Mila vreau, nu jertfa ( Matei 9:13)

Faptele milei pe drumul Jubileului

1. Maria, imaginea unei Biserici care evanghelizeaza pentru ca ea este evanghelizata

Apropiindu-ne de Extraordinarul Jubileu al Îndurarii, am cerut ca perioada Postului din acest an de Jubileu sa fie trait cu mai multa intensitate, ca pe un moment privilegiat în care sarbatorim si traim Îndurarea Divina ( Misericordiae Vultus, 17). Cerând o ascultare atenta a cuvântului lui Dumnezeu si încurajând initiativa – 24 de ore pentru Domnul, am cautat sa accentuez importanta prioritara a ascultarii rugatoare a cuvântului lui Dumnezeu, în special a cuvântului sau profetic. Îndurarea Divina este o proclamatie catre lume, pe care fiecare crestin este chemat sa o experimenteze el însusi. Din acest motiv, în perioada Postului va voi trimite misionari ai Îndurarii, ca un semn concret, pentru fiecare, al apropierii si a iertarii lui Dumnezeu.
Dupa ce a primit Buna Vestire adusa ei de catre Arhanghelul Gavril, Maria, în acel Magnificat al ei, cânta, în mod profetic, Îndurarea prin care Dumnezeu a ales-o pe ea. Fecioara din Nazaret, logodita cu Iosif, devine astfel icoana perfecta a Bisericii care evanghelizeaza, pentru ca ea a fost, si continua sa fie evanghelizata de catre Spiritul Sfânt, care a facut sa rodeasca pântecele ei virgin.
În traditia profetica, Îndurarea este strict relationata – chiar la nivel etimologic – cu pântecele matern (rahamin) si cu o bunatate generoasa, credincioasa si plina de compasiune (hesed), care se vede în relatiile de familie si în casnicie.

2. Legamântul lui Dumnezeu cu noi

Misterul Îndurarii Divine este revelat în istoria Legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau Israel. Dumnezeu se arata întotdeauna plin de îndurare, întotdeauna gata sa-si trateze poporul cu profunda tandrete si compasiune, mai ales în acele momente tragice când infidelitatea rupe lanturile legamântului, care apoi trebuie ratificat mai ferm în dreptate si adevar. Avem aici o poveste de dragoste adevarata, în care Dumnezeu are rolul tatalui si sotului tradat, în timp ce Israelul este copilul si mireasa necredincioasa. Aceste imagini de familie-ca si în cazul lui Osea (cf. Osea 1-2) – arata cât de mult vrea Dumnezeu sa se lege de poporul sau.
Aceasta poveste de dragoste culmineaza cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. În Christos, Tatal îsi revarsa Îndurarea lui nemarginita, pâna acolo încât îl face Întruparea Îndurarii. (Misericordiae Vultus, 8). Ca om, Isus din Nazaret este un fiu veritabil al Israelului; el întruchipeaza acea ascultare perfecta pretinsa fiecarui evreu de catre Shema, care este si azi esenta Legamântului lui Dumnezeu cu Israelul: Asculta, o Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; iar tu sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima, si din tot sufletul si cu toata puterea ta (Deuteronom 6:4-5). Ca Fiu al lui Dumnezeu, el este Mirele, care face totul ca sa câstige iubirea miresei sale, de care este legat printr-o iubire neconditionata, care devine vizibila în eterna nunta.

Aceasta este esenta kerygmei apostolice, în care Îndurarea Divina ocupa un loc central si fundamental. Ea este frumusetea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu, manifestata în Isus Christos, care a murit si a înviat din morti (Evangelii Gaudium, 36), prima proclamare pe care noi trebuie sa o ascultam tot mereu în forme diferite, cea pe care noi trebuie sa o propovaduim într-un fel sau altul n cursul catehezei, pe fiecare nivel si în orice moment (ibid.,164). Îndurarea reprezinta modalitatea lui Dumnezeu de a aborda pacatosul, oferindu-i o noua sansa de a se privi pe sine, de a se converti si a crede (Misericordiae Vultus, 21), restabilind astfel relatia sa cu el. În Isus cel crucificat, Dumnezeu îsi arata dorinta sa de a se apropia de pacatosi, oricât de mult s-ar fi îndepartat acestia de el. În felul acesta el spera sa înmoaie inima împietrita a Miresei sale.

