29 septembrie 440: Leon cel Mare pe scaunul lui Petru

La 29 septembrie 440, Biserica Romei îl alegea episcop pe unul dintre cei mai importanți papi din întreaga sa istorie. Sfântul Leon cel Mare avea să conducă Biserica timp de 21 de ani, într-o epocă în care marele Imperiu Roman de Apus se destrăma treptat, Roma era amenințată din toate părțile de invazii, iar în Orient creștinătatea era sfâșiată de controverse asupra celei mai importante întrebări teologice: cine este, cu adevărat, Isus Cristos? Nu era o vreme de liniște și de stabilitate. Era o vreme în care vechile structuri politice se năruiau, iar Biserica trebuia să-și găsească drumul prin haos. În acest peisaj de incertitudine, Leon a urcat pe scaunul lui Petru nu ca un administrator de rutină, ci ca un om care avea să lase o amprentă adâncă atât asupra doctrinei, cât și asupra conștiinței creștine a Occidentului.

Există papi care au rămas în istorie pentru construcții impresionante, pentru reforme administrative, pentru alianțe politice sau pentru durata lungă a pontificatului. Leon cel Mare a rămas pentru ceva mai profund. Într-un moment de criză aproape totală, a înțeles că Biserica trebuia să apere în același timp trei lucruri esențiale: adevărul credinței, unitatea creștinilor și demnitatea omului. De aceea, când vorbim despre el, trebuie să privim simultan trei imagini: păstorul care vorbește poporului, teologul care precizează misterul lui Cristos și apărătorul care iese în întâmpinarea invadatorilor. Una dintre cele mai frumoase particularități ale vieții sale este că aceste trei dimensiuni nu au fost niciodată separate. Fiecare gest al lui ca episcop al Romei lega credința de viața concretă a oamenilor și de soarta cetății.

Leon nu se afla la Roma atunci când a fost ales. În anul 440, el se găsea în Galia, trimis într-o misiune politică de împăratul Valentinian al III-lea. Era deja unul dintre cei mai importanți diaconi ai Bisericii romane. Se bucura de o reputație care depășea cu mult granițele cetății. Fusese implicat în probleme ecleziale delicate, întreținea relații cu episcopi din Orient și era apreciat chiar de autoritățile imperiale. Înainte de a deveni papă, era deja un om căruia i se încredințau misiuni dificile, atât bisericești, cât și civile. Misiunea sa în Galia era, în esență, una de mediere. Doi oameni puternici ai administrației imperiale ajunseseră într-un conflict care amenința stabilitatea politică a regiunii. Leon trebuia să negocieze și să restabilească pacea. În timp ce se afla acolo, papa Sixt al III-lea a murit. Romanii, care îl cunoșteau bine pe diaconul Leon, l-au ales fără ezitare. 

Pe data de 29 septembrie 440, Leon a fost consacrat episcop al Romei. Pontificatul său avea să dureze până la moartea sa, în 461. Pentru a înțelege cu adevărat măreția lui, trebuie să privim mai întâi lumea în care a devenit papă.

Roma nu mai era centrul incontestabil al lumii romane. În anul 410, vizigoții lui Alaric pătrunseseră în oraș și îl jefuiseră. Șocul a fost imens: pentru prima oară după secole, cetatea eternă căzuse în mâinile unui popor străin. Imperiul Roman de Apus devenea din ce în ce mai slab. Armata imperială depindea de generali puternici și de contigente de origine barbară. Diferite populații germanice ocupau teritorii tot mai vaste în Gallia, Hispania și Italia. În Africa de Nord, vandalii conduși de Genseric construiseră un regat puternic și controlau o mare parte din Mediterana occidentală. În 439, Cartagina, una dintre cele mai bogate și strategice cetăți ale imperiului, căzuse în mâinile lor. Sursele de grâne și rutele comerciale erau amenințate. În interiorul Bisericii existau, la rândul lor, probleme doctrinare, disciplinare și jurisdicționale. Episcopii din diferite provincii se confruntau cu erori teologice, cu abuzuri de autoritate și cu tensiuni legate de legătura cu Roma. 

Unul dintre aspectele mai puțin cunoscute ale lui Leon este că îl putem auzi și astăzi. S-au păstrat aproximativ o sută de predici și aproape o sută cincizeci de scrisori. Papa Benedict al XVI-lea sublinia tocmai acest lucru: prin aceste texte îl putem vedea pe Leon nu doar ca pe un administrator sau ca pe o figură politică, ci ca teolog și păstor. Predicile lui sunt remarcabile pentru claritatea și sobrietatea lor. Leon nu este un teolog care scrie doar pentru specialiști. Explică misterele credinței oamenilor simpli, pornind de la sărbătorile liturgice și de la viața concretă a creștinilor. Vorbește despre Nașterea Domnului, despre Pătimire, despre Înviere, despre post și despre milostenie, legând mereu doctrina de viața de fiecare zi. Nu predică pentru ca oamenii să știe mai multe despre creștinism. Predică pentru ca oamenii să trăiască altfel, pentru că sunt creștini. Cuvântul lui vrea să transforme, nu doar să informeze.

