Dragi frați și surori,

Sunt foarte bucuros să prezidez această Euharistie, în timpul căreia încredințăm Domnului drumul comunității diecezane din Metz și pe cel al întregii Europe. În acest ținut istoric al Mosellei, care nu a încetat niciodată să fie o răscruce a popoarelor și care a fost o frontieră dureroasă în Europa, promisiunea lui Dumnezeu răsună astăzi cu o forță aparte.

În prima lectură (cf. Is 32,15-18), profetul Isaia vorbește despre venirea Împărăției lui Dumnezeu în termenii dreptății, ai justiției și ai păcii. El recurge la trei imagini: deșertul, grădina și casa.

În deșert, loc al cumpătării și al tăcerii, se instaurează dreptatea, adică legea care îl ajută pe om să meargă pe calea binelui. Această imagine austeră ne amintește importanța esențialului și a simplității, care ne permit să acordăm lucrurilor valoarea cuvenită, formându-ne totodată în renunțare și jertfă.

A doua imagine este cea a grădinii, unde domnește dreptatea. Dacă deșertul este locul esențialului, grădina este locul frumuseții. Acolo este apă, semințele se deschid, răsar mlădițele și înfloresc florile, fiecare cu harul său aparte. Acesta este rodul unei vieți drepte, care îi permite persoanei să se împlinească pe deplin, aderând în libertate la planurile Domnului.

A treia imagine este cea a casei, loc al păcii. Să observăm că, dacă deșertul și grădina sunt spații în care predomină lucrarea lui Dumnezeu, care face să încolțească și să crească, construirea unei case cere, în schimb, o contribuție mai directă și mai importantă din partea omului, prin folosirea forțelor și competențelor sale, printr-un efort comun, printr-o adevărată „muncă de șantier”. Astfel, pacea, care este darul lui Dumnezeu, cere un răspuns din partea oamenilor, într-un efort împărtășit. De altfel, mai mult decât o simplă construcție din pietre, casa este un loc al prezenței umane și al iubirii. În acest sens, Cuvântul profetic ne amintește că, într-o lume marcată de limite, înțelegerea și buna învoire se construiesc numai în iubire, care știe să împărtășească bucurii și suferințe, să încurajeze și să ierte, fără calcule și fără limite, asemenea unei familii.

Și Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne vorbește despre aceasta (cf. Mt 5,38-48). În timp ce astăzi, în lume, asistăm la atâta violență, manipulare și aroganță, la diferite niveluri, Isus ne învață cum să transformăm deșertul într-o oază, cum să plantăm grădini și să construim case. El ne arată calea care trece prin iertare, milostivire și mărinimie. „Dacă cineva îți dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt, iar celui care vrea să te judece și să-ți ia tunica, lasă-i și mantia. Iar dacă cineva te va sili să mergi o milă cu el, mergi cu el două” (Mt 5,39-41).

Aceste cuvinte ar putea părea unora un semn de slăbiciune sau poate o capitulare în fața răului; dar nicidecum nu este așa. Să privim înlăuntrul nostru, în profunzime, și să privim în jurul nostru: ce produc, în lume și în noi înșine, atitudini precum răzbunarea, revanșa și respingerea? Și ce viitor pentru omenire lasă să se întrevadă relațiile și sistemele pătrunse de logici nemiloase, care izvorăsc din aceste atitudini? Voi, care sunteți fiii acestui ținut, sfâșiat în trecut de conflicte fratricide, știți bine că nu este adevărat că cel care se răzbună este mai puternic decât cel care iartă. Nu este adevărat că cel care nu cedează este mai puternic decât cel care caută reconcilierea. Nu este adevărat că cel care pleacă trântind ușa este mai puternic decât cel care înfruntă efortul de a merge împreună.

Metz și Mosella mărturisesc lumii întregi că reconcilierea este posibilă numai atunci când avem curajul de a rupe lanțul resentimentului. Este nevoie de forță și de mult echilibru pentru a nu ne lăsa copleșiți de rău, mai ales atunci când rănile suferite sunt profunde. Dar, în fața nedreptății, singura cale de mântuire pentru om este iubirea care se îngrijește de celălalt și care caută să ofere încredere indiferent de împrejurări, chiar și în fața comportamentelor celor mai greu de acceptat (cf. Mt 5,42). Astfel, legea, dreptatea și pacea sunt etape ale unui drum de convertire care, de la nivel personal, devine tot mai mult comunitar, pentru o civilizație care îl respectă pe om și pe Creatorul său.