3. Faptele Milostivirii

Îndurarea lui Dumnezeu transforma inimile omenesti; ea ne ajuta, ca prin trairea iubirii credincioase sa devenim la rândul nostru milostivi. Într-un miracol permanent înnoit, Îndurarea Divina straluceste mereu în vietile noastre, inspirându-ne pe fiecare sa ne iubim aproapele si sa ne implicam în ceea ce traditia Bisericii numeste lucrari spirituale si materiale ale milosteniei. Aceste actiuni ne amintesc ca credinta se exprima prin fapte zilnice concrete menite sa ne ajute aproapele atât material cât si spiritual: sa le dam de mâncare, sa-i vizitam, sa-i mângâiem si sa-i instruim. Acestea sunt criteriile dupa care vom fi judecati. De aceea mi-am exprimat speranta ca poporul Crestin poate sa reflecte faptele milei la nivel spiritual si corporal; aceasta va fi o cale de trezire a constiintei noastre, prea deseori anihilata de saracie si sa patrunda mai adânc în esenta Bibliei, unde saracii experimenteaza în mod special mila lui Dumnezeu (ibid.,15).Pentru ca în cei saraci, car nea lui Christos devine vizibila prin carnea celor torturati, celor zdrobiti, celor biciuiti, celor subnutriti, celor exilati, … pentru a fi recunoscuta, atinsa si îngrijita de noi (ibid.) Este misterul fara precedent si scandalos al extensiei în timp a suferintei Mielului Nevinovat, rugul arzând al iubirii gratuite. În fata acestei iubiri, putem si noi, la fel ca Moise, sa ne dam jos sandalele (cf. Ex 3:5), mai ales atunci când saracii sunt fratii si surorile noastre în Christos, care sufera pentru credinta lor.
În lumina acestei iubiri, care este tare ca moartea, saracii adevarati se reveleaza a fi cei care refuza sa se vada ca atare. Ei se considera bogati, dar de fapt sunt saracii saracilor. Asta pentru ca ei sunt sclavii pacatului, care îi îndeamna sa slujeasca nu pe Dumnezeu si pe ceilalti, ci sa înabuse în inimile lor simtamântul profund ca si ei sunt doar niste bieti cersetori. Cu cât sunt mai bogati si mai puternici, cu atât le poate creste aceasta orbire si deceptie. Poate sa ajunga pâna acolo încât sa fie orbi în fata lui Lazar, cel care cerseste la usa lor (cf. Luca 16:20-21). Saracul Lazar, este o imagine a lui Christos, care prin cei saraci pledeaza pentru convertirea noastra. În felul acesta, el reprezinta posibilitatea convertirii pe care ne-o ofera Dumnezeu si pe care putem esua sa o vedem. O asemenea orbire este adeseori însotita de iluzia orgolioasa a propriei noastre atotputernicii, care reflecta într-o maniera sinistra acel diabolic – vei fi asemenea lui Dumnezeu (Geneza 3:5), care este radacina tuturor pacatelor. Aceasta iluzie poate lua forme sociale si politice, dupa cum ne-o arata sistemele totalitare ale secolului XX iar în zilele noastre, ideologiile monopolizarii gândirii si tehnostiinta, care îl fac pe Dumnezeu irelevant si reduc omul la o materie prima pentru a fi exploatata. Aceasta iluzie se mai poate vedea în structurile pacatoase legate de un model de falsa dezvoltare bazat pe idolatria banului, care conduce la lipsa de grija fata de soarta saracilor din partea indivizilor si a societatilor mai bogate; acestia îsi închid usile, refuzând pâna si sa-i vada pe saraci.
Asadar, pentru noi toti, aceasta perioada a Postului din acest an jubiliar este un timp prielnic pentru a ne depasi alienarea existentiala prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu si prin practicarea faptelor de milostenie. În faptele materiale de milostenie noi atingem carnea lui Christos în fratii si surorile noastre care au nevoie de hrana, îmbracaminte, adapost si vizitare.; în faptele spirituale ale milosteniei-sfat, instruire, iertare, admonestare si rugaciune-noi atingem mai direct propria noastra pacatosenie. Faptele milei spirituale si materiale nu trebuie sa fie niciodata separate. Atingând trupul lui Christos cel rastignit în suferinta, pacatosii pot sa primeasca darul de a-si da seama de faptul ca si ei sunt saraci si au nevoie de ajutor. Mergând pe aceasta cale, cei mândri, cei puternici si cei avuti, despre care se vorbeste în Magnificat, pot si ei sa fie îmbratisati si iubiti fara sa merite asta, de catre Domnul rastignit, care a murit si a înviat pentru ei. Numai aceasta iubire este raspunsul la acea tânjire dupa fericirea nemarginita si iubirea pe care noi credem ca ni le putem satisface cu idolii cunoasterii, puterii si bogatiei. Totusi ramâne pericolul ca, printr-un refuz constant de a deschide usile inimii în fata lui Christos, care bate la usa lor prin cei saraci, cei mândri, cei bogati si puternici vor ajunge sa se condamne singuri si vor plonja în abisul etern al singuratatii, care este Iadul. Cuvintele lui Avram li se aplica lor si noua, tuturor: îi au pe Moise si pe profeti; sa-i asculte pe acestia (Luca 16:29). O astfel de ascultare atenta ne va pregati cel mai bine ca sa celebram victoria finala asupra pacatului si a mortii Mirelui, acum înviat, care doreste sa-si purifice Logodnica în asteptarea venirii sale.
Sa nu risipim acest timp al Postului, o perioada asa de favorabila pentru convertire! Cerem asta prin mijlocirea materna a Fecioarei Maria, care, experimentând maretia milostivirii lui Dumnezeu, revarsata asupra ei în mod gratuit, a fost prima care si-a recunoscut micimea (cf. Luca 1:48) si s-a numit pe sine roaba umila a lui Dumnezeu (cf. Luca1:38).

De la Vatican, 4 Octombrie 2015

Sarbatoarea Sfântului Francisc din Assisi