Astăzi, formularea că Isus este Dumnezeu și om pare familiară. Dar în secolul al V-lea, această afirmație trebuia apărată cu o precizie extraordinară. Nu era vorba despre o simplă dispută academică. Era în joc însăși înțelegerea mântuirii. Dacă Isus nu este Dumnezeu adevărat, atunci Dumnezeu nu a venit cu adevărat în om. Dacă Isus nu este om adevărat, atunci omul nu a fost cu adevărat asumat și vindecat de Dumnezeu. Leon înțelege foarte bine această logică. De aceea, în teologia sa, Întruparea nu este un detaliu secundar al credinței, ci însuși centrul ei. Totul se leagă de faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit cu adevărat om, fără să înceteze să fie Dumnezeu.

Într-o scrisoare, Leon explică faptul că divinitatea și umanitatea lui Cristos nu se anulează reciproc. Ceea ce aparține divinității nu distruge ceea ce aparține umanității, iar ceea ce aparține umanității nu diminuează dumnezeirea. Cristos este, în același timp, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Nu jumătate Dumnezeu și jumătate om. Nu Dumnezeu care doar pare om. Nu om în care Dumnezeu locuiește ca într-un profet. Ci un singur Cristos, în două naturi, unite fără confuzie și fără separare. Această formulare precisă proteja atât realitatea mântuirii, cât și demnitatea naturii umane asumate de Fiul.

În anul 449, Constantinopolul devine scena unei dispute teologice foarte tensionate. Eutihie, un călugăr influent, ajunsese să susțină o poziție pe care Leon o considera incompatibilă cu credința apostolică: după Întrupare, cele două naturi ale lui Cristos nu mai puteau fi recunoscute ca rămânând distincte în unitatea Persoanei. Pentru Leon, această învățătură risca să anuleze adevărata umanitate a Mântuitorului. De aceea, îi scrie lui Flavian, episcopul Constantinopolului. Rezultatul este ceea ce se va numi Tomus ad Flavianum. Documentul este extraordinar pentru că Leon nu încearcă să inventeze o teorie nouă. Încearcă să formuleze, cu limpezime și autoritate, ceea ce Biserica mărturisește deja din tradiția apostolică. Cristos este unul singur. El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat. Dar este și om adevărat. Nu există doi Cristos. Dar nici nu trebuie confundate sau distruse cele două naturi.

Într-o altă scrisoare, Leon explică faptul că Dumnezeu Cuvântul nu s-a transformat pur și simplu într-un om și că natura umană nu a fost absorbită de divinitate. Cele două rămân reale în unitatea unei singure Persoane. Dacă Cristos nu este om adevărat, atunci nu există o adevărată asumare a condiției umane. Iar dacă nu există asumare a omului, atunci însăși logica mântuirii este afectată. Ceea ce credem despre Cristos determină ceea ce credem despre mântuirea omului. Această legătură strânsă între cristologie și soteriologie stă la temelia întregii gândiri a lui Leon.

În același an 449, o adunare episcopală de la Efes a încercat să rezolve disputa, dar lucrurile au degenerat rapid. Flavian a fost condamnat și maltratat, iar poziția lui Eutihie a fost favorizată. Leon nu a acceptat deciziile acestui sinod. Trimisese deja delegați pentru a reprezenta poziția Romei și pentru a apăra credința Bisericii. Mai târziu, această adunare avea să fie cunoscută ca Sinodul tâlhăresc de la Efes. Criza a dus, în cele din urmă, la convocarea Conciliului de la Calcedon, în 451. Episcopii au citit Tomul lui Leon către Flavian și, potrivit actelor conciliului, răspunsul lor a devenit celebru: „Petru a vorbit prin gura lui Leon”. Conciliul de la Calcedon avea să afirme că Isus Cristos este unul și același, Dumnezeu adevărat și om adevărat, în două naturi, fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune și fără separare. Formularea de la Calcedon a devenit una dintre pietrele de temelie ale credinței creștine și a rămas astfel până astăzi. Contribuția lui Leon a fost decisivă.

În anul 452, Attila și hunii au invadat Italia. Imperiul nu mai dispunea de forța de odinioară. Orașele din nord fuseseră atacate, armatele romane erau slăbite, iar perspectiva ca Roma să fie din nou amenințată devenea reală. Leon a decis să meargă înaintea lui Attila. Nu mergea în fruntea unei armate. Mergea ca episcop. Cronica lui Prosper de Aquitania, unul dintre contemporanii importanți ai epocii, relatează că împăratul, Senatul și poporul au considerat că cea mai potrivită soluție era trimiterea unei delegații de pace. Leon a acceptat misiunea și a mers împreună cu doi reprezentanți imperiali. Attila s-a retras. Legenda populară a transformat mai târziu episodul într-o scenă supranaturală, cu Leon însoțit de apostolii Petru și Pavel și cu Attila înspăimântat de apariția lor. Sursa contemporană, însă, afirmă sobru că Attila a acceptat pacea și s-a retras. Gestul lui Leon rămâne unul dintre cele mai puternice exemple de autoritate morală și pastorală într-o vreme de violență.

Leon a murit pe 10 noiembrie 461, după ce a condus Biserica aproximativ 21 de ani. Când a murit, Imperiul Roman de Apus se afla într-un proces mai avansat de dezintegrare. Dar Biserica era mai conștientă de identitatea ei, de credința ei și de rolul episcopului Romei. Leon fusese episcop într-o epocă în care părea că lumea veche moare. Nu a încercat să nege faptul că o civilizație se prăbușește. A înțeles că Biserica nu este identică cu o civilizație și că Evanghelia nu depinde de supraviețuirea unei anumite ordini politice. Credința pe care a apărat-o, formulările pe care le-a precizat și exemplul de păstor pe care l-a dat au rămas.