pe pat, slăbit, ca o mumie”. El a fost obligat să se ridice din pat și să se dezbrace la piele, în celula foarte rece.

„Percheziția s-a încheiat. Durase aproape o oră, iar noi eram înțepeniți de frig. Episcopul Suciu abia a mai putut merge până la pat. […] După frigul îndurat la această percheziție, sănătatea episcopului Suciu s-a înrăutățit. Nu se mai putea ridica din pat”.

A urmat un moment în care PS Suciu a trăit acea maximă încercare cunoscută la Sighet: a fost izolat în celula nr. 8 pentru a muri singur.

b) Perioada în care PS Ioan Suciu s-a aflat în aceeași celulă cu canonicul Dumitru Neda.
PS Suciu nu a murit în celula nr. 8. Așa cum își amintește episcopul Hossu, acolo „l-au chinuit cu foamea, făcându-se că uitau să-i ducă mâncarea; mai târziu, slăbit și peste măsură înfometat, l-au așezat într-o celulă cu părintele Neda, profesor la Blaj, grav bolnav, [care] avea tuse grea și scuipa sânge […]”.

c) Perioada în care PS Suciu s-a aflat în celula nr. 44 de la etajul I, unde a fost încarcerat la 13.02.1952, alături de ceilalți episcopi greco-catolici. Episcopul Hossu ne-a lăsat o emoționantă descriere a sfârșitului Căii Crucii parcursă de Servul lui Dumnezeu:
„Iubitul frate Ionel slăbea din ce în ce mai mult în puteri. Cobora la plimbare sprijinit până jos, făcea puțină plimbare și apoi ședea la soare; urca tot sprijinit. Mai târziu nu mai putea coborî nici sprijinit, îl purtau pe brațe părintele Cori [Tămâian] cu părintele [Ioan] Chertes […]. Cam prin luna februarie [1953] a picat la pat; înainte se mai plimba prin cameră câțiva pași, în strâmtul nostru spațiu vital pământesc […]. Acum zăcea pe pat și era purtat în brațe de Cori pe patul din colțul fereștii, să aibă această variație, șezând acolo câtăva vreme pe pat. Repet că era liniștit, de dureri nu s-a tânguit niciun cuvânt, decât că picioarele pe încetul au ajuns paralizate; nu le mai simțea și nu observa dacă, zăcând pe pat, alunecau pe marginea patului […]”.

Despre moartea Servului lui Dumnezeu Ioan Suciu s-au păstrat două mărturii privitoare la momentul morții Servului lui Dumnezeu, precum și o mărturie din orele imediat următoare.

– Episcopul Iuliu Hossu își amintește toate detaliile:
„În noaptea aceea n-aveam lumină în cameră […]. Fratele Ionel l-a chemat pe Titu la sine, să șadă pe pat lângă el; nu peste mult, părintele Titu ne-a anunțat că P.S. Ionel e pe sfârșite: «A intrat în agonie». Ne-am ridicat și am mers în jurul patului, puțin se putea vedea în întuneric; ne rugam cu toții pentru scumpul nostru frate, care era pe cale să ne părăsească. Titu spunea că a murit; i-am pipăit pulsul și le-am spus fraților că pulsul mai bate foarte slab și încet de tot; dar pulsul era; țineam mereu mâna pe puls, până a încetat de a mai bate; au cercat și frații Cori și Titu […].

După rugăciunea pentru iubitul frate, care acum zăcea rece, fără viață, ne-am așezat la odihnă, așteptând să se lumineze pentru a vedea să pregătească toate frații Cori și Titu, pentru calea din urmă a scumpului nostru, pentru a face anunțarea decesului înainte de sunarea deșteptării la orele 5.00.

Astfel, îndată când s-a crăpat ziua, ne-am sculat cu toții, frații Cori și Titu au pregătit toate, l-au așezat frumos pe iubitul frate Ionel și am făcut panehida cu dezlegarea din urmă; am dat mortului sărutarea frățească. Fratele Cori a chemat cu bătaia în ușă pe sergentul de serviciu […], politrucul și sanitarul au dispus transportarea în toată liniștea pe sală.

