„
21 iulie 1808 – 28 mai 1864
„Numai Blajul putea oferi, în anul Domnului 1848, si cadrele materiale, si cadrele spirituale pentru o adunarea nationala româneasca de proportiile celei de la 3/15 mai. Acest lucru nu trebuie sa-l uite nici el, si nici altii”, afirma preotul unit si istoricul Zenovie Pâclisanu.
În Duminica Tomii din anul 1848, dupa-amiaza, a sosit la Blaj, venind de la Sibiu, Simion Barnutiu, unul din principalii organizatori si conducatori ai Revolutiei de la 1848 din Transilvania, preot greco-catolic, istoric, jurnalist, filozof si profesor universitar. Venea cu o trasura si era asteptat de popor – cinci – sase mii de români – în doua coloane, începând de la Catedrala si pâna departe, la „râtul grecilor”.
A fost întâmpinat cu strigate de „vivat!” si „sa traiasca!”. De bucurie, oamenii îsi aruncau caciulile în aer, iar tinerii au alergat „sa deshame caii si sa-l poarte ei în triumf”. Emotionat, Simion Barnutiu le-a spus: „Acum, fratilor, nu este timp ca sa-i bagam oamenii în jug, ci sa-i slobozim. Lasati dara sa traga vitele, ca voi ati tras destul si acum sa fim oameni liberi”.
Timpul si istoria nedreapta au putut îndeparta din unele constiinte personalitatea preotului erudit care a fost Simion Barnutiu, reprezentant din a doua generatie a Scolii Ardelene, înzestrat cu un spirit de o uimitoare claritate si cu puterea de a entuziasma. Pe acestia Nicolae Iorga nu i-ar ierta … Istoricul si savantul nu i-ar fi trecut prin gând ca Discursul din Catedrala Blajului si omul care l-a creat si l-a rostit s-ar putea uita vreodata. Evocându-l, se întreba: „Cine nu stie vestita lui cuvântare catre adevaratul popor, catre miile de sateni dornici de a-si afla vestea mântuirii din robie si nedreptate – Cuvântarea tinuta-n Câmpul cel nou al Libertatii, la 3 mai 1848?”.
Cu „Discursul din Catedrala Blajului”, Simion Barnutiu a intrat în istorie …
La 21 iulie se vor împlini 210 ani de la nasterea lui, la 28 mai sunt 154 de ani de la stingerea sa din viata, în zilele acestea s-au împlinit si 170 de ani de la Adunarea Nationala din 3/15 mai 1848, momente care ne îndreptatesc sa întoarcem pagini de istorie si vreme si sa ne oprim la fila cu numele Simion Barnutiu.
Pentru timpul în care a trait, pentru astazi si mâine, Simion Barnutiu apare în toata marimea personalitatii sale, cu caracterul sau de luptator si plin de mândrie în rezolvarea conflictelor nationale. S-a impus prin patriotism si spirit democratic, în numele libertatii, egalitatii si fraternitatii între popoare, idealuri care au miscat, în vremea aceea, întreaga Europa.
Simion Barnutiu s-a nascut în Bocsa Româna din Salaj. A urmat clasele primare la Simleu, liceul la calugarii piaristi din Carei si „Facultatea de Teologie Greco-Catolica” din Blaj, la terminarea careia s-a hirotonit preot. Va continua studiile la „Academia Saseasca de Drept” din Sibiu, si, dupa Revolutie, la Universitatile din Viena si Pavia (Italia), la sfârsitul carora obtine doctoratul.
A fost profesor de limba româna, istorie si filozofie la Scolile din Blaj, discipline predate într-o expunere clara, îmbogatind inteligenta si sufletul tinerilor.