Nu este întâmplător faptul că Sfântul Augustin definește pacea cetății cerești drept o comuniune armonioasă, în care oamenii se bucură de Dumnezeu și, în El, unii de alții (cf. Sf. Augustin, De civitate Dei, XIX, 13,1). El vorbește, de asemenea, despre pacea dintre oameni ca despre rodul unei „tranquillitas ordinis”, în care fiecare recunoaște și respectă în celălalt o demnitate și un rol unic și sacru.

Aici, la Metz, este bine să ne amintim că tocmai pe aceste valori s-a construit, de-a lungul secolelor, Europa pe care o cunoaștem, cu patrimoniul ei spiritual și moral, înainte de a fi unul economic și politic. Așa cum Sfântul Ioan Paul al II-lea obișnuia să amintească cu emoție (cf. Actul European de la Santiago de Compostela, 9 noiembrie 1982), ea își are rădăcinile în viața și lucrarea bărbaților și femeilor care au trăit, au predicat și au împărtășit învățăturile Evangheliei. Mărturie stau marea contribuție spirituală, culturală și chiar agricolă și meșteșugărească pe care monahismul a adus-o istoriei continentului, precum și lucrarea unor sfinți precum marele Crodegango, neobositul Păstor al acestei comunități, care tocmai aici, în Regula canonicilor, a dat o formă vizibilă comuniunii ecleziale.

De acolo ne-au fost transmise fundamentele morale ale lumii în care trăim: principii precum întâietatea persoanei și caracterul sacru și inviolabil al vieții umane, în toate etapele sale și în orice împrejurare; ocrotirea libertății persoanelor; importanța primordială a familiei ca fundament al societății; grija față de săraci și cei mai nevoiași; primirea străinului; respectul față de cei vârstnici.

Biserica voastră locală, care păstrează moștenirea unică a unui dialog rodnic între societatea civilă și credință, în virtutea statutului său particular, are responsabilitatea de a fi un laborator viu al acestei fidelități. A rămâne fideli acestor piloni nu a fost ușor, nici pentru cei care ne-au precedat. Și totuși, cu consecvență și perseverență, strămoșii noștri ni i-au lăsat moștenire ca pe niște comori, pentru a-i transmite, la rândul nostru, generațiilor viitoare, îmbogățiți prin experiența noastră, prin valoarea eforturilor noastre și prin istoriile noastre.

Magnifica Catedrală a acestui oraș, în care ne aflăm, ilustrează foarte bine toate acestea: este numită Lanterne du Bon Dieu datorită celor 6.500 de metri pătrați de vitralii cu scene figurative. Se pare că zidarii au dorit să reducă la minimum zidurile, care totuși rămân solide, pentru ca lumina să poată ajunge din belșug la credincioși. Cel care intră aici se trezește astfel cufundat într-o foarte bogată „biblia pauperum”, izvor de rugăciune și meditație, prin reflexele a o mie de culori. Iar în acest loc al luminii, splendoarea vitraliilor istorice s-a îmbogățit recent prin geniul lui Marc Chagall. Operele acestui mare pictor evreu, încastrate în zidurile Catedralei, transformă „Lanterna Bunului Dumnezeu” într-un simbol extraordinar al ecumenismului și al dialogului interreligios. Această Catedrală ne spune că lumina Domnului nu șterge specificul fiecăruia, ci unește istorii și culturi diferite într-un singur și minunat mozaic al păcii, atât de necesar epocii noastre, sfâșiate de noi diviziuni și de noi conflicte. Contemplând aceste vitralii, învățăm că viitorul Europei nu se află în uniformitate, ci în armonia diferențelor, în care rana trecutului devine o crăpătură prin care pătrunde lumina.

În aceasta se află un simbol al identității noastre de Biserică. Și noi folosim structuri care au sens numai în măsura în care ne ajută să aducem lumii lumina Evangheliei. Fără aceste vitralii, ferestrele Catedralei Saint-Étienne nu ar fi decât niște spații inundate de o lumină orbitoare. Cu vitraliile, ele devin cărți care ne reunesc pentru a ne aminti istorii minunate, pline de eroism, bunătate, milostivire, iubire și frumusețe morală, ale căror mărturisitori generoși și curajoși trebuie să fim și noi, la rândul nostru.

Aceasta este urarea pe care o împărtășesc cu voi, cu recunoștință și încredere, la încheierea călătoriei mele în Franța, pentru comunitatea voastră din Metz, chemată astăzi, mai mult ca oricând, să fie un far de speranță pentru această țară, pentru Europa și pentru lume, încredințând-o rugăciunilor Fecioarei Maria și ale Sfinților voștri patroni.

Sursa: www.vatican.va

Foto: Vatican Media