Documentele Conciliului Vatican II. II. Constituția Sacrosanctum Concilium. 3. Ritualul, semnul, simbolul

Dragi frați și surori,

Continuând catehezele despre Constituția conciliară Sacrosanctum Concilium (SC), dorim să ne oprim și să reflectăm asupra unor elemente constitutive ale sfintei liturgii, precum ritualul, semnul și simbolul.

Conciliul Vatican al II-lea, valorificând munca prețioasă a Mișcării liturgice, ne-a ajutat să redescoperim un adevăr foarte viu în conștiința Bisericii vechi și în învățătura Părinților. Riturile liturgiei creștine nu sunt o învelitoare exterioară a misterului sacramental, un ansamblu de ceremonii arbitrare, ci sunt mijlocirea eclezială prin care darul divin ajunge la noi. Tocmai de aceea, Conciliul ne invită să înțelegem Mysterium fidei care se împlinește în liturgie prin rituri și rugăciuni (cf. SC, 48).

Ritul dă formă acțiunii liturgice și, prin aceasta, și vieții noastre, generând în noi o sensibilitate spirituală care ne face capabili să gustăm prezența lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Desigur, acest lucru se întâmplă dacă nu rămânem străini sau spectatori muți (cf. ibid.) față de liturgie, ci participăm cu tot ceea ce suntem – trup, minte și inimă –, în ascultare de porunca Domnului. Prin ritualul sacru suntem astfel formați pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru mulțumire și adorare, pentru împărtășirea frățească și comuniunea eclezială. Descoperim că suntem o adunare cu multe chipuri, unită de aceeași credință.

Ritul ne implică într-o succesiune bine definită de gesturi și rugăciuni, care uneori poate contrasta cu tendința noastră individuală spre spontaneitate. Logica sa însă nu este aceea de a înlănțui libertatea în scheme. Dimpotrivă, prin sobrietatea solemnă a ritmurilor sale, ritul întrerupe activitățile frenetice, readucându-ne la esențial. Descoperim astfel o altă dimensiune a acțiunii, care nu este condusă de calcule productive, și o altă experiență a timpului și spațiului. În rit experimentăm o logică a gratuității, găsim o oprire care regenerează inima, recunoaștem că suntem precedați de harul divin, învățăm să trăim într-un ritm locuit de Sfântul Spirit.

Gramatica ritualului este țesută din semnele și simbolurile proprii liturgiei. În ea, așa cum afirmă Conciliul, „sfințirea omului este exprimată prin semne sensibile și realizată în mod propriu fiecăruia dintre ele” (SC, 7). Catehismul Bisericii Catolice aprofundează valoarea acestor semne, amintind că „semnificația lor în opera creației și în cultura umană se precizează în evenimentele Vechiului Legământ și se revelează pe deplin în persoana și lucrarea lui Cristos” (nr. 1145). Emblematic este semnul apei: de la originile creației la potop, de la trecerea Mării Roșii la Iordan, până la apa care izvorăște din coasta lui Cristos și devine semn sacramental al cufundării în moartea și învierea Sa.

„Semn” și „simbol” sunt termeni care sunt adesea folosiți ca sinonime. În realitate, un semn devine simbolic atunci când este capabil să trimită nu doar la o idee, ci la un întreg sistem de semnificații și valori. Astfel, de exemplu, când suntem stropiți cu apă sfințită, se reînnoiește în noi conștiința darului primit la Botez și a aderării noastre la viața cea nouă în Cristos. În al doilea rând, simbolurile au în mod esențial un caracter practic, fiind înainte de toate acțiuni: mai simple și comune, precum îngenuncherea și darea păcii, sau mai angajante, precum actele constitutive ale fiecărui Sacrament. Mai ales, simbolurile au o dimensiune aparte performativă și transformatoare, atât asupra elementelor materiale care le compun, cât și asupra celor care intră în contact cu ele, generând apartenență, atingând inima și mintea, stârnind relații ecleziale autentice.

În Scrisoarea apostolică Desiderio desideravi, Papa Francisc, preluând o afirmație a lui Romano Guardini, identifica „prima sarcină a lucrării de formare liturgică: omul trebuie să devină din nou capabil de simboluri” (nr. 44). Avem nevoie să ne lăsăm educați de riturile liturgiei, îngrijind cu finețe și fără arbitrar frumusețea celebrărilor noastre și angajându-ne într-o autentică mistagogie. Experiența unei liturgii vii și evlavioase, însoțită de o cateheză mistagogică adecvată, este cea mai bună resursă pentru a trezi în toți acea deschidere spre întâlnirea cu Dumnezeu care, în logica întrupării, poate avea loc doar implicând întreaga persoană: spirit, suflet și trup (cf. 1 Tes 5,23).

Foto: © Vatican Media

Sursa: www.vatican.va