În aceasta perioada, datorita necesitatilor, traduce si prelucreaza în limba româna manualul kantianului german Krug, „Handbuch der Philosophie und die philosophische Literatur”. Si tot în acesti ani scrie articolele „Despre starea scoalelor din Blaj” si „O tocmeala de rusine si o lege nedreapta” – articolul a circulat în manuscris din 1842 si s-a tiparit în 1853. Continutul articolului este un raspuns la intentia de deznationalizare a românilor, propusa de Dieta de la Cluj, ce preconiza înlocuirea limbii române în scoli cu limba maghiara. Simion Barnutiu respinge proiectul Dietei, afirmând drepturile românilor, pentru ca: „Daca si-a pierdut limba oarecare popor, si-au pierdut deodata caracterul si nationalitatea sa”. Si tot Simion Barnutiu este printre aceia care a sustinut Protestul Consistoriului din Blaj (1843), în care „se respinge categoric acceptarea limbii maghiare ca limba de predare în învatamântul românesc din Scolile Blajului” (Ion Buzasi, „Blajul, Biserica-Scoala-Natiune”, Articole si evocari, Galaxia Gutenberg, 2010, p.57).
Dupa caderea Revolutiei a fost nevoit sa paraseasca Ardealul si, la propunerea lui August Treboniu Laurian, va fi profesor la „Academia Mihaileana” (1855-1860) din Iasi si la „Universitate” (1860-1866).
În contextul Revolutiei din 1848, proiectul revolutionarilor maghiari de a anexa Principatul Transilvaniei Regatului Ungar însemna, pentru români, pierderea identitatii nationale. Carturarii Blajului în frunte cu Simion Barnutiu, Aron Pumnul, Canonicul Timotei Cipariu si altii au chemat românii sa se strânga la Blaj, pe 30 aprilie, de Duminica Tomii, pentru hotarârile ce trebuiau luate.
La aceasta prima Adunare au fost mii de români, au venit si Avram Iancu, Ioan Buteanu si Simion Balint cu „muntenii” lor. Adunarea s-a tinut, dar, cu aprobarea autoritatilor, „Adunarea Generala Nationala a Natiunii Române” din Transilvania urma sa aiba loc la 3/15 mai.
În zilele acelea, mii de tarani de pe tot cuprinsul Transilvaniei, „îmbracati în vesminte albe, ca în zi de cea mai sfânta sarbatoare”, se îndreptau spre Blaj „ca o apa curgatoare”. Papiu Ilarian, martor al evenimentelor, descrie imaginea multimii, „în frunte cu preotii cei culti, care erau adevarati parinti si pastori ai poporului, înfruntând toate amenintarile … ”. Dinspre Sibiu venea Episcopul ortodox Andrei Saguna cu intelectuali din Sibiu si Brasov, întâmpinat în apropierea Blajului, la Mânarade, de o delegatie de clerici greco-catolici si gazduit de Episcopul Lemeny.
În ziua de 2/14 mai 1848, în Catedrala din Blaj, Simion Barnutiu tine cunoscutul „Discurs din Catedrala”.
Ziua destinata Adunarii nationale a început dimineata la ora 6, cu Serviciul divin celebrat de Episcopul Ioan Lemeny. La ora 8, clopotul cel mare al Catedralei vestea deschiderea Adunarii. Cum spatiul din fata Catedralei nu putea cuprinde multimea, s-a ales „râtul grecilor”, caruia, datorita evenimentului, Simion Barnutiu i-a dat numele de „Câmpia Libertatii”.
Pe „Câmpia Libertatii” s-au adunat peste 40.000 de români, din care vreo 8000 de moti în frunte cu Avram Iancu. Au fost de fata si cei doi Episcopi români, greco-catolicul Lemeny si ortodoxul Saguna. De dincolo de munti au fost Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza, viitorul domn al Principatelor Unite, Lascar Rosetti, Dumitru Bratianu, George Sion, probabil Iancu Alecsandri, fratele poetului, cu totii exilati pentru participarea la miscarea revolutionara.
Contactul acestora cu Transilvania si cu Blajul a dus la o întelegere si la o alta lumina a realitatii, iar ideea „unirii celor trei provincii românesti, care nu era cu totul noua în acest moment din 1848, devine deosebit de arzatoare” (George Cristea Nicolescu, „Viata lui Vasile Alecsandri”, Editura pentru Literatura, 1962, p.156).
Cei doi Episcopi, Ioan Lemeny si Andrei Saguna au fost alesi presedinti ai Adunarii, Simion Barnutiu, George Baritiu, August Treboniu Laurian, Ioan Popasu, vicepresedinti, Canonicul Timotei Cipariu, secretar.