A fost așezat frumos, cu pietate, pe pătură; pentru scumpul frate Ionel au fost destui trei frați, părintele Chertes înainte, părintele Cori Tămâian la cap, cu mine, și așa, cu binecuvântarea și sufleteasca îmbrățișare, am ieșit din celulă cu corpul neînsuflețit al lui Ionel; pe sală am luat-o la stânga, pe lângă celula părintelui Ploscariu din vecini și celelalte, în colț iarăși la stânga, la celula 36 de lângă infirmerie. Intrând în celulă, l-am așezat cu suflet copleșit de emoție pe patul de acolo; l-am mai privit înduioșați, dându-i binecuvântarea din urmă, l-am sărutat pe frunte și ne-am îndepărtat ca de la înmormântare […]”.

– Părintele Anton Moisin a publicat o mărturie pe care a cules-o de la canonicul Coriolan Tămâian, și pe care a redactat-o în fața lui:
„În seara zilei de 26 iunie (1953), noi, I[oan] Chertes, L[iviu] Chinezu și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că moare). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat; urma să-i iau eu locul. Pe la miezul nopții, Suciu începe să recite cu glas înalt și răspicat Tatăl nostru, apoi Născătoare, după care n-a mai scos un cuvânt. Eu îl întrerupeam: «Stați, să nu audă gardianul de afară!», că striga cât putea. În acest timp a venit la mine la pat Chinezu, ca să mă scoale, deși eram treaz, și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la pat la el, l-am pipăit; n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră (toți episcopi), care s-au strâns numaidecât în jurul patului. Episcopul Hossu i-a dat dezlegare sacramentală […]. Era ora 1 fără douăzeci, în ziua de 27 iunie 1953”.

– În anul 1991, cardinalul Alexandru Todea a dat o mărturie care surprinde situația din dimineața zilei de 27.06.1953 în celula în care fusese depus corpul episcopului decedat. El a descoperit deodată efectul morții prin înfometare:
„A doua zi trebuia să ieșim la măturat. […] Am făcut tot posibilul ca să ajungem acolo cu măturatul. Oricum, dacă ne prindeau, lucrurile mergeau altcumva. Am intrat și l-am găsit pe o scândură, o ușă veche de închisoare, îmbibată cu sânge. Învelit cam de la genunchi până la piept, încât mi-a făcut impresia că n-a mai rămas nimic din el. Era cât o mână de-a mea”.

Documentele care dovedesc decesul episcopului Ioan Suciu în închisoarea Sighet. Ca și pentru toți decedații din închisoarea Sighet, nici pentru episcopul Ioan Suciu nu există azi un act de deces completat în mod legal, ci doar trei documente secundare, care dovedesc moartea indirect. Acestea sunt:

a) „Actul de moarte” redactat la Sfatul Popular Sighet sub controlul Securității la 20.07.1957 (deci la 4 ani după deces). Actul conține multe date false, printre care mențiunea că „decedatul a fost în tratament medical”.

b) Informațiile din procesul-verbal redactat în ziua morții de comandantul închisorii de la Sighet:
„Ion [sic] Suciu, data decesului: 27.06.1953, vârsta: 46, cauza morții [3 diagnostice fictive]”.

c) Prezența numelui episcopului Ioan Suciu în lista nominală cu obiectele de valoare ale deținuților decedați în închisoarea Sighet:
„Suciu Ioan: 1 cruce cu lanț metal galben, cu diamante diferite; 1 inel metal galben cu piatră gălbuie; 1 ceas de buzunar de metal galben marca Mida; 1 carnet C.E.C. cu suma de 119,52 lei, 1 carnet Bir[oul] Populației”.

Calea Crucii parcursă de Servul lui Dumnezeu Ioan Suciu a început de la prima sa arestare, la 16.09.1948, și s-a încheiat în închisoarea de la Sighet la 27.06.1953, deci a durat 4 ani, 9 luni și 11 zile.

Se poate constata că, în anii de libertate, boala cronică de care suferea nu l-a împiedicat să-și îndeplinească misiunea episcopală. Însă el n-a mai putut rezista în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet, murind literalmente de foame la vârsta de 46 de ani. Trimiterea lui la Sighet a fost practic o condamnare la moarte.

[Va continua]