Dupa rugaciunea rostita de Episcopul Andrei Saguna, Simion Barnutiu tine „Discursul” rostit cu o seara înainte în Catedrala. El sustine drepturile românilor nu atât pe calea argumentelor istorice si filologice, cum au facut înaintasii sai, ci pe argumentul politic si al dreptului natural.
Profesorul universitar Ion Buzasi considera memorabilul discurs „o pagina antologica a oratoriei românesti”. Toata istoria Transilvaniei, afirma profesorul Buzasi, „în marile ei momente, înaltatoare sau tragice, si-a gasit în Discursul lui Barnutiu puncte de sprijin si argumente imbatabile în lupta pentru drepturi nationale” – de la 1848 la „Pronunciamentul” de la Blaj (1868), apoi, în procesul „Memorandumului (1892-1894), la Marea Unire (1918) si în anii Dictatului de la Viena (1940-1944).
Barnutiu si-a gândit profund „cuvântul”, acel „Discurs din Catedrala” a fost „adânc meditat si întocmit dupa regulile oratoriei cicerionene, dispunând de exordiul si de încheierea patetica recomandate de tratatele de retorica”. Filozoful Dumitru D. Rosca de la Cluj (1895-1980) afirma ca „Discursul din Catedrala” este expresia unui gânditor european.
Sub privirile zecilor de mii de români de pe „Câmpia Libertatii”, cuvântul lui Barnutiu începe spontan printr-o înlantuire de interogatii retorice: „Cine sa nu se închine înaintea înaltimii omenesti la aceasta adunare mareata, care face sa salte de bucurie inima fiecarui român … ? Ce judecati, fratilor! Oare daca presimtesc rândunelele apropierea verii si a iernii, si animalele furtuna cea grea … un popor întreg sa stea nemiscat ca piatra, când îi bate ora fericirii, si sa taca ca un surd si mut, când i se trage clopotul de moarte … ?”.
Expune problema anexarii Transilvaniei Regatului Ungar, ca sa adreseze întrebarea: „Ce sa facem?”.
Oratorul pledeaza pentru respingerea tentativei de unire cu Ungaria si o demonstreaza cu argumente istorice, juridice si de drept natural: „libertatea cea adevarata a oricarei natiuni nu poate fi decât nationala … nu exista libertate atunci când nu-ti poti pastra si afirma nationalitatea … Libertatea fara nationalitate nu se poate întelege la nici un popor de pe pamânt”.
Cu pierderea libertatii nationale, se pierde si cultura, pentru ca nu poate fi cultura fara limba nationala: „Daca si-au pierdut limba oarecare popor, si-au pierdut deodata caracterul si nationalitatea sa”. Fara scoli românesti, românii nu pot avea intelectuali, iar cultura si literatura nu vor trece peste mediocritate, „caci si cunostinta limbilor clasice si tot tezaurul cunostintelor anticitatii si al lumii de astazi, numai cu ajutorul limbii nationale se poate câstiga”.
Concis, schiteaza tabloul istoric al relatiilor dintre români si unguri.
Oratorul ajunge în final la concluzia ca românii adunati la Blaj trebuie sa respinga propunerea de unire cu Ungaria, si faptul este un act patriotic. Acela pe care „nu-l trage inima” pentru neamul sau „nu e decât un egoist pierdut pentru umanitate, de care e pacat ca l-a împodobit natura cu forme de om”, a afirmat hotarât Barnutiu.
Pentru momentele întunecate ale istoriei, curajul luptei pentru adevar si dreptate este exemplul înaintasilor, sustine Barnutiu. Exemplul lor, acum si oricând, e acelasi, ei spun si ne vor spune mereu: „Fiilor! Si noi am fost nu numai odata în împrejurari grele, cum sunteti si voi astazi … si de multe ori am suferit si mai mari rele decât voi […] ne-am luptat ca români pentru pamântul si numele nostru, ca sa vi-l lasam voua dimpreuna cu limba noastra cea dulce ca cerul”.
Încheierea este un imperativ: „Ramâneti credinciosi numelui si limbii voastre!”.
Referindu-se la sfârsitul Adunarii, în „Organul national”, Timotei Cipariu a scris: atunci „ceriul începu a picura varsând lacrimi de bucurie … ”.
Scriind despre Blajul anului1848, Zenovie Pâclisanu va afirma: „În istoria vietii publice a neamului nostru, aceasta adunare formeaza «piatra unghiulara» prin care se acopera un lung si dureros trecut de suferinte si se marcheaza începutul unei epoci noi de avânt nobil si munca rodnica {…} preludiul marilor eforturi care au pregatit sufleteste milioanele de ardeleni pentru ceasul izbândei depline de la sfârsitul anului 1918” (Zenovie Pâclisanu, „3/15 maiu 1848”, în „Cultura crestina”, Blaj, anul XVIII, maiu, 1938, nr.5, p. 258).
Ideile lui Simion Barnutiu si ale conducatorilor „Adunarii Nationale” atrag si azi atentia. Ei cer drepturi egale pentru români cu celelalte nationalitati din Ardeal si desfiintarea iobagiei, „libertatea de a vorbi, de a scrie si de a tipari fara nici o cenzura […] asigurarea libertatii personale si ca nimenea sa nu poata fi prins sub un pretext politic, libertatea întrunirilor …”. Cer si o Constitutie alcatuita pe „principiile dreptatii, libertatii, egalitatii” (Op. cit.,p.259). Dar dincolo de toate acestea, pun accentul pe cultura si scoli, cer înfiintarea unei Universitati în limba româna.
Stapânind discipline ca istoria si filozofia, fiind si un mânuitor al condeiului, prin întreaga sa activitate, Simion Barnutiu a format oameni cu gândire noua si cu vederi democratice, formulând totodata „judecati hotarâtoare pentru destinele culturii românilor din Transilvania”.
Aceia care privesc cu neiertata usurinta trecutul ar putea spune ca Simion Barnutiu este doar o personalitate depasita … Astazi, în confuzia creata de rasturnarea valorilor, când se crede în atotputernicia tehnicii, în tupeu, în mistificarea istoriei, în lipsa bunei – cuviinte, se uita ca trecutul are privilegiul depozitarii adevaratelor valori: spirituale, culturale, morale, valori general – umane si universal valabile. Nenumarate exemplificari se pot aduce, ne oprim la „Câmpia Libertatii”, care a cuprins, într-o ordine desavârsita, zecile de mii de tarani români cu preotii lor culti. Istoricul maghiar Jakob Elek, prezent la eveniment, impresionat de aceasta ordine si buna-cuviinta, marturiseste: „Maret era spectacolul ce se desfasura în fata noastra”, iar ofiterul austriac raspunzator cu paza, noteaza uluit absenta incidentelor, ordinea si frumusetea Adunarii, a unei frumuseti neîntâlnita de el în tarile europene.
Simion Barnutiu s-a impus în timpul sau, se impune si astazi. În primul rând, PREOTUL GRECO-CATOLIC, cu credinta si devotamentul pentru Biserica sa, pe care o apara în acele vremuri, limpezindu-i mersul în istorie.
În al doilea rând, a fost OMUL de CULTURA cu largi orizonturi. Retinem numeroasele domenii de activitate: în politica, filozofie, pedagogie, istorie, economie si drept. Retinem si operele sale, dintre care amintim: „Dreptul public al românilor”, „Dreptul natural privat”, „Antropologie”, „Logica”, „Metafizica”, „Estetica”, „Stiinta virtutii”, „Pedagogia”, dar tot ce a fost fapta si scris a avut sens: sa formeze tineri care sa nu se lase purtati de viata la voia întâmplarii.
În timp ce era profesor la Iasi, s-a îmbolnavit grav si a dorit sa se înapoieze în Ardeal. Un nepot de al sau, Ioan Maniu, l-a adus, dar în drum spre casa, la 16/28 mai 1864, s-a sfârsit. A fost înmormântat în comuna sa, Bocsa Româna.
Simion Barnutiu a fost unul dintre cei mai mari carturari ai vremii sale. Dupa trecerea anilor, spunea Nicolae Iorga, el „ne lumineaza si ne încalzeste”. Cu drept cuvânt poate fi numit „neuitat parinte si binefacator”.
